ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1101/2011

Deliberând asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 2001/R din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca inadmisibilă cererea petentei av. N.C. de sesizare a Curții Constituționale. Prin această decizie a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale a recurentei petente N.C., dar și, ca nefondat, recursul declarat de petentă împotriva sentinței penale nr. 546 din 30 iunie 1010 a Tribunalului București, secția I penală, în dosarul nr. 22107/3/2010. Recurenta petentă a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat. Dispoziția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale a fost prevăzută cu calea de atac a recursului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel –constituită în instanță de recurs - a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 546 din 30 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. 22107/3/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta N.C. împotriva rezoluției nr. 981/P/2009 din 22 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, menținând rezoluția atacată, cu obligarea petentei la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 04 mai 2010 petenta N.C. a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 981/P/2009 din 22 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, prin care s-a dispus în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale în cauza având ca obiect săvârșirea de către autori necunoscuți a infracțiunii prev. de art. 302 1 , art. 208, art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5), art. 215 1 , art. 214 și art. 290 C. pen. și a solicitat în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., admiterea acesteia și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale. Prin Ordonanța din 17 februarie 2010 dată în dosarul nr. 981/P/2009 de Parchetul de pe lângă Tribunalul București s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauza având ca obiect săvârșirea de către autori necunoscuți a infracțiunilor de deturnare de fonduri, prev. de art. 302 1 C. pen., furt, prev. de art. 208 C. pen., înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., delapidare, prev. de art. 215 1 C. pen., gestiune frauduloasă, prev. de art. 214 C. pen.

și fals, prev. de art. 290 C. pen., reclamate de av. C.N., apărător ales al inculpatului V.C.G., întrucât faptele sesizate nu există. Astfel, prin rechizitoriul nr. 3711/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului N.P., pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, faptă prev. de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e), g) și alin. (4) C. pen., precum și a inculpaților V.C.G. și P.A.R., pentru complicitate la infracțiunea de furt calificat, prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e), g) și alin. (4) C. pen. În fapt, s-a reținut că, în noaptea de 4/5 iulie 2004, inculpatul N.P., conducător auto la SC I.CV.P.I.S.

SRL, cu ajutorul inculpatului V.C.G. și P.A.R., au sustras din autospeciala de transport valori, cu nr. de condusă de inc. N.P., suma de 88,5 miliarde lei (în monedă veche), 33.396 dolari americani și 525 Euro, sume care proveneau din colectările efectuate, în noaptea respectivă, de la sucursalele societății I.CV.P.I.S. SRL din orașele Galați, Constanța și Ploiești. În cursul urmăririi penale valoarea prejudiciului a fost stabilită prin coroborarea proceselor-verbale de predare-primire întocmite între dispecerii SC I.CV.P.I.S. SRL, din localitățile Galați, Constanța și Ploiești, în noaptea de 4/5 iulie 2004, pe de o parte și șeful de echipaj al autospecialei, martorul V.R.D., pe de altă parte, referitoare la sumele de bani ce urmau a fi transportate de acel echipaj la București, cu adresele de prejudiciu comunicate de către SC I.CV.P.I.S.

SRL și SC A.B.N.A.B. SA, precum și cu declarațiile inculpatului N.P. și ale martorilor C.M., S.C., B.C. și V.D.R. Între SC I.CV.P.I.S. SRL și SC A.B.N.A.B. SA, la 16 decembrie 1999, se încheiase un contract în baza căruia prima societate se obliga să execute servicii de colectare, transport și depozitare în spații special amenajate a valorilor preluate de la SC A.B.N.A.B. SA, sau de la clienții acesteia din București ori din alte localități. Întrucât prejudiciul produs prin comiterea infracțiunii nu a fost recuperat în totalitate, partea vătămată SC I.CV.P.I.S. SRL s-a constituit parte civilă cu suma de 8.924.040.000 lei (vechea monedă), 29.803 dolari americani și 5 Euro. Tribunalul București, secția a II-a penală, prin sentința nr. 103, din 26 ianuarie 2006, i-a condamnat pe inculpați la diferite pedepse, pentru săvârșirea infracțiunilor reținute prin rechizitoriu, iar sub aspectul laturii civile, a admis în parte acțiunea civilă a SC I.CV.P.I.S.

SRL și i-a obligat pe inculpați, în solidar, la plata sumei de 8.924.040.000 lei, 28.803 dolari americani și 5 Euro. Sub aspectul laturii civile, tribunalul a considerat că argumentele invocate de inculpați în susținerea inexactității cuantumului prejudiciului sunt neîntemeiate și lipsite de suport faptic în probatoriul administrat, motiv pentru care au fost înlăturate. Cuantumul prejudiciului a fost stabilit prin coroborarea adresei nr. 2098 din 09 iulie 2004 a SC A.B.N.A.B. SA, a proceselor - verbale de predare-primire întocmite în noaptea de 4/5 iulie 2004, a declarațiilor martorilor V.D., S.C., C.M. și B.C. și a declarațiilor inculpatului N.P., la care s-au adăugat înscrisurile comunicate de SC A.B.N.A.B.

SA, provenind de la flecare dintre cele trei sucursale, și care, în opinia tribunalului, au făcut dovada deplină a intrării sumelor menționate în patrimoniul băncii, anterior datei de 04 iulie 2004. În acest context, conform disp. art. 116 C. proc. pen., tribunalul a apreciat ca inutilă efectuarea unei expertize contabile, probă solicitată de inculpatul V.C.G., întrucât a considerat că pentru lămurirea tuturor aspectelor referitoare la cuantumul prejudiciului nu sunt necesare cunoștințele unui expert. De asemenea, tribunalul a reținut că anumite înscrisuri bancare privind sumele de bani colectate de la cele trei sucursale, în care data și ora menționate sunt ulterioare săvârșirii faptelor reținute în sarcina inculpaților, nu relevă faptul că predarea acelor sume s-a realizat la data și ora menționate în înscris, cum eronat au susținut inculpații, ci semnifică doar data și ora emiterii respectivului înscris.

Inculpații au atacat cu apel hotărârea tribunalului iar prin decizia penală nr. 497/A, din 20 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați. Apelul declarat de inculpatul V.C.G. privea motive de nelegalitate și netemeinicie, printre cele de netemeinicie aflându-se și soluționarea greșită a laturii civile, prin nestabilirea existenței și întinderii prejudiciului. Pentru a respinge apelul inculpatului sub aspectul laturii civile, Curtea a reținut că instanța de fond în mod corect a avut în vedere ansamblul înscrisurilor depuse la dosar, care au făcut dovada prejudiciului total produs și a celui acoperit (parțial), ca urmare a descoperirii de către organele de urmărire penală a unora din sumele sustrase.

Inculpații au atacat cu recurs decizia curții și prin decizia nr. 336 din 22 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursurile inculpaților și al părții civile, a casat cele două hotărâri anterioare și a trimis cauza, spre rejudecare, la instanța de fond. În esență, Instanța Supremă a considerat că respingerea de către instanțe a probelor solicitate de părți, mai ales de către inculpați, deși acestea erau concludente și utile, aprecierea incompletă a probelor administrate în dosar, atât în faza de urmărire cât și în faza de judecată, conduce la îndoială cu privire la împrejurările comiterii faptei, la întinderea prejudiciului și a corectitudinii încadrării juridice.

Înalta Curtea de Casație și Justiție a hotărât ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra tuturor probelor solicitate de inculpați, să stabilească obiectivele expertizelor judiciare solicitate, pentru stabilirea existenței și a întinderii prejudiciului, să procedeze la efectuarea unui experiment judiciar cu privire la cantitatea de bani ce putea fi transportată cu autospeciala cu nr. de înmatriculare și să verifice aspectele reclamate de inculpatul V.C.G.

În aceste împrejurări, în zilele de 13 septembrie 2006 și 18 septembrie 2006, N.C., apărător ales al inculpatul V.C.G., a adresat Președintelui României și Direcției Naționale Anticorupție, denunțuri împotriva lucrătorilor de poliție și magistraților, procurori și judecători, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Tribunalul București și Curtea de Apel București, prin care susținea că aceștia au săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau cu infracțiuni asimilate acestora.

Denunțurile mai priveau și săvârșirea de către persoane necunoscute, angajate ale SC I.CV.P.I.S. SRL și SC A.B.A.M.B. SA, a infracțiunilor de deturnare de fonduri, furt, înșelăciune, delapidare sau gestiune frauduloasă și a unor infracțiuni de fals, precum și săvârșirea de către angajați ai Direcției Generale de Poliție a Municipiului București și ai SC I.CV.P.I.S. SRL a infracțiunilor de dare de mită, luare de mită, luare de mită și primire de foloase necuvenite. Faptele pentru care au fost formulate denunțurile au fost înfățișate astfel: neridicarea de către lucrătorii de poliție a unor documente, cu ocazia cercetării la fața locului efectuate asupra autoutilitarei de transport valori; restituirea sumelor de bani, descoperite după sustragere, către SC I.CV.P.I.S.

SRL, în loc de confiscarea lor, întrucât potrivit susținerii apărării, această societate efectua activitatea de transport de valori fără respectarea dispozițiilor legale. Această faptă a fost imputată lucrătorilor de poliție și procurorului care a supravegheat cercetarea penală, precum și superiorilor acestora, susținându-se că între ei a existat o înțelegere în acest sens; neparticiparea procurorului la perchezițiile domiciliare; nestabilirea prejudiciului real și a modului în care sumele de bani au fost duse, după sustragere, în imobile; respingerea în faza de judecată a unor cereri de probatorii destinate aflării prejudiciului real și reținerea greșită a situației de fapt. Scopul săvârșirii tuturor acestor fapte, în susținerea autoarei memoriilor, a fost acela de a vătăma drepturile inculpaților și ale statului român.

În urma memoriului adresat Direcției Naționale Anticorupție, s-a format dosarul penal nr. 189/P/2006 al Secției de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție. Denunțul adresat Președintelui României a fost transmis Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrându-se dosarul penal nr. 347/P/2007, al Secției de urmărire penală și criminalistică. Prin ordonanța din 30 martie 2007, Secția de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declinat competența de soluționare în favoarea Direcției Naționale Anticorupție, sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 246, art. 247,art. 248 și art. 248 1 C. pen.

În acest fel s-a înregistrat dosarul nr.75/P/2007 al Secției de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție. Prin ordonanța din 28 mai 2007, Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a dispus conexarea dosarului nr. 75/P/2007 la dosarul nr. 189/P/2006. Prin ordonanța din 31 mai 2007, Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, a dispus neînceperea urmăririi penale față de G.L., S.C., M.I., P.M., S.C., T.I.Ș., B.N., T.C., N.D., I.M., C.V., C.S.E., D.N. și V.F.M., sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 17 lit. a) și d din Legea nr. 78/2000, cu referire la infr. prev. de art. 248 – 248 1 C. pen., considerând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni.

S-a stabilit că nu există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de corupție sau asimilată infracțiunilor de corupție de către persoanele menționate mai sus. Prin aceeași ordonanță s-a mai dispus și disjungerea cauzei și declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea continuării cercetărilor sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen. ș.a. Din actele premergătoare efectuate a rezultat, contrar celor susținute de N.C., că urmărirea penală și judecarea cauzei privind pe inculpatul N.P., V.C.G. și P.A.R., s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legale. Astfel, cu ocazia cercetării la fața locului, organul de urmărire penală a ridicat obiectele sau mijloacele materiale de probă pe care le-a considerat necesare realizării scopului prevăzut de art. 129 C. proc.

pen. Faptul că la cercetarea la fața locului efectuată asupra autoutilitarei nu au fost ridicate unele obiecte, nu înseamnă săvârșirea unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, ci doar că organul de urmărire penală a apreciat că ridicarea respectivelor obiecte nu servește scopurilor prev. de art. 129 C. proc. pen. Actul de apreciere al organului de urmărire penală, într-un sens sau în altul, întemeiat pe o dispoziție legală, nu poate întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni. În privința restituirii sumelor de bani către SC I.CV.P.I.S. SRL și în acest caz s-a procedat legal, având în vedere că societatea este persoana care a suferit o vătămare materială prin faptele inculpaților, făcându-se aplicarea corectă a dispozițiilor art. 24 C. proc.

pen. Referitor la participarea procurorului la percheziții, s-a arătat că aceasta se impune doar atunci când procurorul efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală, ceea ce pentru infracțiunea de furt, comisă de inculpați, nu a fost cazul.

Împrejurarea că din probele administrate nu s-au putut stabili exact și integral acțiunile tuturor persoanelor implicate în comiterea faptelor, nu înseamnă săvârșirea unei infracțiuni de serviciu, așa cum a susținut N.C., ci imposibilitatea de a dovedi prin probe întreaga situație de fapt, așa cum se întâlnește în practică, având în vedere că, în mod obiectiv, din motive ținând de felul în care a fost comisă fapta, de existența sau inexistența martorilor, de împrejurările reținute de aceștia, de calitatea mijloacelor materiale de probă, de concluziile probelor cu caracter științific, etc. procesul de administrare a probelor nu poate duce întotdeauna la stabilirea activității tuturor persoanelor implicate în comiterea unei infracțiuni, în fiecare moment, anterior sau ulterior consumării ei.

Sub aspectul modului în care a fost stabilit prejudiciul comis prin infracțiune, atât în faza de urmărire penală, cât și la judecata în fond și în apel, au fost indicate și comentate pe larg probele pe baza cărora s-a calculat întinderea prejudiciului, procedându-se conform disp. art. 63 C. proc. pen., privitor la probe și la aprecierea lor. Contestarea felului în care se apreciază probele și susținerea unui punct de vedere contrar cu cel al magistratului care a făcut aprecierea, constituie apărări de fond care se valorifică în baza procedurilor care reglementează urmărire penală sau judecata. În nici un caz, așa cum s-a mai arătat, procesul de apreciere a probelor, întemeiat pe dispozițiile legale, nu poate constitui o infracțiune de serviciu.

În sfârșit, respingerea unor probe care au fost solicitate pentru stabilirea întinderii prejudiciului sau a unor elemente ale situației de fapt, s-a făcut tot cu respectarea dispozițiilor legale - art. 67 C. proc. pen. administrarea acestora nefiind considerată concludentă și utilă. În realitate, actele imputate lucrătorilor de poliție și magistraților sunt de fapt apărări de fond ale inculpatului V.C.G. Aceste apărări însă nu se valorifică prin formularea unui denunț penal, ci, așa cum am mai precizat, în cadrul procedurilor prevăzute pentru desfășurarea urmăririi penale sau a judecății cauzei respective.

Față de cele de mai sus, a rezultat că faptele imputate lucrătorilor de poliție și magistraților, care ar fi intenționat în acest fel să aducă o vătămare drepturilor inculpaților și statului român, nu există, motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia sub aspectul infracțiunilor sesizate, conform ordonanței 902/P/2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție - Secția de urmărire penală și Criminalistică. Referitor la posibilele infracțiuni săvârșite de angajații SC I.CV.P.I.S. SRL și SC A.B.N.A.B. SA, prin aceeași ordonanță s-a dispus disjungerea cauzei și declinarea competenței de soluționare în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul București, având în vedere că judecarea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., una dintre infracțiunile invocate în denunț, revine Tribunalului București.

Infracțiunea de înșelăciune a fost calificată astfel încât prejudiciul comis prin săvârșirea infracțiunilor precizate în denunț a fost apreciat ca fiind în sumă de 79.477.840.000 rol. De astfel, chiar prin rechizitoriul nr.3711/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la SC I.CV.P.I.S. SRL, în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 C. pen., dosar care a fost înregistrat la aceeași unitate de parchet sub nr. 6586/P/2004, fiind apoi declinat în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, spre competentă cercetare și soluționare, potrivit competenței materiale și teritoriale.

Astfel, Tribunalul a reținut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă săvârșirea de către persoane necunoscute, angajați ai SC I.CV.P.I.S. SRL și SC A.B.N.A.B. SA, a infracțiunilor de deturnare de fonduri, furt, înșelăciune, delapidare sau gestiune frauduloasă și precum și a unor infracțiuni de fals, fapte care, în denunțul formulat, nu sunt descrise, organele de urmărire penală neluând la cunoștință în ce constau acțiunile sau inacțiunile incriminate, consecințele juridice pe care acestea le-au produs, ori legătura de cauzalitate dintre posibilele fapte penale sesizate și prejudiciile invocate. Cu toate acestea, din cuprinsul actului de sesizare, s-a reținut că angajaților SC I.CV.P.I.S. SRL și SC A.B.N.A.B.

SA, li se impută, generic efectuarea de activități care, în opinia apărătorului inculpatului V.C.G., constituie infracțiunile de spălare a banilor și deturnare de fonduri, activități care, în aceeași opinie, se desfășoară cu îngăduința organelor de poliție din cadrul D.G.P.M.B. Referitor la infracțiunea de fals, aceasta ar consta în faptul că, profitând de împrejurarea că organele de poliție nu au ridicat toate procesele verbale de predare-primire, angajații SC I.CV.P.I.S. SRL ar fi avut posibilitatea de a modifica aceste înscrisuri, cu scopul de a dovedi în fața instanței un prejudiciu mai mare decât cel real. Împrejurările legate de faptul că SC I.CV.P.I.S.

SRL desfășura activități care nu erau autorizate, ca urmare a expirării unora dintre autorizațiile emise, că nu respecta măsurile de securitate, că transporturile de valori nu erau monitorizate de poliție ori jandarmerie, etc, fac obiectul cercetării în dosarul penal înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București. Față de celelalte susțineri ale petentei, s-a apreciat că nu se impune administrarea de noi probe în prezenta cauză, referitor la prejudiciul produs prin faptele deja sesizate instanței penale, cu atât mai mult cu cât aceste cereri privesc administrarea unor probe într-un proces penal aflat deja pe rolul instanței, acesteia revenindu-i competența administrării probatoriului în cauza respectivă.

Pe de altă parte, în niciuna dintre cauzele formate ca urmare a denunțului, materialul probator administrat nu a relevat existența unor indicii privind săvârșirea infracțiunilor de deturnare de fonduri, furt, înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, delapidare, gestiune frauduloasă ori fals, fapt în raport de care s-a constatat că reclamația este neîntemeiată.

Totodată, s-a precizat faptul că elementele materiale ale faptelor penale aduse la cunoștința organelor de urmărire penală nu sunt relevate nici măcar în cuprinsul actului de sesizare: nu există o activitate de schimbare a destinației fondurilor bănești sau a resurselor materiale, aparținând unui organ ori unei instituții de stat sau unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.; o acțiune de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția altuia; o acțiune de inducere sau menținere în eroare a inculpaților din dosarul 3711/P/2004; pe când acțiunile de pricinuire de pagube unei persoane, cu rea-credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia sau de însușire, folosire sau traficare, de către un funcționar, în de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se referă, în realitate, la activitățile desfășurate de inculpații cercetați în dosarul 3711/P/2004, activități care, eventual au primit o altă încadrare juridică, în raport de starea de fapt reținută prin rechizitoriu.

De asemenea, s-a reținut că pentru existența infracțiunii de spălare a banilor trebuie constatată existența unei infracțiuni premisă, din care să provină banii a căror ascundere sau disimulare a adevăratei naturi a provenienței se reclamă. Față de cele reținute, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petenta N.C. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs petenta N.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs petenta a invocat cazurile de casare prev.de art. 385 9 pct. 9 și 10 C. proc. pen. Recurenta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde în concret motivele pe care se întemeiază soluția primei instanțe de respingere a plângerii și nu răspunde niciuneia dintre criticile formulate de petentă prin aceasta, fiind astfel nesocotite disp.

art. 356 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., instanța de fond având obligația legală să analizeze probele în concret și motivat. Petenta a mai precizat că sunt extrem de sumare, considerentele sentinței atacate au fost copiate după ordonanța parchetului și fac referire la un alt dosar, nerăspunzând la niciuna dintre criticile formulate de petentă prin plângerea adresată instanței, insuficienta motivare sau lipsa acesteia fiind deseori sancționată de C. E.D.O. Mai mult – a arătat recurenta petentă – prima instanță a omis să verifice și să lectureze dosarul nr. 981/P/2009 care a fost depus în instanță la data de 23 iunie 2010 (adresa aflată la fila 50 dosar fond).

În raport de conținutul dosarului nr. 981/P/2009, înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul București la data de 02 aprilie 2009 (fila 6 d.u.p.), recurenta a precizat că acesta a rămas în nelucrare pe o perioadă de 10 luni, neefectuându-se niciun act de cercetare și nefiind trimis la poliție pentru efectuare de cercetări. Referitor la aprecierea recurentei că instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturilor lor și să influențeze soluția procesului, petenta a precizat că nepronunțarea asupra unui drept ori probă administrată, care se referă la o facultate acordată de lege părților sau care poate avea influență asupra soluționării cauzei, reprezintă practic, o nepronunțare asupra unor cereri esențiale, de natură să influențeze asupra soluționării procesului.

La dosarul cauzei au fost depuse, atât prin poștă cât și prin fax, în fotocopie, mai multe înscrisuri (filele 30-45) prin care recurenta petentă a înțeles să facă dovada calității necesare pentru a putea formula plângere potrivit art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., respectiv a interesului său legitim. La termenul de judecată din 05 octombrie 2010 petenta recurentă a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278 1 alin. (7) și (10) C. proc. pen. arătând că acestea contravin prevederilor art.1 alin. (3), (4), (5), art. 11 alin. (1), (2), art. 15, art. 16 alin. (1), (2), art. 21 alin. (1), (2), (3), art. 24, art. 30 alin. (2), art. 52 alin. (3), art. 53, art. 73 alin. (1) și (3), art. 124, art. 126 alin. (2), (5) și art. 148 alin. (2), (4) din Constituția României, solicitând sesizarea Curții Constituționale.

Prin încheierea de ședință din 06 octombrie 2010, dată în dosarul nr. 22107/3/2010, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta petentă. Această încheiere a fost atacată cu recurs de petenta N.C. la Înalta Curte de Casație și Justiție care prin decizia penală nr. 3779 din 26 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 8494/1/2010 a fost admis, a fost casată încheierea atacată, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și s-a dispus sesizarea acesteia cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278 1 alin. (7) și (10) C. proc. pen. La termenul de judecată din 16 noiembrie 2010, petenta recurentă a invocat o nouă excepție de neconstituționalitate vizând disp.

art. 228 alin. (4) și (6) C. proc. pen. arătând că acestea contravin disp. art. 21 alin. (1) și (2), art. 24 și art. 126 din Constituția României. Prin încheierea pronunțată la data de 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, constatând că sunt întrunite condițiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, a admis cererea petentei de sesizare a Curții Constituționale și a dispus sesizarea acesteia cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată. La termenul de judecată din 14 decembrie 2010 petenta recurentă a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278 alin. (3) C. proc. pen., apreciind că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale în măsura în care Parchetul nu comunică copie de pe ordonanță sau rezoluție, persoanelor interesate ci doar o adresă altor persoane, care nu au niciun interes legitim în a primi asemenea adresă.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu cauza, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Curtea a reținut următoarele: Astfel, din actele și lucrările dosarului a rezultat că la datele de 13 septembrie 2006 și 18 septembrie 2006, N.C., apărător ales al inculpatul V.C.G., a formulat denunțuri împotriva lucrătorilor de poliție și magistraților, procurori și judecători, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Tribunalul București și Curtea de Apel București, prin care susținea că aceștia au săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau cu infracțiuni asimilate acestora.

Denunțurile mai priveau și săvârșirea de către persoane necunoscute, angajate ale SC I.CV.P.I.S. SRL și SC A.B.N.A. B. SA, a infracțiunilor de deturnare de fonduri, furt, înșelăciune, delapidare sau gestiune frauduloasă și a unor infracțiuni de fals, precum și săvârșirea de către angajați ai Direcției Generale de Poliție a Municipiului București și ai SC I.CV.P.I.S. SRL a infracțiunilor de dare de mită, luare de mită, luare de mită și primire de foloase necuvenite. Faptele sesizate de către petentă au fost cercetate de către Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție în dosarul nr. 75/P/2007, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246, art. 247, art. 248 și art. 248 1 C. pen.

Astfel, prin ordonanța din 31 mai 2007, Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, a dispus neînceperea urmăririi penale față de G.L., S.C., M.I., P.M., S.C., T.I.Ș., B.N., T.C., N.D., I.M., C.V., C.S.E., D.N. și V.F.M., sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 17 lit. a) și d) din Legea nr. 78/2000, cu referire la infr. prev. de art. 248 – 248 1 C. pen., considerând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni. Prin aceeași ordonanță s-a mai dispus și disjungerea cauzei și declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul București, în vederea continuării cercetărilor sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 302 1 C. pen., art. 208 – 209 C. pen., art. 215 alin. (5) C. pen., art. 215 1 C. pen.

și art. 214 C. pen. Din actele premergătoare efectuate a rezultat, contrar celor susținute de N.C., că urmărirea penală și judecarea cauzei privind pe inculpatul N.P., V.C.G. și P.A.R., s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legale. Curtea, a constatat că, potrivit art. 275 C. proc. pen., (text general în ceea ce privește posibilitatea atacării actelor efectuate de către organele de urmărire penală), orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. De asemenea, dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., care reglementează posibilitatea atacării soluțiilor de netrimitere în judecată date de către procurori, se referă la persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate.

Rezultă, așadar că pot formula plângere împotriva actelor și măsurilor dispuse de către procuror numai o persoană vătămată prin infracțiunea sesizată sau ale cărei interese legitime au fost vătămate. Așa cum s-a reținut mai sus, petenta din prezenta cauză, fiind apărător ales apărător ales al inculpatul V.C.G. (într-o altă cauză), a formulat denunțurile, iar apoi plângerea ce formează obiectul dosarului de față. Față de această situație, Curtea a constatat că petenta nu îndeplinea una dintre condițiile de fond pentru a exercita plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată a procurorului, nefiind o persoană interesată, în înțelesul dispozițiilor art. 275 și art. 278 1 C. proc. pen., citate mai sus, interesul trebuind să fie unul personal.

Astfel că, în mod corect prima instanță a respins plângerea formulată de aceasta ca nefondată, chiar dacă pentru alte motive, considerentele pentru pronunțarea acestei soluții trebuind să fie cele arătate mai sus. Având în vedere că soluția pe fond este aceeași, Curtea a apreciat că nu se impune casarea sentinței, fiind suficientă substituirea motivării. În ceea ce privește excepția lipsei calități procesuale a recurentei, deși ar fi fost firesc să fie analizată cu prioritate, Curtea a evaluat-o în această parte a hotărâri, întrucât cele reținute mai sus sunt relevante și pentru soluționarea excepției. Legat de această chestiune, Curtea a constatat că excepția lipsei calității procesuale a recurentei este nefondată, întrucât petenta a figurat ca parte în cauza soluționată în fond de către Tribunalul București, secția I penală.

Or, potrivit dispozițiilor art. 385 2 rap. la art. 362 C. proc. pen., recurs pot declara, pe lângă procuror și alte persoane interesate, părțile. Cum petenta este parte în dosarul de fond, în mod firesc aceasta avea și calitate procesuală de a formula recurs. Față de acestea a respins excepția lipsei calității procesuale a recurentei petente N.C. Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționale invocată de către petentă, Curtea a constatat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale . Textele citate stabilesc condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, printre acestea aflându-se și cea privitoare la legătura dispoziției legale invocate cu soluționarea cauzei. Legătura nu trebuie să fie doar una formală, ci aceasta trebuie să fie dispoziția pe care se întemeiază dreptul (interesul legitim) invocat.

În speță, deși textul invocat de către petentă [art. 278 alin. (3) C. proc. pen.] se află în capitolul „Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală”, nu are legătură cu cauza, soluția pronunțată de către instanță neavând legătură cu textul invocat. Astfel, faptul că, așa cum arată petenta, parchetul ar fi comunicat soluția dată persoanei fizice N.C. și nu persoanei fizice autorizate avocat N.C., nu are relevanță față de soluția pronunțată în cauză. Pe de altă parte cele invocate de către petentă sunt critici privitoare la modul de interpretare și aplicare a unor dispoziții legale, și nicidecum nu vizează chestiuni de neconstituționalitate a textului respectiv. Împotriva dispoziției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278 alin. (3) C. proc.

pen., petenta a formulat recurs în termen legal, solicitând Înaltei Curți casarea dispoziției atacate și trimiterea cauzei în vederea rejudecării de către curtea de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate s-a susținut că în cauză instanța de recurs a încălcat dispozițiile Legii nr. 47/1992, republicată, în condițiile în care odată cu fondul cauzei a soluționat și cererea de sesizare a Curții Constituționale, fără a ține seama de disp. art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată care instituie calea de atac a recursului împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale. S-a mai arătat că s-ar fi impus acordarea eficienței cuvenite textului de lege menționat, în contextul în care invocarea unei excepții de neconstituționalitate este de fapt un incident procedural ce urmează a fi dezbătut în contradictoriu cu părțile din proces.

Pe de altă parte, legat de excepția de neconstituționalitate ridicată, petenta învederează că îndeplinește condițiile cerute de lege, ea vizând o lege sau ordonanță, dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, în vigoare, are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia este ridicată de una din părți și prevederea ce formează obiectul excepției nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și în conformitate cu disp. art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte investită cu controlul jurisdicțional asupra dispozițiilor de respingere a inadmisibilă a cererii petentei privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278 alin. (3) C. proc.

pen. în raport cu disp. art. 51 și art. 52 din Constituție, expune următoarele. Inadmisibilitatea este o soluție pronunțată de instanța în fața căreia este invocată o cerere sau excepție, atunci când constată neîndeplinite anumite condiții impuse de lege, deci incidența unor cauze ce fac imposibilă începerea ori continuarea procedurii judiciare. Cauzele de inadmisibilitate pot apărea, în principiu, în legătură cu exercitarea mai multor atribuții ale Curții Constituționale. Cu toate acestea, datorită caracterului definitoriu al controlului constituționalității legii în rolul Curții Constituționale, cauzele de inadmisibilitate s-au dezvoltat pe cale jurisprudențială în special în cadrul acestui control.

Aceste cauze sunt deci specifice în practica procedurilor de control al constituționalității legii, iar dintre formele acestui control cea mai vastă jurisprudență a instanței constituționale în materia inadmisibilității s-a dezvoltat în cadrul soluționării excepției de neconstituționalitate. Există, în acest sens, o obligație în sarcina instanței judecătorești, de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocată înaintarea sa, prin îndeplinirea unei asemenea sarcini, devenind un adevărat „filtru” al excepțiilor de neconstituționalitate, degrevând Curtea de eventuale supraîncărcări cu excepții vădit inadmisibile. Cauzele de inadmisibilitate determină limitele legale ale controlului pe cale de excepție, fiind strâns legate de competența de atribuire Curții Constituționale în exercitarea acestuia.

Cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ, fiind de ordine publică și impunându-se din oficiu, nici părțile și nici instanța neputând trece peste existența lor. Reglementarea cauzelor de inadmisibilitate are drept scop ocrotirea unui interes public, și anume respectarea limitelor exercitării controlului de constituționalitate. Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de petenta N.C., în cauza de față, Curtea în mod just a apreciat că este inadmisibilă, în condițiile în care textul invocat - art. 278 alin. (3) C. proc. pen. - ca fiind neconstituțional nu are legătură cu cauza, soluția pronunțată neavând conexiune cu prevederile respective.

În concret, petenta a adus o serie de critici modului de interpretare și aplicare a unor dispoziții legale, manifestându-și nemulțumirea față de aspectul că parchetul ar fi comunicat soluția de netrimitere în judecată, respectiv de neîncepere a urmăririi penale, în raport cu faptele penale sesizate, persoanei fizice N.C. și nu persoanei fizice autorizate avocat N.C. În urma propriului examen, Înalta Curte constată irelevantă excepția de neconstituționalitate invocată, nefiind pertinentă pentru rezolvarea cauzei în care a fost ridicată, în contextul în care cerința de pertinență a excepției de neconstituționalitate exprimă legalitatea obiectivă între aceasta și litigiul în cadrul căruia a fost invocată se impune o analiză riguroasă din partea instanței în verificarea îndeplinirii ei.

Condiția relevantă implică, pe lângă necesitatea existenței unei legături directe între norma contestată și soluționarea procesului principal și rolul concret pe care îl va avea decizia sa în acest proces, ea trebuind să aibă date reale asupra conținutului deciziei. Ori, în speța de față, Înalta Curte nu identifică în afara interesului părții și pertinența excepției de neconstituționalitate ridicate pentru rezolvarea cauzei, inclusiv din perspectiva neîndeplinirii criteriului caracterului procesual, în sensul invocării neconstituționalității unei norme procedurale aplicabile unei alte faze a procesului. Prin urmare, excepția se impune a fi ridicată într-un moment al procesului în care relevanța sa să poată fi apreciată pe baza stării de fapt și a probelor administrate, o excepție de neconstituționalitate invocată prematur sau tardiv din acest punct de vedere având caracter irelevant.

În virtutea considerentelor expuse, Înalta Curte în conformitate cu prevederile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de petenta N.C. împotriva dispoziției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cuprinsă în dispozitivul deciziei penale nr. 2001/R din 14 decembrie 2010 Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. petiționara va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara N.C. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în dispozitivul deciziei penale nr. 2001/R din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 martie 2011.