ÎCCJ, Decizia nr. 43/2011

Ședința publică de la 24 ianuarie 2011 Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 19 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3124/2/2010, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., și art. 13 C. proc. pen., reținându-se că excepția este inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost sesizată cu recursurile declarate de petenții N.C. și C.M. și de intimații H.M.C. și H.F.H. împotriva sentinței penale nr. 187 din 17 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I a penală.

La termenul din 19 noiembrie 2010, avocat N.C., în nume propriu și în calitate de apărător al recurentului C.M., a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 și art. 13 C. proc. pen. raportat la art. 1, art. 3, art. 4, art. 5, art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 24, art. 30 alin. (2), art. 31 alin. (1), art. 52 alin.3, art. 73 alin. (1) și (3), art. 124, art. 126 alin. (2) și (5) teza I și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că dispozițiile legale a căror constituționalitate sunt criticate de către petenți – respectiv prevederile art. 278 1 și art. 13 C. proc.

pen. - nu îndeplinesc exigențele ce decurg din dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, constatându-se că aceste texte nu au o legătură directă cu soluționarea cauzei. În consecință, prima instanță, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenții petenți cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 și art. 13 C. proc. pen. raportat la art. 1, art. 3, art. 4, art. 5, art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 24, art. 30 alin. (2), art. 31 alin. (1), art. 52 alin. (3), art. 73 alin. (1) și (3), art. 124, art. 126 alin. (2) și (5) teza I și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs petenții N.C. și C.M., solicitând, potrivit motivelor de recurs depuse la dosar, filele 2 – 4, admiterea recursului, casarea încheierii atacate și rejudecând, admiterea cererii formulate de recurenții petenți și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 și art. 13 C. proc. pen.

Examinând recursurile formulate de petenți, în baza actelor și lucrărilor de la dosarul cauzei, precum și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale. În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată, privind dispozițiile art. 51 alin. (3) C. proc. pen., vizează texte de lege care sunt în vigoare și nu s-au constatat anterior printr-o decizie a Curții Constituționale că sunt neconstituționale. Referitor la condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale, a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanței judecătorești.

Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului. Dreptul de a invoca o excepție de neconstituționalitate este un drept subiectiv, protejat de lege, care nu are caracter absolut și trebuie exercitat în condițiile și în limitele stabilite de lege (cu bună credință), cu respectarea scopului legii și nu pentru a se încerca denaturarea legii sau a se împiedica aplicarea unei instituții și norme legale.

În speță, petenții N.C. și C.M. au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 1 și art. 13 C. proc. pen., susținând că dispozițiile legale menționate contravin prevederilor art. 1, art. 3, art. 4, art. 5, art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 24, art. 30 alin. (2), art. 31 alin. (1), art. 52 alin. (3), art. 73 alin. (1) și (3), art. 124, art. 126 alin. (2) și (5) teza I și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție. În mod corect, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că textele de lege criticate nu au o legătură directă cu soluționarea cauzei. În speță, art. 13 C. proc. pen. nu are legătură cu soluționarea cauzei, aceasta având ca obiect recursurile declarate de intimați și de petenți împotriva unei sentințe prin care s-a respins, în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen., ca nefondată, plângerea împotriva unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale. Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petenții N.C. și C.M. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții petenți vor fi obligați la plata sumei de 200 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petenții N.C. și C.M. împotriva încheierii din 19 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3124/2/2010. Obligă recurenții petenți la plata sumei de 200 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.