ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 826/2010

Deliberând asupra recursurilor civile de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 773 din 24 aprilie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului București, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.N.P. D.D.; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.E. și O.M.; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins acțiunea formulată de reclamanții O.P.G. și O.P.M., în contradictoriu cu pârâții M.E. prin curator D.L.V. și O.M. și a constatat ca fiind prescris dreptul material la acțiune. Au fost obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 lei către pârâtul B.N.P.

D.M. și respectiv 1.500 lei către pârâta M.E. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că este prescris dreptul material la acțiune, în ceea ce privește cererea formulată de reclamanți, potrivit dispozițiilor art. 405 alin. (1) C. proc. civ., dreptul la acțiune fiind născut pe data de 14 noiembrie 2003, când a rămas definitivă sentința civilă nr. 11219/2002 a Judecătoriei sector 1 București, prin decizia civilă nr. 2095/2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. S-a considerat că este nefondată susținerea reclamanților, potrivit căreia, dreptul material la acțiune s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii primei instanțe, respectiv pe data de 22 februarie 2005, avându-se în vedere prevederile art. 374 și art. 269 alin. (1) C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 852 din 18 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanții O.P.G. și O.P.M., a desființat sentința civilă nr. 773 din 24 aprilie 2008 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, conform dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prima instanță nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere cu care a fost învestită, precum și faptul că, în mod greșit, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, s-a reținut prin considerentele deciziilor respective că prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere având ca obiect daune materiale și morale, precum și faptul că dreptul la acțiune al reclamantelor în ceea ce privește restituirea cu daune interese a prețului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 376 din 9 martie 2001, având ca obiect imobilul situat în Municipiul București, sector 1, autentificat la pârâtul B.N.P. „D.M.”, și care a fost constatat ca fiind nul, prin hotărâre judecătorească, începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 11219/2002 a Judecătoriei sector 1 București, respectiv de la data de 22 februarie 2005. Împotriva hotărârii respective, în termen legal, au declarat recurs pe data de 15 decembrie 2008, 11 martie 2009 și respectiv 17 decembrie 2008, pârâtele O.M., M.E., prin tutore M.C.

și B.N.P. „D.M.D.”. Pârâtele O.M. și M.E., prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., au solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 773 din 24 aprilie 2008 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Astfel, s-a susținut în primul rând faptul că motivarea instanței de apel prin raportare la caracterele juridice a unui titlu executoriu și a atributelor acestuia este una străină de natura pricinii, întrucât aspectul esențial al speței, este reprezentat de momentul nașterii dreptului de a cere executarea silită, drept care s-a născut de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 11219/2002 a Judecătoriei sector 1 București, așa cum corect a reținut prima instanță.

S-a învederat și faptul că motivarea dată de instanța de apel raportată la dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este trunchiat, fiind arătat sub o interpretare proprie, ce nu corespunde realității. S-a arătat sub acest aspect, că decizia recurată a interpretat total greșit actul juridic supus judecății, privind modul de aplicare a unei excepții de ordine publică și a schimbat sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâtul B.N.P. „D.M.D.” prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, reținând în mod eronat că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate de Judecătoria sector 1 București.

Sub acest aspect, s-a arătat că momentul la care s-a născut dreptul la acțiune privind restituirea prețului plătit la achiziționarea imobilului, este acela al promovării de către reclamanta-vânzătoare M.E. a acțiunii prin care a solicitat anularea procurii și a contractului de vânzare-cumpărare, aceasta având posibilitatea în acest sens, să formuleze cerere reconvențională în dosarul nr. 8114/2002 având ca obiect restituirea prețului plătit, în caz că se anulează convenția. În privința celor două capete de cerere având ca obiect plata daunelor materiale și morale, s-a susținut că au un caracter subsidiar, astfel încât în contextul în care instanța a admis excepția prescripției capătului principal de cerere, devenea inutilă și cercetarea acestora.

La data de 18 iunie 2009, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, iar la termenul din 4 februarie 2010, instanța de recurs a invocat, din oficiu, și a pus în discuția părților aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu s-a pronunțat prin decizia recurată, asupra celui de al doilea motiv de apel invocat de reclamanți, respectiv la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.N.P. „D.M.D.”. Recursul declarat de pârâți, se privește ca fiind întemeiat și se va admite, prin prisma motivului de casare, invocat din oficiu de către instanță, respectiv prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., avându-se în vedere următoarele considerente : Potrivit dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Prin urmare, „motivarea” hotărârii, înseamnă arătarea în scris a considerentelor care au dus la convingerea judecătorului că trebuie să admită sau să respingă cererile părților. În acest sens, sunt aplicabile și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță națională trebuind să fie motivată, în fapt și drept, sub toate aspectele existente în cererea de chemare în judecată, în caz contrar, fiind încălcat accesul liber la instanță.

Astfel, analizând decizia recurată se constată faptul că, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., desființând hotărârea primei instanțe, în contradictoriu cu toate părțile, și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, însă considerentele acesteia analizează numai motivele de apel referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune și capetele de cerere subsidiare, având ca obiect daune materiale și morale, lăsând nesoluționat motivul de apel, privind excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.N.P. „D.M.D.”, instanța de apel, nepronunțându-se asupra acestuia. Nemotivarea hotărârii are așadar conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, aflându-ne în situația încălcării unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege.

Neîndeplinirea acestei cerințe legale a motivării de către instanța de apel, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această situație echivalează cu nepronunțarea și face imposibilă analiza în cadrul recursului a legalității deciziei în raport de soluția pronunțată prin aceasta, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte B.N.P. „D.M.D.”, că instanța de casare nu putea invoca din oficiu acest motiv de casare, acestea vor fi înlăturate ca nefondate, întrucât nemotivarea hotărârii duce la nulitatea acestuia, prin raportare la prevederile art. 108 alin. (1) și art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., potrivit cărora, nulitățile de ordine publică pot fi ridicate, de parte sau de judecător, în orice stare a pricinii iar instanța, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta, întrucât hotărârea poate fi casată, dacă nu cuprinde considerentele pe baza cărora s-a întemeiat, inexistența acestora, împiedicând exercitarea controlului judiciar. Fiind găsit astfel întemeiat, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu vor mai fi analizate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Față de cele arătate și în baza art. 312 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte, va admite recursurile declarate de pârâți, va casa decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții O.M., M.E., prin tutore M.C., și Biroul Notarului Public D.M.D. împotriva deciziei nr. 852 din 18 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.