ÎCCJ, decizie (scj.ro #83999)

. Excepție de neconstituționalitate. Admisibilitate Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata.

Dispoziții generale Indice alfabetic: Drept procesual penal - excepție de neconstituționalitate C. proc pen ., art. 303 alin. (6) Legea nr. 47/1992, art. 29 1. Excepția de neconstituționalitate este admisibilă, potrivit art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: excepția de neconstituționalitate privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia (alin. 1), excepția este ridicată de una dintre părți, de instanța de judecată sau de procuror (alin. 2) și dispoziția care formează obiectul excepției nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale (alin. 3). Dispozițiile care incriminează faptele pentru care inculpatul, autor al excepției de neconstituționalitate, a fost trimis în judecată, precum și cele care reglementează competența organului care a efectuat urmărirea penală au legătură cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

2. În conformitate cu art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanța de judecată respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, numai dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3) ale aceluiași articol. Prin urmare, în cazul în care cererea de sesizare a Curții Constituționale nu este motivată, însă condițiile prevăzute în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt îndeplinite, instanța de judecată nu poate respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, întrucât motivarea cererii nu este prevăzută de lege printre condițiile de admisibilitate supuse controlului instanței de judecată.

3. Dacă recursul împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale este admis, instanța de recurs casează încheierea atacată, admite cererea, sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate și, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, și al art. 303 alin. (6) C. proc . pen ., suspendă judecarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2497 din 29 iunie 2009 Prin încheierea din 19 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus, între altele, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) și alin. (1 2 ) din O. U. G. nr. 43/2002 și a dispozițiilor art. 13 2 din Legea nr. 78/2000.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională poate fi sesizată în cazurile prevăzute expres de art. 146 din Constituție sau de legea sa organică, iar sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate. Or, în speță, deși inculpatul C.G. a susținut că dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. b) și alin. (1 2 ) din O. U. G. nr. 43/2002 și art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 vin în contradicție cu prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție, nu a motivat în niciun fel prin ce anume se aduce atingere acestor dispoziții din legea fundamentală, astfel încât nu este îndeplinită condiția imperativă a admisibilității unei cereri de sesizare a Curții Constituționale prevăzută în art. 10 alin. (2) raportat la art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată.

S-a mai reținut că excepțiile invocate nu au legătură cu cauza, întrucât nu se aduce o critică textelor de lege propriu-zise, în realitate dorindu-se modificarea acestora. S-a reținut, de asemenea, că toate cele trei dispoziții legale invocate de inculpat ca fiind neconstituționale au făcut obiectul Deciziei nr. 876 din 30 noiembrie 2006 a Curții Constituționale, care a statuat că cenzurarea unei eventuale interpretări a dispozițiilor ce reglementează activitatea și competența Direcției Naționale Anticorupție nu intră în competența Curții Constituționale, ci a instanțelor judecătorești, motiv pentru care instanța constituțională a respins excepția. Inculpatul C.G.

a declarat recurs susținând că: respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale este nelegală și netemeinică, deoarece legea nu condiționează admisibilitatea cererii de sesizare de motivarea acesteia; în mod greșit s-a apreciat că dispozițiile legale atacate cu excepția de neconstituționalitate nu au legătură cu cauza și că până în prezent ele nu au fost declarate neconstituționale.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc . pen ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Din dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă fără echivoc faptul că instanța, în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, poate respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării acesteia numai atunci când excepția este inadmisibilă, întrucât este contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3). Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit legii, în soluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale, instanța de judecată este competentă să verifice doar îndeplinirea condițiilor prevăzute expres și limitativ în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă excepția de neconstituționalitate vizează o lege sau o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei; dacă este ridicată de persoanele în drept și dacă prevederile legale vizate de excepție nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Având în vedere cele menționate se constată că motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale nu este prevăzută de lege printre condițiile de admisibilitate supuse controlului instanței de judecată, astfel încât în mod greșit prima instanță a reținut că cererea nu poate fi admisă, întrucât nu este motivată. Se constată, de asemenea, că s-a apreciat greșit că dispozițiile legale la care se referă excepția de neconstituționalitate nu au legătură cu soluționarea cauzei. Astfel, din actele dosarului rezultă că inculpatul C.G., autorul excepției, este trimis în judecată, între altele, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 248 C . pen . raportat la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 și că urmărirea penală a fost efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava, organ a cărui competență este reglementată de art. 13 din O. U. G. nr. 43/2002.

Atâta timp cât excepția de neconstituționalitate vizează, pe de o parte, dispozițiile legale care incriminează fapta dedusă judecății (art. 13 2 din Legea nr. 78/2000) și, pe de altă parte, dispozițiile legale care reglementează competența organului care a efectuat urmărirea penală (art. 13 alin. 1 lit. b și alin. 1 2 din O. U. G. nr. 43/2002), este evident că prevederile legale la care se referă excepția au legătură cu soluționarea cauzei. De asemenea, se constată că prevederile legale la care se referă excepția nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Reținând și faptul că inculpatul face parte din categoria persoanelor la care se referă art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, astfel încât greșit s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale. Opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată de inculpatul C.G., exprimată în condițiile art. 29 alin. (4) teza I, este că dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. b) și alin. (1 2 ) din O. U. G. nr. 43/2002 și art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 nu contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituția României.

Față de considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc . pen ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de inculpatul C.G., a casat încheierea atacată și, rejudecând, a admis cererea formulată de inculpat, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) și alin. (1 2 ) din O. U. G. nr. 43/2002 și art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 și, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 303 alin. (6) C. proc . pen ., a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Notă: Prin soluția pronunțată în decizia nr. 2497 din 29 iunie 2009 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - adoptată în jurisprudența Completului de 9 judecători, prin decizia nr. 618 din 17 iulie 2009 - s-a revenit asupra practicii anterioare, evidențiată în decizia nr. 1273 din 7 martie 2007 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Jurisprudența Secției penale pe anul 2007, volumul I, p. 116-119 și Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2007, p. 835-838 .