ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 897/2016

Decizia nr. 897/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 4 aprilie 2011, precizată la filele nr. 183-192 din dosar, reclamantul A. a chemat în judecată B. -

C.

Sibiu și

D.

Sibiu, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instituțiile pârâte să fie obligate să-i plătească suma de 1.500.000 lei cu titlu de daune morale, precum și cheltuieli de judecată.

Prin precizarea formulată, reclamantul a schimbat temeiul de drept al cererii, din art. 998-999 C. civ. în art. 22, 24, 26 și 44 din Constituție, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 protocolul 1 adițional la Convenție.

A arătat și că este scutit de taxa judiciară de timbru în baza art. 15 lit. f) din Legea nr. 146/1997.

Ciclu procesual anterior.

Prin sentința civilă nr. 341 din 18 februarie 2013, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., a obligat pârâții B.,

C.

Sibiu și

D.

Sibiu, în solidar, la 200.000 lei cu titlu de daune morale către reclamantul A. și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A. și pârâții B. și E. Sibiu.

Prin Decizia civilă nr. 179/A din 30 aprilie 2014,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a anulat ca netimbrat apelul declarat de apelantul reclamant A.; a admis apelurile declarate de apelanții pârâți B., E. Sibiu și C. Brașov; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată și a menținut restul dispozițiilor senținței.

Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamantul A.

Prin Decizia civilă nr. 2889 din 28 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 92/A din 24 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A. și pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 341 din 18 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtele E. Sibiu și C. Brașov, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că suma la plata căreia sunt obligați pârâții este de 2.000 lei, în solidar. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Curtea de apel a reținut,în motivare, cu privire la excepția necompetenței materiale, că reclamantul nu a criticat, în mod special, prejudiciile de natură morală pe care le-a suferit ca urmare a emiterii unui anumit act administrativ fiscal, ci a reclamat atitudinea autorităților fiscale, în ansamblu, manifestată prin efectuarea unor controale repetate, prin demersuri judiciare ce nu se justificau, ori prin întârzierea nejustificată a executării unor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești și care au fost de natură a-i aduce anumite suferințe psihice.

Prin urmare, raportul juridic dedus judecății este unul civil, soluția tribunalului privind respingerea excepției necompetenței materiale fiind corectă.

De asemenea, Curtea a reținut că acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamant nu este inadmisibilă. Astfel, câtă vreme temeiul de drept al pretențiilor formulate este reprezentat, așa cum s-a arătat, de dreptul comun în materie, iar repararea pretinsei pagube nu se face potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, susținerile apelantului privind încălcarea principiului specialia generalibus derogantși a regulii electa una via nu sunt întemeiate.

Critica referitoare la soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției lipsei calității procesuale active a fost structurată pe două aspecte: un prim aspect avizat nemotivarea soluției adoptate de tribunal; al doilea aspect se referea la faptul că nu s-a identificat corect persoana vizată de actele pretins cauzatoare de prejudicii, nu a fost stabilit dacă aceste acte sau fapte au fost de natură să aducă un prejudiciu și în patrimoniul cărei persoane.

Referitor la primul aspect, curtea a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a fost soluționată la termenul de la 16 octombrie 2014, motivele pentru care tribunalul a considerat că este neîntemeiată fiind menționate în încheierea de ședință de la acel termen. În cuprinsul încheierii arătate, prima instanță s-a referit la natura pretențiilor solicitate de reclamant și la susținerile acestuia în sensul că actele și faptele pârâtelor i-au provocat prejudicii morale.

În cauză, reclamantul a susținut că prejudiciul moral constă în suferințele morale (inclusiv de natură medicală) produse acestuia de atitudinea și actele abuzive ale pârâților și de urmările acestor fapte (falimentul firmei la care era asociat și administrator), soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale active fiind corectă.

În ceea ce privește critica potrivit cu care prima instanță s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, curtea a constatat că nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii apelate, împrejurarea că instanța s-a pronunțat asupra excepției necompetenței teritoriale în condițiile în care, raportat la temeiurile invocate, pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale, în lipsa unei vătămări pe care o astfel de soluție i-a produs-o acestuia, o astfel de vătămare nefiind invocată. De altfel, prin încheierea de ședință de la data de 16 octombrie 2014, prima instanță a soluționat și excepția necompetenței materiale, motivele ce au fundamentat această soluție fiind arătate în cuprinsul încheierii.

Și excepția prescripției dreptului la acțiune a fost corect respinsă de către tribunal, prin raportare la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 156/1958, potrivit cu care prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut întinderea pagubei, cât și pe cel care răspunde de ea.

Curtea a constatat că, în cauză, se pune problema de a fi stabilit momentul de la care a fost cunoscută paguba, autorul acesteia fiind identificat. Sub acest aspect, reclamantul a susținut că prejudiciile morale suferite, constând în sentimente de umilință, frustrare or suferințe de natură medicală rezultate direct ori indirect din faptele ori atitudinea pretins abuzivă a pârâților, nu s-au produs exclusiv pe durata desfășurării controalelor ori proceselor, ci și ulterior, în special afecțiunile medicale oftalmologice.

Or, câtă vreme procesele la care face referire reclamantul s-au finalizat în iulie 2009 prin pronunțarea Deciziei civile nr. 926/CA din 03 iulie 2009 de către Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, iar acțiunea în repararea pagubei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București în aprilie 2011, nu se poate reține că termenul de prescripție se împlinise.

Curtea a mai reținut că apelul formulat de pârâtele E. Sibiu și C. Brașov este fondat.

Aceasta, deoarece tribunalul s-a referit la sentința civilă nr. 13 din 14 ianuarie 1998 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, fără a observa că a fost lipsită de orice efecte, în urma casării și trimiterii cauzei spre rejudecare. Această împrejurare rezultă din considerentele sentinței civile nr. 149 din 31 mai 2000 a Curții de Apel Alba Iulia și ale Deciziei civile nr. 4094 din 10 decembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, hotărâri pronunțate în urma rejudecării respectivei cauze.

De asemenea, tribunalul a expus pe larg concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de către expertul Paralescu Ioan în Dosarul nr. x/57/2007, fără a observa că aceste concluzii nu au fost valorificate în cauza în care proba a fost administrată, finalizată prin Decizia civilă nr. 2073/CA din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins acțiunea promovată de reclamant în numele SC F. SRL, prin care solicita daune reprezentate de profitul nerealizat de societate în periada 03 aprilie 1997 - 30 martie 2006.

S-areținut și contradicția existentă în cadrul considerentelor hotărârii tribunalului, în care, într-o primă parte, sunt analizate actele medicale prezentate și se concluzionează repetat că nu s-a dovedit legătura cauzală între investigațiile, tratamentele și operațiile suferite de reclamant și prejudiciul moral invocat, pentru ca ulterior, cu privire la aceleași afecțiuni ale reclamantului să se aprecieze că au fost agravate ca urmare a faptelor imputate pârâților.

Curtea a mai reținut și lipsa de suport probatoriu a concluziei primei instanțe referitoare la „girarea” de către reclamant, cu bunuri personale sau ale familiei sale, a activității firmei SC F. SRL și punerea sub sechestru a acestor bunuri. A reținutcă astfel de acte juridice pot fi dovedite numai prin înscrisuri, conform dispozițiilor art. 1191 C. civ., iar declarația martorei G. nu putea fi valorificată de tribunal sub acest aspect. În aceeași ordine de idei, declarația martorei nu poate fi reținută ca probă a declanșării vreunei proceduri penale împotriva reclamantului.

Tot cu privire la situația de fapt reținută de tribunal, Curtea a arătat că din probele administrate în cauză nu rezultă faptul că firma administrată de reclamant, SC F. SRL, și-ar fi pierdut drepturile asupra mărcii de fabrică, de comerț și de servicii „F.”, sau că reclamantul și-a pierdut calitatea de membru al Colegiului de conducere al Camerei de Comerț și Industrie a României. Cu atât mai mult, nu se poate reține că faptele imputate pârâților au determinat aceste consecințe.

Se mai impune a se observa că niciunul din înscrisurile administrate ca probe în cauză nu demonstrează că SC F. SRL ar fi fost lichidată ca urmare a falimentului sau a încetării activității din orice altă cauză, dimpotrivă, la data de 27 octombrie 2010, această societate comercială figura ca parte în litigiul soluționat de Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia civilă nr. 2073/CA din 27 octombrie 2010.

Din înscrisurile depuse la dosar și declarația martorei audiate de prima instanță rezultă că reclamantul, în calitate de asociat și administrator al SC F. SRL a manifestat o preocupare constantă pentru desfășurarea activității societății, pentru afirmarea acesteia și recunoașterea produselor sale în cadrul comunității de profil, pentru depășirea impasului cauzat prin faptele pârâtelor, inclusiv prin reprezentarea societății în cadrul suitei de procese descrise anterior.

În acest context, este evident că faptele pârâtelor au cauzat reclamantului o stare de frustrare, de angoasă, de insecuritate, de neîncredere în propria capacitate intelectuală și i-au afectat stima de sine, lezându-i valori ale personalității sale și generând astfel un prejudiciu moral.

Curtea nu a confirmat, însă, concluzia tribunalului, în sensul că faptele pârâtelor au agravat starea de sănătate a reclamantului, simpla apreciere a martorei audiate în cauză neputând constitui un suport probator pentru respectiva concluzie, nesusținută de actele medicale.

De asemenea, curtea de apel nu și-a putut însuși estimarea prejudiciului făcută de tribunal, apreciind că aceasta este excesivă în raport de circumstanțele cauzei. Chiar dacă nu se poate reține prescripția dreptului la acțiune, nu se poate ignora faptul că, în succesiunea actelor administrative și procesuale îndreptate de pârâți împotriva societății administrate de reclamant, a demersurilor judiciare promovate de reclamant în numele societății, pentru anularea sau respingerea acestora, cele mai multe s-au consumat în urmă cu o perioadă considerabilă de timp față de data prezentului demers judiciar.

Această împrejurare, corelată cu obținerea de către societate de reparații materiale în cuantum de 361.964,7 lei prin hotărârile din 2005 și 2009 și respingerea ca neîntemeiată a unei noi cereri de reparație în 2010, cu lipsa oricăror dovezi privind legătura cauzală dintre faptele pârâtelor și degaradarea stării sănătății reclamantului, conduce la concluzia estompării în timp a prejudiciului suferit de reclamant.

În condițiile arătate, curtea a apreciat că suma de 2.000 lei este de natură a repara în mod rezonabil orice prejudiciu moral suferit de reclamant.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs

reclamantul A., pârâtul B. și pârâții E. Sibiu și C. Brașov.

În opinia sa, sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților. Astfel, instituțiile financiar superioare intimatei D. Sibiu au menținut caracterul ilicit al actelor întocmite de pârâtă, prin urmare sunt responsabile în solidar.Dar instanțele de judecată au desființat actele ilegale, deși pârâtele au invocat că au acționat conform mandatului dat.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a răstălmacit situația de fapt și a reținut că sentința nr. 13 din 14 ianuarie 1998 a Curții de Apel Alba Iulia nu ar produce efecte juridice.În realitate,în perioada 1997 - 2001 reclamantul a încercat să-și apere drepturile legitime, pentru recuperarea bunurilor patrimoniale luate ilegal de D. Sibiu și să probeze că nu a fost evazionist fiscal. Toate aceste procese l-au afectat moral pe reclamant, negarea acestui adevăr fiind și nedreptate și nelegalitate.

Față de toate aceste aspecte ale situației de fapt, diminuarea daunelor acordate este incorectă, fiind rezultatul unei greșite analize a probatoriilor.

În plus, nici reclamantul, nici societatea sa nu au primit vreo despăgubire de la statul român, cu titlul de reparații materiale.

Temeiul acțiunii reclamantului rezidă în actul administrativ de impunere care a fost contestat conform Legii nr. 29/1990 și Legii nr. 554/2004 ceea ce, în opinia pârâtelor, face ca acțiunea să fie inadmisibilă.

S-a precizat că între părți a avut loc un proces la instanța de contenciosadministrativ, unde, de asemenea, acțiunea reclamantului prin care solicitase suma de 6.258.00 lei profit nerealizat și 1.000.000 lei daune morale a fost respinsă.

Mai susținpârâtele, că reclamantul nu a înștiințat instanța de faptul că i-a fost restituită suma de 3 miliarde lei, reactualizată, pentru o inspecție fiscală din anul 2007.

În speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998 și 999 C. civ., nu există faptă ilicită comisă cu vinovăție de pârâți, deoarece instituțiile respective au aplicat dispozițiile legale în vigoare, incidente cauzei.

În plus, procesul verbal care face obiectul litigiului este din anul 1997, iar termenul de exercitare al unei asemenea acțiuni s-a prescris, pentru că un astfel de termen ar fi curs de la data de 10 octombrie 2006, data de la care reclamantul ar fi cunoscut conținutul actului fiscal, în cursul proceselor derulate pe rolul Tribunalului Sibiu.

Concluzionând, au apreciat pârâtele că suma stabilită cu titlu de daune morale de către instanța de apel nu este rezonabilă, față de situația de fapt care rezultă din actele și lucrările dosarului.

De asemenea, instanța de apel nu a motivat respingerea celor două excepții, cea a lipsei calității procesuale active a reclamantului și cea a prescrierii dreptului material la acțiune, după cum nu a motivat nici respingerea apelului acestui pârât, fiind incident motivul de casareprevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a susținut, de asemenea,motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât greșit a menținut curtea de apel soluția tribunalului în sensul respingerii excepției necompetenței materiale funcționale a tribunalului.Aceasta, deoarece este important a se determina natura juridică a raportului dedus judecății.

În esență, reclamantul a susținut că societatea comercială F. a fost adusă în faliment prin amenzile aplicate de pârâți, ale căror procese verbale au fost ulterior anulate de instanțele de judecată, iar durata îndelungată a acestor procese a provocat daune morale reclamantului.

Așadar, faptele cauzatoare de prejudicii își au izvorul în raporturi de drept procesual fiscal, ceea ce face incidente prevederile Legii nr. 554/2004. Față de aceste considerente, acțiunea reclamantului este inadmisibilă.

În continuare, se susține că greșit a respins curtea de apel motivul de apel privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, pentru că subiect de drept al raporturilor juridice deduse judecății a fost societatea comercială și nu reclamantul personal.

În opinia pârâtului, greșit a respins curtea de apel și motivul de apel referitor la soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune.În realitate termenul de prescripție s-a împlinit la data de 10 decembrie 2004, astfel că înregistrarea acțiunii în anul 2011 s-a făcut cu nerespectarea prevederilor legale privind prescripția.

Totodată, nici obligarea pârâților la plata sumei de 2000 lei, în solidar, nu este legală, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 1039 C. civ., pentru că nu sunt obligații solidare între debitori.

Analizând recursurile, Înalta Curte reține următoarele:

Luând în examinare, mai întâi, recursul pârâtului B., Înalta Curte constată că este fondată critica referitoare la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel pe motivul de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a B.

Într-adevăr, apelantul pârât B. a formulat critici, aflate la filele 13-26 din dosarul curții de apel, prin care a invocat greșita soluționare a excepției necompetenței materiale a Tribunalului București, secția civilă, (necompetența funcțională a secției civile în soluționarea cauzei), greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, a excepției lipsei calității procesuale pasive a B., precum și a excepției prescripției dreptului material la acțiune, împrejurarea că instanța de fond s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, precum și greșita soluționare a fondului cauzei.

În cuprinsul deciziei pronunțate, instanța de apel a răspuns, punctual, criticilor formulate asupra excepțiilor necompetenței materiale, inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active a reclamantului și prescripției dreptului material la acțiune. Ulterior, a analizat fondul cauzei prin prisma probelor administrate.

Înalta Curte constată, astfel, că instanța de apel nu a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a B., ce a fost invocată prin motivul de apel nr. 5, formulat de această parte.

Nepronunțarea asupra excepției invocate pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea și temeinicia deciziei atacate sub acest aspect, care nu poate fi analizat pentru prima oară, direct în recurs, căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluția dată în apel.

Prin urmare, instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de motive, pronunțându-se pentru prima dată în recurs asupra acestei chestiuni deduse judecății.

Înalta Curte constată că este fondată și critica pârâtului referitoare la contradictorialitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, în ceea ce privește soluția dată apelurilor pârâților în cauză.

Astfel, prin decizia atacată,instanța de apel a reținut că cei trei apelanți, B., E. Sibiu și A. au formulat critici referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și la cuantificarea daunelor morale acordate.

După o expunere a situației de fapt, instanța de apel a concluzionat că faptele comise de pârâțireprezintă fapte ilicite comise cu vinovăție, întrucât pârâții, în calitate de instituții publice,aveau datoria să cunoască și să aplice dispozițiile legale ce le guvernează activitatea.

În acest context, instanțade apel a reținut că faptele comise de pârâțiau cauzat reclamantului o stare de frustrare, de angoasă, de insecuritate, de neîncredere în propria capacitate intelectuală și i-au afectat stima de sine, lezându-i valori ale personalității sale și generând astfel un prejudiciu moral.

Mai departe, Curtea nu și-a însușit estimarea prejudiciului făcută de tribunal, apreciind că aceasta este excesivă în raport de circumstanțele cauzei.

Fără a particulariza în vreun fel, prin decizia recurată instanța de apel a

respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâtul B. și a admis apelul formulat de pârâtele E. Sibiu și C. Brașov, schimbând sentința cu privire la cuantumul prejudiciului.

Așadar, instanța de apel,deși a reținut identitatea motivelor de apel formulate de pârâți cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și la cuantificarea daunelor morale acordate și aceleași considerente (expuse mai sus) în soluționarea apelurilorpârâților a apreciat că se impune respingerea apelului formulat de pârâtul B. și admiterea apelului formulat de pârâtele E. Sibiu

și C. Brașov

.

Înalta Curte constată că în conținutul deciziei nu se regăsesc argumente pentru care instanța de apel, deși a reținut considerente comune, a pronunțat soluții diferite ale apelurilor pârâților.

Este cazul clasic de contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii (considerente) rezultă că și apelul pârâtului în discuție este întemeiat, iar din altă parte (dispozitivul), că nu este întemeiat, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța.

Mai mult, în conținutul deciziei atacate nu se regăsesc niciun fel de considerente pentru care instanța de apel a respins criticile aplantului pârât B. formulate pe fondul cauzei (pct. 7 din motivele de apel), soluția dată fiind complet nemotivată sub acest aspect.

Având în vedere aspectele expuse în precedent, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea este nemotivată, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprindedispoziții contradictorii.

Dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, situație ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În speță, obligația de a motiva îmbracă o importanță deosebită, în condițiile în care referirile la întrunirea elementelor răspunderii civile delictualeși estimarea prejudiciului,în ceea ce privește pe pârâtul B., lipsesc și, prin urmare, nu fundamentează soluția pronunțată, de obligare a acestui pârât în solidar la plata daunelor morale acordate.

Totodată, constatând că prin criticile formulate de toți recurenții în cauză, aceștia s-au referit laîndeplinirea condițiilorrăspunderii civile delictuale și la cuantificarea daunelor morale, pentru o judecată unitară,

Înalta Curte urmează a admite toate recursurile formulateîn prezenta cauză și, în temeiul

art. 312 alin. (5) C. proc. civ., să caseze decizia recurată, să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, care va analiza, punctual, toate criticile formulate prin memoriile de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A., de pârâții E. Sibiu și C. Brașov și de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 92/A din 24 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2016.