ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1728/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1728/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față

în baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 15

aprilie 2011, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, recursul declarat de inculpatul N.A. împotriva dispoziției din decizia

penală nr. 764/R din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu

soluționarea excepției de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin decizia

penală nr. 764/R din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

a fost respinsă cererea formulată de inculpatul N.A. privind sesizarea Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr.

47/1992, republicată.

Prin aceeași

decizie, a fost admis recursul declarat de inculpat împotriva încheierii din

data de 07 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,

în dosarul nr. 28104/299/2006, a fost casată, în parte, încheierea recurată și

s-a trimis cauza spre rejudecarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate

de inculpatul N.A. la aceeași instanță - Tribunalul București.

S-au reținut, în esență, următoarele:

Prin încheierea

din data de 07 martie 2011, pronunțată în dosarul nr. 28104/299/2006, Tribunalul

București, secția a II-a

penală, a respins

ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 262

pct. 1 lit. a) C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 11 alin. (1), (2), (3)

din O.U.G nr. 43/2002 și ca neîntemeiată cererea de sesizare a Curții Constituționale

formulată de inculpatul N.A.

Pentru a

dispune astfel, instanța învestită cu soluționarea apelurilor declarate

împotriva sentinței penale nr. 1699/2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București

a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată de către inculpat este

inadmisibilă.

Împotriva

acestei încheieri a formulat recurs, în termen legal, inculpatul N.A., care a

criticat soluția instanței pentru motive de nelegalitate.

În susținerea

motivelor de recurs, recurentul a invocat cu precădere nemotivarea pertinentă a

încheierii, arătând că argumentele instanței de apel se referă la o altă

persoană și la dispoziții legale diferite de cele a căror neconstituționalitate

a invocat-o, nefiind analizate criticile concrete formulate în prezenta cauză.

Pe parcursul

primei ședințe de judecată desfășurate în

recurs

(la data de 28 martie 2011), recurentul inculpat a invocat în mod

distinct o nouă excepție de neconstituționalitate a

dispozițiilor art.

29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, solicitând Curții

ca prealabil și distinct de soluționarea prin decizie a recursului, să dispună

prin încheiere motivată sesizarea Curții Constituționale în vederea

soluționării acestei noi excepții.

În esență,

recurentul a precizat că dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

au legătură cu soluționarea recursului și nu au fost declarate

neconstituționale, apreciind că ele contravin prevederilor art.21 alin. (1),

(3), art. 24 alin. (1), (2), art. 129, art. 53 alin. (1), (2) și art. 1 alin.

(3) din Constituția României, dar și principiului securității, protecției,

siguranței juridice, principiului dreptății și principiului potrivit căruia

drepturile și libertățile cetățenilor sunt valori supreme și garantate de lege.

În lumina

normelor constituționale expres invocate, recurentul a apreciat că termenul de

48 de ore pentru declararea recursului și cel de 3 zile prevăzut de lege pentru

judecarea căii de atac, prin durata lor extrem de scurtă, nu permit pregătirea

temeinică a apărării și, prin atingerea semnificativă adusă dreptului la

apărare, încalcă exigențele unui proces echitabil.

Notând solicitarea

expresă a recurentului de a se dispune prin încheiere separată asupra

admisibilității excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin.

(5) din Legea nr. 47/1992, instanța a apreciat că o atare soluționare distinctă

nu se justifică în cauză, nici din perspectiva normelor ce disciplinează

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și nici din perspectiva

dispozițiilor art. 303 C. proc. pen. și art. 408

2

C. proc. pen.,

modificate ori introduse prin Legea nr. 177/2010.

Astfel, în

lumina dispozițiilor art.29 din Legea nr. 47/1992, dar și a considerentelor ce

au stat la baza deciziei de recurs în interesul legii nr. 36/2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, este incontestabil dreptul părții interesate de a

recura soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale,

chiar în situația în care o astfel de soluție aparține instanței de recurs. în

acest sens, tocmai decizia de recurs în interesul legii enunțată recunoaște

instanței imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale o competență specială și derogatorie de la normele generale în

materie de competență.

Anterior

modificărilor aduse codului de procedură penală prin Legea nr. 177/2010,

obligația instanței de a suspenda judecata până la soluționarea excepției de neconstituționalitate

impunea în mod necesar și fără excepție soluționarea prin încheiere separată a

unei astfel de cereri, pentru a se asigura în mod real părții interesate

dreptul la un recurs efectiv.

Odată cu

abrogarea dispozițiilor art. 303 alin. (6) prin Legea nr. 177/2010, a fost

înlăturată obligația de suspendare a judecății în cazul sesizării Curții Constituționale,

admițându-se practic posibilitatea soluționării fondului cauzei în paralel și

prealabil dezlegărilor date de instanța de contencios constituțional

excepțiilor

ce îi sunt adresate în cadrul

controlului a posteriori. în mod corelativ,

pentru a se asigura însă

armonizarea soluției eventual dispuse

asupra

fondului în baza unor dispoziții declarate neconstituționale cu

legea în

vigoare s-a prevăzut posibilitatea revizuirii cauzei în limitele și în

condițiile prevăzute de art. 408

2

C. proc. pen.

În acest

context, instanța a apreciat că pronunțarea separată, prin încheiere, asupra

excepției de neconstituționalitate invocate în recurs ar constitui expresia

unui formalism excesiv, derivat din interpretarea literală și izolată a

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în detrimentul finalității acestor

norme - și anume asigurarea unui recurs efectiv părții interesate. Aceasta

deoarece dreptul la recurs consacrat de lege în cazul cererilor de sesizare a

Curții Constituționale rămâne efectiv chiar în situația în care instanța se pronunță

prin decizie, deoarece caracterul definitiv

al

hotărârii sale se limitează la soluția supra fondului, fără a putea fi

extins

la dispoziții ce pot fi recurate separat în virtutea legii.

Pe de altă

parte, recursul declarat de partea interesată are, ca urmare a modificărilor

aduse prin Legea nr. 177/2010, și pertinență funcțională, eventuala constatare

ca neconstituționale a unor norme de care depinde soluționarea cauzei

deschizând posibilitatea inițierii procedurii de revizuire.

Asupra

admisibilității excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin.

(5) din Legea nr. 47/1992, invocată de către recurentul N.A., s-au reținut următoarele:

Recurentul

inculpat N.A. a apreciat că dispozițiile legale criticate au legătură cu

soluționarea recursului de față deoarece calea de atac se judecă în baza

acestor norme legale.

Instanța a

reținut însă că excepția invocată este contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992, ceea ce determină constatarea inadmisibilității acesteia și

respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Este

incontestabil că excepția a fost invocată de către recurent în fața unei

instanțe judecătorești și vizează o dispoziție dintr-o lege ce nu a fost

declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale. Admisibilitatea ei reclamă însă îndeplinirea cumulativă și a

cerinței ca excepția invocată să aibă

legătură

cu soluționarea cauzei, legătură ce nu este suficient a fi pur

tangențială,

ci trebuie să fie evident semnificativă și în strânsă corelație cu soluția ce

ar putea fi dată fondului litigiului.

Finalitatea

excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de

constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, chiar dacă ea ar viza

disciplinarea unor măsuri sau activități cu implicații în desfășurarea

procesului penal.

Aceasta

deoarece excepția de neconstituționalitate constituie o excepție de procedură,

prin care partea care o ridică urmărește împiedicarea unei judecăți (respectiv

a pronunțării unei soluții) ce s-ar întemeia pe o dispoziție legală

neconstituțională.

Or, în cauza

de față, dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a căror neconstituționalitate

a fost invocată prevăd că

„Dacă excepția

este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1),

(2) sau (3),

instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții

Constituționale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța

imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă

în termen de 3 zile". Critica recurentului vizează, de altfel, doar

dispoziția referitoare la termenul

de 48 de

ore în care se poate ataca cu recurs încheierea și termenul

de 3 zile în

care trebuie soluționat recursul.

Norme legală a

cărei neconstituționalitate a fost invocată reglementează așadar doar termenul

procedural de decădere în care partea interesată poate uza de calea de atac a

recursului și termenul procedural de recomandare în care se impune

soluționarea căii de atac. Niciuna dintre aceste dispoziții

nu are vreo

influență asupra substanței dreptului de a beneficia de un

recurs efectiv și nici asupra soluției ce ar putea fi dată fondului cauzei în

urma judecării recursului.

Aceasta

deoarece independent de termenul în care trebuie

soluționată calea de atac, soluția ce ar putea fi dată în cauză implică

analiza

altor chestiuni de drept și se raportează la alte dispoziții legale pertinente

în materia recursului.

Pe de altă

parte, Curtea a constatat că argumentele invocate de către recurent în susținerea

excepției tind la a sublinia necesitatea recunoașterii unor termene mai lungi

pentru soluționarea recursului. Or, stabilirea unor intervale de timp scurte

pentru declararea, respectiv soluționarea căii de atac constituie apanajul

exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios

constituțional să dispună, pe calea excepției de

neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Totodată, independent de inadmisibilitatea vădită

a excepției

invocate de către recurent, nu rezultă interesul său concret

în abordarea acestui mijloc de apărare.

Aprecierea

recurentului în sensul că ar fi aplicabile dispozițiile mai favorabile ale art.

303 alin. (6) C. proc. pen. privind suspendarea judecății (normă în prezent

abrogată) este eronată, deoarece principiul aplicării legii mai favorabile este

limitat la

normele de drept penal

substanțial. Aplicarea în timp a normelor de procedură penală, cum este cazul

celor analizate, este guvernată de

regula imediatei și strictei lor

aplicări, ca expresie a legalității ce guvernează procesul penal.

Or, tocmai

dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a invocat-o i-au permis

inculpatului N.A. să învestească Curtea cu cenzurarea legalității acestei

măsuri, context în care

solicitarea acestuia

de suspendare a judecății recursului pare a servi mai degrabă scopului

tergiversării judecății, decât celui de a obține o

hotărâre legală și

temeinică.

Pentru aceste

considerente, Curtea a concluzionat că excepția de neconstituționalitate

invocată în recurs este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992 și, în consecință inadmisibilă, urmând a respinge cererea de sesizare a

Curții Constituționale.

Împotriva dispoziției din decizia penală nr. 764/R

din 4 aprilie

2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu

soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29

alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată,

inculpatul a declarat recurs.

Recursul declarant de inculpat nu este fondat.

Critica

recurentului vizează doar dispoziția referitoare la

termenul de 48 de ore în care se poate ataca cu recurs încheierea și

termenul

de 3 zile în care trebuie soluționat recursul, care, prin durata lor extrem de

scurtă, nu permit pregătirea temeinică a apărării și, prin atingerea

semnificativă adusă dreptului la apărare, încalcă exigențele unui proces

echitabil.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că încheierea atacată

este legală și temeinică și, pe cale de consecință, cererea de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de

inculpat este inadmisibilă.

Examinând

excepția invocată de recurentul inculpat, Înalta

Curte constată că nu este îndeplinită una dintre cerințele cumulative

impuse

de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul ca excepția de

neconstituționalitate să aibă legătură cu

soluționarea cauzei în orice

fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

În cauză,

dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, care

reglementează termenul în care partea poate exercita calea de atac a recursului

și, respectiv, de soluționare a acestuia în fața instanței de recurs, nu au

legătură cu soluționarea cauzei inculpatului, întrucât instituirea unor termene

scurte și, pe cale de consecință, a unei soluționări urgente a acestui gen de

cauze țin de natura însăși a acestei instituții incidente în cursul judecării

unei cauze.

Dispozițiile

criticate de inculpat nu au vreo influență asupra soluției ce ar putea fi dată

pe fondul cauzei - asupra acțiunii penale și civile -, întrucât dreptul la

apărare în cursul procesului penal și la un proces echitabil nu sunt încălcate,

ci, dimpotrivă, asigurate prin instituirea unor termene scurte de soluționare a

oricăror incidente procedurale intervenite în cursul judecării unei cauze.

Raționându-se

altfel, s-ar încălca principiul celerității procesului penal și a dreptului la

un proces echitabil, ceea ce presupune, evident, egalitatea armelor între acuzare

și apărare, principiu care ar fi încălcat prin stabilirea unor proceduri mai

ample în situația cererilor de sesizare a instanței de contencios

constituțional formulate de o parte interesată.

De altfel, așa

cum a reținut și prima instanță, stabilirea unor intervale de timp scurte

pentru declararea, respectiv soluționarea căii de atac constituie apanajul

exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios

constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea

acestor dispoziții.

Pentru aceste

motive, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat N.A. să fie

respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat N.A. împotriva dispoziției

din decizia penală nr. 764/R din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale

cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin.

(5) din Legea nr. 47/1992, republicată, pronunțată în dosar nr. 2745/2/2011 (1174/2011).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 28 aprilie

2011.