ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2561/2015

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 martie 2010, pe rolul acestui Tribunal sub nr. 10224/3/2010, reclamanta A.L., în temeiul art. 1175 C. civ. coroborat cu art. 112 și urm. C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâții C.M.G.G. și C.G.G., a solicitat instanței să constate simulația absolută (fictivitatea) a contractului de garanție ipotecară autentificat din 20 octombrie 2009 încheiat între debitorul pârât în calitate de garant ipotecar și dl. C., tatăl său, terțul pârât, în calitate de creditor ipotecar, pentru suma garantată de 550.000 dolari SUA și 686.500 euro (echivalentul a 4.464.650 RON) și cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1304 din 19 iunie 2013 Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.L.

în contradictoriu cu pârâții C.M.G.G. și C.G.G. și, pe cale de consecință, a obligat reclamanta la plata sumei de 12.000 de euro (echivalent în RON la data pății) cheltuieli de judecată către pârâtul C.G.G. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanta A.L., cât și pârâții C.M.G.G. și C.G.G. fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 26 mai 2014. Prin încheierea din 21 noiembrie 2014 în condițiile art. 268 C. proc.

civ., Curtea, față de dispozițiile art. 20 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 146/1997 a anulat ca netimbrat apelul declarat de apelantul C.M.G.G., față de împrejurarea că prin rezoluțiunea administrativă apelantul a fost obligat la plata unei taxe judiciare de timbru de 24.378 RON și un timbru judiciar de 5 RON, obligație legală nerespectată de apelant până la primul termen de judecată din 30 iunie 2014, astfel că în cauză a operat sancțiunea anulării apelului. Apelantul nu a formulat cerere de reexaminare în condițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997 și nu a făcut dovada respectării obligației legale, astfel că în cauză sunt incidente prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 care prevede că „neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii”.

Prin decizia nr. 316A din data de 12 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta – reclamantă A.L. și apelantul pârât C.G.G. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Cu privire la apelul declarat de reclamanta A.L., s-a reținut că prima instanță a respectat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. stăruind, prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. Curtea de apel a apreciat că cercetarea judecătorească derulată de instanța fondului de la momentul promovării acțiunii – 25 martie 2010 și până la data pronunțării – 19 iunie 2013, pe parcursul a 3 ani a avut ca scop aflarea adevărului judiciar, instanța respectând principiul disponibilității, probele fiind încuviințate și administrate în condițiile art. 167 – 168 C. proc.

civ., astfel că situația de fapt a fost stabilită corect și legea interpretată și aplicată temeinic. De altfel, deși reclamanta a solicitat prin apelul declarat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu martori, în ședința publică din 21 noiembrie 2014 a declarat că nu are probe de solicitat, singurii care au solicitat proba cu înscrisuri fiind pârâții. Instanța a încuviințat pentru pârâți proba cu înscrisuri privitoare la excepția lipsei de interes care au privit situația executării creanței. Aceste înscrisuri au fost depuse la dosar. Deoarece apelantul C.M.G.G. s-a angajat să facă dovada stadiului soluționării cererii de executare în Elveția nu a completat probatoriul în termen util, reclamanta A.L.

a depus la dosar declarația lichidatorului P.P. care este lichidatorul în procedura falimentului lui C.M.G.G. în Elveția și declarația lui T.Y., reprezentantul A. cu privire la stadiul recuperării debitului împotriva debitorului C.M.G.G. în baza hotărârii arbitrale emisă de Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra din 25 august 2009. Apreciind că analiza instanței fondului a fost pertinentă și a răspuns atât argumentelor reclamantei, cât și apărărilor pârâților, Curtea de apel nu a reținut critica reclamantei privitoare la caracterul superficial al analizei probatoriului administrat, hotărârea instanței de fond respectând cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Apelanta a invocat fictivitatea contractului de ipotecă încheiat la 20 octombrie 2009 între cei doi pârâți.

Pentru a fi îndeplinite condițiile simulației apelanta era obligată să facă dovada existenței voinței concordante a pârâților la data încheierii actului public de a împiedica reclamanta – creditor chirografar – să execute silit debitorul – C.M.G.G. Adică, apelanta a pretins și avea obligația să dovedească neconformitatea cu realitatea a conținutului contractului, având ca scop validarea aparenței contractului de ipotecă. Contrar susținerilor reclamantei, pârâții au făcut dovada că prin contractul de garanție pârâtul C.G.G. și-a protejat patrimoniul la dosarul de fond fiind depuse contractele de împrumut încheiate între pârâți și extrasele de cont privitoare la transferul sumelor de bani. Astfel, la dosarul de fond este depus un extras de cont pentru o sumă de 500.000 euro din care rezultă că la data de 11 noiembrie 2004 suma a fost transferată de C.G.G.

fiului său C.M.G.G. La fel, sunt depuse extrase de cont din 27 ianuarie 2005, 26 aprilie 2005, 01 iulie 2005, prin care se face dovada transferului sumelor de 70.000 euro, 5000 euro, 300.000 euro între cei doi pârâți. Astfel, pârâții au făcut dovada transferului sumelor de bani și, prin contractele încheiate, existența obligației de restituire a acestor sume. Aceste împrumuturi s-au făcut anterior încheierii contractului „M.” între reclamantă și pârâtul C.M.G.G. și anterior pronunțării hotărârii arbitrale nr. 81.192 din 25 august 2009, astfel că nu pot fi reținute criticile reclamantei privitoare la acordul simulatoriu preexistent actului public deoarece contractul de ipotecă autentificat din 20 octombrie 2009 avea ca scop protejarea patrimoniului împrumutătorului, împrumuturile fiind făcute începând cu anul 2004. Prin contractul de garanție ipotecară pârâtul C.G.G.

și-a protejat patrimoniul, în cauză nefiind administrate dovezi prin care să se facă dovada că s-a urmărit prejudicierea reclamantei. Martorii audiați în fața instanței fondului au declarat că C.M.G.G. a avut ca intenție „să încheie discuțiile cu tatăl său”. Ambii martori S.G.M. și P.S. au arătat că părțile au încheiat contractul de ipotecă, acordul lor fiind anterior semnării înțelegerii la notar și urmărind garantarea împrumuturilor. Împrejurarea relevată de reclamantă privitoare la cunoașterea de către pârâtul C.G.G. a litigiilor purtate cu fiul său a fost analizată de instanța fondului. Față de cauza acțiunii introductive de instanță – fictivitatea contractului de ipotecă – reclamanta nu a făcut dovada intenției de fraudare a sa de cei doi pârâți, dovezile administrate fiind concordante în sensul că pârâtul C.M.G.G.

a dorit să garanteze împrumuturile făcute de tatăl său, împrumuturi dovedite prin contractele de împrumut în care sunt fixate termene de restituire și extrasele de cont prin care a fost făcută dovada transferului sumelor de bani. De altfel, prin probele administrate în fața instanței de apel s-a făcut dovada executării creanței reclamantei, cuantumul acesteia fiind de 69.661.034,67 euro conform hotărârii arbitrale din care au fost recuperate 2.232.000 euro, pârâtul C.M.G.G. fiind declarat falit la 24 mai 2011 de judecătorul Tribunalului districtual din Sierre, Elveția. Suma garantată prin contractul de ipotecă obiect al cererii introductive de instanță este de 550.000 dolari SUA și 686.500 euro.

Sancțiunea admiterii acțiunii în simulație o reprezintă inopozabilitatea situației creată prin actul secret, adică, în cadrul simulației absolute, invocate de reclamantă, înlăturarea efectelor actului simulat. Pârâtul C.G.G. a făcut dovada începerii executării contractului de ipotecă, astfel că reclamanta nu a făcut dovada fictivității contractului de ipotecă, și în mod obligatoriu, a fictivității împrumuturilor efectuate între cei doi pârâți. La dosarul de fond au fost depuse extrasele de carte funciară prin care s-a făcut dovada că în cărțile funciare deschise pentru bunurile imobile menționate în contractul de garanție ipotecară s-au înscris drepturile de ipotecă convenite prin contractul încheiat la 20 octombrie 2009, bunurile fiind fie în proprietatea exclusivă a lui C.M.G.G., fie în coproprietatea celor doi pârâți.

Pentru aceste considerente, apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat. Cu privire la apelul declarat de apelantul – pârât C.G.G. Curtea de apel nu a reținut criticile privitoare la modul de soluționare a excepției insuficientei timbrări deoarece obiectul cererii îl reprezintă un contract de ipotecă care are caracter accesoriu de garantare a unei creanțe. Acțiunea în declararea simulației contractului de ipotecă nu poate fi timbrată decât raportat la efectele patrimoniale ce s-ar produce în cazul admiterii acțiunii, respectiv valoarea creanței trecută în contractul de ipotecă. Față de obiectul cererii introductive de instanță, taxa de timbru a fost calculată în raport de prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 pentru suma de 4.464.650 RON, echivalentul sumei ce face obiectul contractului de ipotecă, astfel că această critică nu a fost reținută de Curte.

Curtea de apel nu a reținut nici critica privitoare la modul de soluționare al excepției lipsei calității de reprezentant, deoarece potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ., procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizata; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților. Potrivit hotărârii administratorului unic al A.L. adoptate potrivit prevederilor Actului Constitutiv din 21 februarie 2005, dl. T.Y., având funcția de vicepreședinte al societății reclamante avea calitatea de reprezentant legal al societății.

La dosarul de fond a fost depusă o copie de pe Registrul Directorilor în care T.Y., avocat, apare ca ocupând funcția de vicepreședinte al A.L. Potrivit art. 42 lit. e) din Legea nr. 105/1992, reprezentarea unei persoane juridice străine prin intermediul organelor proprii este cârmuită de legea sa națională - legea statutului pe al cărui teritoriu și-a stabilit sediul social. Prin urmare, Curtea de apel a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 42 lit. e) din Legea nr. 115/1992 constatând că în cauza a fost făcută dovada calității de reprezentant a semnatarului cererii, fiind depuse dovezi la dosarul de fond. Referitor la modul de soluționare a excepției lipsei capacității de folosință a reclamantei, Curtea de apel nu a reținut criticile pârâtului deoarece capacitatea procesuală de folosință reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual.

Potrivit art. 40 din Legea nr. 105/1992, persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social, iar potrivit art. 41 din același act normativ, statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa națională. În conformitate cu art. 42 lit. a) și e) din Legea nr. 105/1992, legea statutului organic al persoanei juridice cârmuiește capacitatea acesteia și reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii. Potrivit art. 43 din Legea nr. 105/1992, persoanele juridice străine cu scop patrimonial, valabil constituite în statul a cărui naționalitate o au sunt recunoscute de plin drept în România. Astfel cum a rezultat din certificatul de înmatriculare depus la dosar, reclamanta A.L.

este o societate legal înființată, potrivit legilor din Bahamas. Conform hotărârii administratorului unic al A.L. adoptate potrivit prevederilor Actului Constitutiv din 21 februarie 2005, societatea are sediul social în C.H.M. Ltd, E.P.T.D., L.C., localitatea Nassau, Insula New Providence, Commonwealth Bahamas. Calitatea procesuală activă presupune o identitate între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecății. Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa. Prin hotărârea arbitrală nr. 81192 din 25 august 2009 a Curții de Arbitraj Internațional din Londra, pârâtul M.G.G.C.

a fost obligat la plata către reclamanta A.L. a sumei de 69.661.034,67 euro plus dobândă de 5% pe an, plus costuri legale, costuri aferente punerii în executare silită a contractului de împrumut, costuri aferente arbitrajului. Din cuprinsul cererii de arbitraj și a hotărârii arbitrale a rezultat că societatea reclamantă, A.L. este societate cu răspundere limitată de drept privat înființată în baza legilor Commonwealth Bahamas, cu sediul în C.H., L.C., New Providence, Bahamas, având ca președinte pe Joseph C.Lewis. Din cererea de chemare în judecată și înscrisurile depuse la dosar a rezultat că există identitate între societatea menționată în hotărârea arbitrală și reclamanta din prezenta cauză – A.L., societate organizată în conformitate cu legile din Bahamas, cu sediul în C.H., L.C., New Providence, Bahamas, cu președinte J.C.L., astfel că nici această critică nu a fost reținută de Curte.

Cu privire la excepția lipsei de interes, aceasta a fost soluționată corect de instanța fondului, deoarece o acțiune în simulație poate fi promovată de oricine are interes, reclamanta justificându-și în prezenta cauză interesul ca o consecință a posibilității de executare a hotărârii arbitrale pe teritoriul României, urmărind un folos practic de a executa în calitate de creditor chirografar creanța rezultată din hotărâre. Față de aceste considerente, curtea de apel a constatat că prin încheierile din 07 septembrie 2011 și 30 septembrie 2011 tribunalul a soluționat corect excepțiile invocate de apelantul C.G.G. astfel că, apelul său a fost respins, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.L.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1175 C. civ., motiv de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea instanței de apel este criticabilă în parte, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept substanțial incidente în cauză (art. 1175 C. civ.), motiv pentru care se impune admiterea prezentului recurs și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, cu consecința, admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată formulate. În sinteză, modificarea în parte a deciziei se impune în raport de faptul că în mod eronat instanța de apel a considerat că pentru a se putea reține existența simulației reclamanta era obligată să dovedească existența unei fraude din partea intimaților-pârâți, dând o interpretare eronată dispozițiilor art. 1175 C. civ.

Astfel, instanța de apel a reținut următoarele. "(...) Față de cauza acțiunii introductive de instanța - fictivitatea contractului de ipotecă - reclamanta nu a făcut dovada intenției de fraudare a sa de cei doi pârâți, dovezile administrate fiind concordante în sensul că pârâtul C.M.G.G. a dorit să garanteze împrumuturile făcute de tatăl său (...)". "(...) în cauză nefiind administrate dovezi prin care să se facă dovada că s-a urmărit prejudicierea reclamantei". "(...) Pentru a fi îndeplinite condițiile simulației apelanta era obligată să facă dovada existenței voinței concordante a pârâților la data încheierii actului public de a împiedica reclamanta - creditor chirografar - să execute silit debitorul". În acest context, decizia pronunțată în cauză de Curtea de Apel București este nelegală, niciun text legal neinstituind o asemenea condiție pentru existența simulației.

În ceea ce privește natura juridică și elementele definitorii ale simulației în general, din interpretarea art. 1175 C. civ.l (în forma în vigoare la semnarea contractului de ipotecă) rezultă că simulația reprezintă o operațiune juridică realizată prin disimularea voinței reale a părților, constând în încheierea și existența simultană a două înțelegeri sau convenții: una aparentă sau publică, prin care se creează o situație juridică aparentă, contrară realității și alta secretă, care dă naștere situației juridice reale dintre părți, anihilând sau modificând efectele produse în aparență în temeiul contractului public.

De altfel, potrivit doctrinei, există simulație „când părțile fac o convenție aparentă numai pentru a ascunde o altă convenție reală, diferită sau chiar numai pentru a ascunde lipsa oricărei convenții". În structura acestei operațiuni juridice intră trei elemente distincte: (i) actul juridic public, aparent, simulat, prin care se creează o situație juridică aparentă, (ii) actul juridic secret, care reprezintă adevărata manifestare de voință și (iii) acordul simulatoriu care reprezintă o convenție secretă ce exprimă voința părților de a simula, respectiv de a crea aparenta unor raporturi juridice ce sunt inexistente în fapt. În cazul simulației absolute, cum este cazul în speță, când părțile stabilesc ca între ele să nu existe niciun act, actul secret și acordul simulatoriu se confundă într-o anumită măsură.

Din cele de mai sus rezultă că pentru a se putea reține existența simulației, în cauza de față (simulație absolută), reclamanta era obligată să probeze existența contractului secret (anume, cel în care M.C. și G.C. au convenit că actul public, Contractul de ipotecă, nu produce efecte, fiind unul fictiv), nicio altă probă suplimentară nemaifiind necesară. Aceasta este ceea ce se desprinde și din doctrină cu privire la această chestiune, reținându-se că "(...) așa fiind, terțul poate utiliza, spre a dovedi existența contractului secret și deci simulația orice mijloc de probă". Există astfel o echivalență între dovada simulației și dovada actului secret.

În speță, intimații-pârâți au încheiat un act juridic aparent, contractul de ipotecă, în scopul de a scoate de sub urmărirea creditorilor chirografari bunurile debitorului pârât, dar prin acordul simulatoriu (actul secret) aceștia au convenit că în realitate acest act juridic nu există și nu produce nici un efect juridic. Recurenta reclamantă a arătat în continuare că a demonstrat, vizavi de contractul de ipotecă, faptul că acesta este un contract fictiv, în mod eronat fiind respins apelul acesteia cu motivarea că în speță nu ar fi îndeplinită condiția existenței unei fraude între M.C. și G.C. cu privire la acest contract. Astfel, instanță de apel a reținut că: "(...) Față de cauza acțiunii introductive de instanță - fictivitatea contractului de ipoteca - reclamanta nu a făcut dovada intenției de fraudare a sa de cei doi pârâți, dovezile administrate fiind concordante în sensul că pârâtul C.M.G.G.

a dorit să garanteze împrumuturile făcute de tatăl său (...)". Valorificarea drepturilor sale pe calea acestei acțiuni (acțiune în simulație) nu este condiționată de dovedirea existenței unei fraude între participanți, instanța de apel dând o interpretare eronată dispozițiilor care reglementează materia simulației, acestea neinstituind o astfel de condiție. Intimații pârâți au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. În esență, recurenta reclamantă a susținut în cadrul motivelor de recurs că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 1175 C. civ. când ar fi reținut drept condiție de existență a simulației dovada intenției de fraudare și că astfel ar fi îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 C. pr.

civ., cu consecința finală a admiterii cererii și constatării simulației absolute a contractului de garanție ipotecară în cauză. Într-adevăr, prin acțiunea în simulație se urmărește să se demonstreze caracterul simulat al convenției aparente, spre a face să se aplice singurul contract ce corespunde voinței reale a părților, contractul secret. Pentru a exista simulație este necesar ca actul secret să se fi încheiat concomitent sau anterior încheierii contractului aparent. Astfel, intenția părților la data încheierii contractului simulat, în sensul fraudării drepturilor unui terț, nu reprezintă o condiție a admiterii acțiunii în simulație. Reclamanta a susținut existența simulației prin fictivitatea contractului aparent reprezentat de contractul de ipotecă, despre care a pretins că a fost încheiat în realitate pentru a scoate de sub urmărirea creditorilor chirografari anumite bunuri și că prin contractul secret s-a convenit că actul public nu produce efecte.

Instanța de apel a reținut, în principal, că apelul declarat de către reclamantă este nefondat întrucât, așa cum a rezultat din coroborarea probelor administrate, nu au putut fi reținute criticile reclamantei privitoare la existența ”acordului simulatoriu preexistent actului public, deoarece contractul de ipotecă autentificat din 20 octombrie 2009 avea ca scop protejarea patrimoniului împrumutătorului, împrumuturile fiind făcute începând cu anul 2004”. Referirea instanței de apel la faptul că reclamanta nu a făcut dovada intenției de fraudare a fost făcută în contextul susținerilor în acest sens ale reclamantei. Astfel, apelanta reclamantă a arătat în apel (parag. 97) că ”deși frauda și complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul încheie acte juridice nu constituie condiții inerente de admisibilitate a acțiunii în simulație”, apreciază ”că asemenea aspecte sunt în măsură să contribuie la dovedirea intenției reale a părților de a simula”.

Din această perspectivă a și fost analizată această împrejurare de către instanța de apel, în contextul reținerii nedovedirii existenței ”acordului simulatoriu preexistent actului public”. În consecință, instanța de apel a reținut neîndeplinirea uneia dintre condițiile acțiunii în simulație, și anume a nedovedirii existenței contractului secret, și, ca atare, a acordului simulatoriu, fiind nefondată susținerea privind încălcarea art. 1175 C. civ. Recurenta reclamantă a susținut în recurs că ”pentru a se putea reține existența simulației”, era obligată să probeze ”existența contractului secret (anume, cel în care M.C. și G.C. au convenit că actul public, contractul de ipotecă, nu produce efecte, fiind unul fictiv), nicio altă probă suplimentară nemaifiind necesară”.

Or, instanța de apel a reținut că tocmai această dovadă nu a fost făcută, din interpretarea coroborată a probelor administrate rezultând că a fost încheiat contractul de ipotecă pentru protejarea patrimoniului împrumutătorului, iar nu cu intenția de a nu produce un astfel de efect, ci pe acela de a sustrage bunurile de la urmărirea creditorilor chirografari. Recurenta reclamantă nu a invocat motive de nelegalitate care să vizeze acest aspect. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.L. împotriva deciziei nr. 316A din data de 12 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2015.