ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2561/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2561/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de

25 martie 2010, pe rolul acestui Tribunal sub

nr. 10224/3/2010, reclamanta A.L., în temeiul art. 1175 C. civ. coroborat cu

art. 112 și urm. C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâții C.M.G.G. și C.G.G.,

a solicitat instanței să constate simulația absolută (fictivitatea) a

contractului de garanție ipotecară autentificat din 20 octombrie 2009 încheiat

între debitorul pârât în calitate de garant ipotecar și dl. C., tatăl său,

terțul pârât, în calitate de creditor ipotecar, pentru suma garantată de

550.000 dolari SUA și 686.500 euro (echivalentul a 4.464.650 RON) și cu

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1304 din 19 iunie 2013 Tribunalul București, secția V-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.L. în contradictoriu

cu pârâții C.M.G.G. și C.G.G. și, pe cale de consecință, a obligat reclamanta la

plata sumei de 12.000 de euro (echivalent în RON la data pății) cheltuieli de judecată

către pârâtul C.G.G.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel atât reclamanta A.L., cât și pârâții C.M.G.G. și C.G.G. fiind înregistrate

pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, la data de 26 mai 2014.

Prin încheierea din 21

noiembrie 2014 în condițiile art. 268 C. proc. civ., Curtea, față de dispozițiile

art. 20 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 146/1997 a anulat ca netimbrat apelul

declarat de apelantul C.M.G.G., față de împrejurarea că prin rezoluțiunea administrativă

apelantul a fost obligat la plata unei taxe judiciare de timbru de 24.378 RON și

un timbru judiciar de 5 RON, obligație legală nerespectată de apelant până la primul

termen de judecată din 30 iunie 2014, astfel că în cauză a operat sancțiunea anulării

apelului. Apelantul nu a formulat cerere de reexaminare în condițiile art. 18 din

Legea nr. 146/1997 și nu a făcut dovada respectării obligației legale, astfel că

în cauză sunt incidente prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 care

prevede că „neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează

cu anularea cererii”.

Prin decizia nr.

316A din data de 12 iunie

2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie,

a

respins,

ca nefondate, apelurile formulate de apelanta – reclamantă A.L. și apelantul

pârât C.G.G.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Cu privire la apelul declarat

de reclamanta A.L., s-a reținut că prima instanță a respectat prevederile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ. stăruind, prin toate mijloacele legale, pentru

aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă

a legii. Curtea de apel a apreciat că cercetarea judecătorească derulată de instanța

fondului de la momentul promovării acțiunii – 25 martie 2010 și până la data pronunțării

– 19 iunie 2013, pe parcursul a 3 ani a avut ca scop aflarea adevărului judiciar,

instanța respectând principiul disponibilității, probele fiind încuviințate și administrate

în condițiile art. 167 – 168 C. proc. civ., astfel că situația de fapt a fost stabilită

corect și legea interpretată și aplicată temeinic.

De altfel, deși reclamanta

a solicitat prin apelul declarat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei

cu martori, în ședința publică din 21 noiembrie 2014 a declarat că nu are probe

de solicitat, singurii care au solicitat proba cu înscrisuri fiind pârâții. Instanța

a încuviințat pentru pârâți proba cu înscrisuri privitoare la excepția lipsei de

interes care au privit situația executării creanței. Aceste înscrisuri au fost depuse

la dosar. Deoarece apelantul C.M.G.G. s-a angajat să facă dovada stadiului soluționării

cererii de executare în Elveția nu a completat probatoriul în termen util, reclamanta

A.L. a depus la dosar declarația lichidatorului P.P. care este lichidatorul în procedura

falimentului lui C.M.G.G. în Elveția și declarația lui T.Y., reprezentantul A. cu

privire la stadiul recuperării debitului împotriva debitorului C.M.G.G. în baza

hotărârii arbitrale emisă de Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra din 25

august 2009.

Apreciind că analiza instanței

fondului a fost pertinentă și a răspuns atât argumentelor reclamantei, cât și apărărilor

pârâților, Curtea de apel nu a reținut critica reclamantei privitoare la caracterul

superficial al analizei probatoriului administrat, hotărârea instanței de fond respectând

cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Apelanta a invocat fictivitatea

contractului de ipotecă încheiat la 20 octombrie 2009 între cei doi pârâți. Pentru

a fi îndeplinite condițiile simulației apelanta era obligată să facă dovada existenței

voinței concordante a pârâților la data încheierii actului public de a împiedica

reclamanta – creditor chirografar – să execute silit debitorul – C.M.G.G. Adică,

apelanta a pretins și avea obligația să dovedească neconformitatea cu realitatea

a conținutului contractului, având ca scop validarea aparenței contractului de ipotecă.

Contrar susținerilor reclamantei,

pârâții au făcut dovada că prin contractul de garanție pârâtul C.G.G. și-a protejat

patrimoniul la dosarul de fond fiind depuse contractele de împrumut încheiate între

pârâți și extrasele de cont privitoare la transferul sumelor de bani. Astfel, la

dosarul de fond este depus un extras de cont pentru o sumă de 500.000 euro din care

rezultă că la data de 11 noiembrie 2004 suma a fost transferată de C.G.G. fiului

său C.M.G.G. La fel, sunt depuse extrase de cont din 27 ianuarie 2005, 26

aprilie 2005, 01 iulie 2005, prin care se face dovada transferului sumelor de 70.000

euro, 5000 euro, 300.000 euro între cei doi pârâți. Astfel, pârâții au făcut dovada

transferului sumelor de bani și, prin contractele încheiate, existența obligației

de restituire a acestor sume. Aceste împrumuturi s-au făcut anterior încheierii

contractului „M.” între reclamantă și pârâtul C.M.G.G. și anterior pronunțării hotărârii

arbitrale nr. 81.192 din 25 august 2009, astfel că nu pot fi reținute criticile

reclamantei privitoare la acordul simulatoriu preexistent actului public deoarece

contractul de ipotecă autentificat din 20 octombrie 2009 avea ca scop protejarea

patrimoniului împrumutătorului, împrumuturile fiind făcute începând cu anul 2004.

Prin contractul de garanție

ipotecară pârâtul C.G.G. și-a protejat patrimoniul, în cauză nefiind administrate

dovezi prin care să se facă dovada că s-a urmărit prejudicierea reclamantei. Martorii

audiați în fața instanței fondului au declarat că C.M.G.G. a avut ca intenție „să

încheie discuțiile cu tatăl său”. Ambii martori S.G.M. și P.S. au arătat că părțile

au încheiat contractul de ipotecă, acordul lor fiind anterior semnării înțelegerii

la notar și urmărind garantarea împrumuturilor.

Împrejurarea relevată

de reclamantă privitoare la cunoașterea de către pârâtul C.G.G. a litigiilor purtate

cu fiul său a fost analizată de instanța fondului. Față de cauza acțiunii introductive

de instanță – fictivitatea contractului de ipotecă – reclamanta nu a făcut dovada

intenției de fraudare a sa de cei doi pârâți, dovezile administrate fiind concordante

în sensul că pârâtul C.M.G.G. a dorit să garanteze împrumuturile făcute de tatăl

său, împrumuturi dovedite prin contractele de împrumut în care sunt fixate termene

de restituire și extrasele de cont prin care a fost făcută dovada transferului sumelor

de bani.

De altfel, prin probele

administrate în fața instanței de apel s-a făcut dovada executării creanței reclamantei,

cuantumul acesteia fiind de 69.661.034,67 euro conform hotărârii arbitrale din care

au fost recuperate 2.232.000 euro, pârâtul C.M.G.G. fiind declarat falit la 24

mai 2011 de judecătorul Tribunalului districtual din Sierre, Elveția. Suma garantată

prin contractul de ipotecă obiect al cererii introductive de instanță este de 550.000

dolari SUA și 686.500 euro. Sancțiunea admiterii acțiunii în simulație o reprezintă

inopozabilitatea situației creată prin actul secret, adică, în cadrul simulației

absolute, invocate de reclamantă, înlăturarea efectelor actului simulat. Pârâtul

C.G.G. a făcut dovada începerii executării contractului de ipotecă, astfel că reclamanta

nu a făcut dovada fictivității contractului de ipotecă, și în mod obligatoriu, a

fictivității împrumuturilor efectuate între cei doi pârâți.

La dosarul de fond au

fost depuse extrasele de carte funciară prin care s-a făcut dovada că în cărțile

funciare deschise pentru bunurile imobile menționate în contractul de garanție ipotecară

s-au înscris drepturile de ipotecă convenite prin contractul încheiat la 20

octombrie 2009, bunurile fiind fie în proprietatea exclusivă a lui C.M.G.G., fie

în coproprietatea celor doi pârâți.

Pentru aceste considerente,

apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.

Cu privire la apelul declarat

de apelantul – pârât C.G.G. Curtea de apel nu a reținut criticile privitoare la

modul de soluționare a excepției insuficientei timbrări deoarece obiectul cererii

îl reprezintă un contract de ipotecă care are caracter accesoriu de garantare a

unei creanțe. Acțiunea în declararea simulației contractului de ipotecă nu poate

fi timbrată decât raportat la efectele patrimoniale ce s-ar produce în cazul admiterii

acțiunii, respectiv valoarea creanței trecută în contractul de ipotecă.

Față de obiectul cererii

introductive de instanță, taxa de timbru a fost calculată în raport de prevederile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 pentru suma de 4.464.650 RON, echivalentul

sumei ce face obiectul contractului de ipotecă, astfel că această critică nu a fost

reținută de Curte.

Curtea de apel nu a reținut

nici critica privitoare la modul de soluționare al excepției lipsei calității de

reprezentant, deoarece potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot să

exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.

Potrivit art. 68

alin. (1) C. proc. civ., procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată

sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizata;

în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit

legii avocaților.

Potrivit hotărârii administratorului

unic al A.L. adoptate potrivit prevederilor Actului Constitutiv din 21

februarie 2005, dl. T.Y., având funcția de vicepreședinte al societății reclamante

avea calitatea de reprezentant legal al societății.

La dosarul de fond a fost

depusă o copie de pe Registrul Directorilor în care T.Y., avocat, apare ca ocupând

funcția de vicepreședinte al A.L.

Potrivit art. 42 lit.

e) din Legea nr. 105/1992, reprezentarea unei persoane juridice străine prin intermediul

organelor proprii este cârmuită de legea sa națională - legea statutului pe al cărui

teritoriu și-a stabilit sediul social.

Prin urmare, Curtea de

apel a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 42

lit. e) din Legea nr. 115/1992 constatând că în cauza a fost făcută dovada calității

de reprezentant a semnatarului cererii, fiind depuse dovezi la dosarul de fond.

Referitor la modul de

soluționare a excepției lipsei capacității de folosință a reclamantei, Curtea

de apel nu a reținut criticile pârâtului deoarece capacitatea procesuală de folosință

reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații

pe plan procesual.

Potrivit art. 40 din Legea

nr. 105/1992, persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu

și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social, iar potrivit art. 41

din același act normativ, statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de

legea sa națională.

În conformitate cu

art. 42 lit. a) și e) din Legea nr. 105/1992, legea statutului organic al persoanei

juridice cârmuiește capacitatea acesteia și reprezentarea acesteia prin intermediul

organelor proprii.

Potrivit art. 43 din Legea

nr. 105/1992, persoanele juridice străine cu scop patrimonial, valabil constituite

în statul a cărui naționalitate o au sunt recunoscute de plin drept în România.

Astfel cum a rezultat

din certificatul de înmatriculare depus la dosar, reclamanta A.L. este o societate

legal înființată, potrivit legilor din Bahamas.

Conform hotărârii administratorului

unic al A.L. adoptate potrivit prevederilor Actului Constitutiv din 21

februarie 2005, societatea are sediul social în C.H.M. Ltd, E.P.T.D., L.C., localitatea

Nassau, Insula New Providence, Commonwealth Bahamas.

Calitatea procesuală activă

presupune o identitate între persoana reclamantului și persoana care se pretinde

titularul dreptului dedus judecății.

Reclamantul fiind cel

care pornește acțiunea trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât

și pe cea pasivă prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de

drept pe care se întemeiază pretenția sa.

Prin hotărârea arbitrală

nr. 81192 din 25 august 2009 a Curții de Arbitraj Internațional din Londra, pârâtul

M.G.G.C. a fost obligat la plata către reclamanta A.L. a sumei de 69.661.034,67

euro plus dobândă de 5% pe an, plus costuri legale, costuri aferente punerii în

executare silită a contractului de împrumut, costuri aferente arbitrajului. Din

cuprinsul cererii de arbitraj și a hotărârii arbitrale a rezultat că societatea

reclamantă, A.L. este societate cu răspundere limitată de drept privat înființată

în baza legilor Commonwealth Bahamas, cu sediul în C.H., L.C., New Providence, Bahamas,

având ca președinte pe Joseph C.Lewis.

Din cererea de chemare

în judecată și înscrisurile depuse la dosar a rezultat că există identitate între

societatea menționată în hotărârea arbitrală și reclamanta din prezenta cauză –

A.L., societate organizată în conformitate cu legile din Bahamas, cu sediul în C.H.,

L.C., New Providence, Bahamas, cu președinte J.C.L., astfel că nici această critică

nu a fost reținută de Curte.

Cu privire la excepția

lipsei de interes, aceasta a fost soluționată corect de instanța fondului, deoarece

o acțiune în simulație poate fi promovată de oricine are interes, reclamanta justificându-și

în prezenta cauză interesul ca o consecință a posibilității de executare a hotărârii

arbitrale pe teritoriul României, urmărind un folos practic de a executa în calitate

de creditor chirografar creanța rezultată din hotărâre.

Față de aceste considerente,

curtea de apel a constatat că prin încheierile din 07 septembrie 2011 și 30

septembrie 2011 tribunalul a soluționat corect excepțiile invocate de apelantul

C.G.G. astfel că, apelul său a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs

reclamanta A.L.

În motivarea recursului

s-au arătat următoarele.

Hotărârea instanței de

apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1175 C.

civ., motiv de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de

apel este criticabilă în parte, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită

a dispozițiilor de drept substanțial incidente în cauză (art. 1175 C. civ.), motiv

pentru care se impune admiterea prezentului recurs și modificarea în parte a deciziei

recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, cu consecința, admiterii în întregime

a cererii de chemare în judecată formulate.

În sinteză, modificarea

în parte a deciziei se impune în raport de faptul că în mod eronat instanța de apel

a considerat că pentru a se putea reține existența simulației reclamanta era obligată

să dovedească existența unei fraude din partea intimaților-pârâți, dând o interpretare

eronată dispozițiilor art. 1175 C. civ.

Astfel, instanța de apel

a reținut următoarele. "(...) Față de cauza acțiunii introductive de instanța

- fictivitatea contractului de ipotecă - reclamanta nu a făcut dovada intenției

de fraudare a sa de cei doi pârâți, dovezile administrate fiind concordante în sensul

că pârâtul C.M.G.G. a dorit să garanteze împrumuturile făcute de tatăl său (...)".

"(...) în cauză nefiind administrate dovezi prin care să se facă dovada că

s-a urmărit prejudicierea reclamantei". "(...) Pentru a fi îndeplinite

condițiile simulației apelanta era obligată să facă dovada existenței voinței

concordante a pârâților la data încheierii actului public de a împiedica reclamanta

- creditor chirografar - să execute silit debitorul".

În acest context, decizia

pronunțată în cauză de Curtea de Apel București este nelegală, niciun text legal

neinstituind o asemenea condiție pentru existența simulației.

În ceea ce privește

natura juridică și elementele definitorii ale simulației în general, din interpretarea

art. 1175 C. civ.l (în forma în vigoare la semnarea contractului de ipotecă) rezultă

că simulația reprezintă o operațiune juridică realizată prin disimularea voinței

reale a părților, constând în încheierea și existența simultană a două înțelegeri

sau convenții: una aparentă sau publică, prin care se creează o situație juridică

aparentă, contrară realității și alta secretă, care dă naștere situației juridice

reale dintre părți, anihilând sau modificând efectele produse în aparență în temeiul

contractului public.

De altfel, potrivit doctrinei,

există simulație „când părțile fac o convenție aparentă numai pentru a ascunde o

altă convenție reală, diferită sau chiar numai pentru a ascunde lipsa oricărei convenții".

În structura acestei operațiuni

juridice intră trei elemente distincte: (i) actul juridic public, aparent, simulat,

prin care se creează o situație juridică aparentă, (ii) actul juridic secret, care

reprezintă adevărata manifestare de voință și (iii) acordul simulatoriu care reprezintă

o convenție secretă ce exprimă voința părților de a simula, respectiv de a crea

aparenta unor raporturi juridice ce sunt inexistente în fapt.

În cazul simulației absolute,

cum este cazul în speță, când părțile stabilesc ca între ele să nu existe niciun

act, actul secret și acordul simulatoriu se confundă într-o anumită măsură.

Din cele de mai sus rezultă

că pentru a se putea reține existența simulației, în cauza de față (simulație absolută),

reclamanta era obligată să probeze existența contractului secret (anume, cel în

care M.C. și G.C. au convenit că actul public, Contractul de ipotecă, nu produce

efecte, fiind unul fictiv), nicio altă probă suplimentară nemaifiind necesară.

Aceasta este ceea ce se

desprinde și din doctrină cu privire la această chestiune, reținându-se că "(...)

așa fiind, terțul poate utiliza, spre a dovedi existența contractului secret și

deci simulația orice mijloc de probă". Există astfel o echivalență între dovada

simulației și dovada actului secret.

În speță, intimații-pârâți

au încheiat un act juridic aparent, contractul de ipotecă, în scopul de a scoate

de sub urmărirea creditorilor chirografari bunurile debitorului pârât, dar prin

acordul simulatoriu (actul secret) aceștia au convenit că în realitate acest act

juridic nu există și nu produce nici un efect juridic.

Recurenta reclamantă a

arătat în continuare că a demonstrat, vizavi de contractul de ipotecă, faptul că

acesta este un contract fictiv, în mod eronat fiind respins apelul acesteia cu motivarea

că în speță nu ar fi îndeplinită condiția existenței unei fraude între M.C. și G.C.

cu privire la acest contract.

Astfel, instanță de apel

a reținut că: "(...) Față de cauza acțiunii introductive de instanță - fictivitatea

contractului de ipoteca - reclamanta nu a făcut dovada intenției de fraudare a sa

de cei doi pârâți, dovezile administrate fiind concordante în sensul că pârâtul

C.M.G.G. a dorit să garanteze împrumuturile făcute de tatăl său (...)".

Valorificarea drepturilor

sale pe calea acestei acțiuni (acțiune în simulație) nu este condiționată de dovedirea

existenței unei fraude între participanți,

instanța de apel dând o interpretare eronată dispozițiilor

care reglementează materia simulației, acestea neinstituind o astfel de condiție.

Intimații pârâți

au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului declarat de

reclamantă.

Înalta Curte a constatat

nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În esență, recurenta

reclamantă a susținut în cadrul motivelor de recurs că instanța de apel

a interpretat eronat dispozițiile art. 1175 C. civ. când ar fi reținut

drept condiție de existență a simulației dovada intenției de

fraudare și că astfel ar fi îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 C.

pr. civ., cu consecința finală a admiterii cererii și constatării simulației

absolute a contractului de garanție ipotecară în cauză.

Într-adevăr, prin acțiunea

în simulație se urmărește să se demonstreze caracterul simulat al convenției

aparente, spre a face să se aplice singurul contract ce corespunde voinței

reale a părților, contractul secret.

Pentru a exista simulație

este necesar ca actul secret să se fi încheiat concomitent sau anterior încheierii

contractului aparent.

Astfel, intenția

părților la data încheierii contractului simulat, în sensul fraudării drepturilor

unui terț, nu reprezintă o condiție a admiterii acțiunii în simulație.

Reclamanta a susținut

existența simulației prin fictivitatea contractului aparent reprezentat

de contractul de ipotecă, despre care a pretins că a fost încheiat în realitate

pentru a scoate de sub urmărirea creditorilor chirografari anumite bunuri și

că prin contractul secret s-a convenit că actul public nu produce efecte.

Instanța de apel

a reținut, în principal, că apelul declarat de către reclamantă este nefondat

întrucât, așa cum a rezultat din coroborarea probelor administrate, nu au putut

fi reținute criticile reclamantei privitoare la existența ”acordului simulatoriu

preexistent actului public, deoarece contractul de ipotecă autentificat din 20

octombrie 2009 avea ca scop protejarea patrimoniului împrumutătorului, împrumuturile

fiind făcute începând cu anul 2004”.

Referirea instanței

de apel la faptul că reclamanta nu a făcut dovada intenției de fraudare a fost

făcută în contextul susținerilor în acest sens ale reclamantei.

Astfel, apelanta reclamantă

a arătat în apel (parag. 97) că ”deși frauda și complicitatea la fraudă

a terțului cu care debitorul încheie acte juridice nu constituie condiții

inerente de admisibilitate a acțiunii în simulație”, apreciază ”că asemenea

aspecte sunt în măsură să contribuie la dovedirea intenției reale a părților

de a simula”.

Din această perspectivă

a și fost analizată această împrejurare de către instanța de apel, în

contextul reținerii nedovedirii existenței ”acordului simulatoriu preexistent

actului public”.

În consecință, instanța

de apel a reținut neîndeplinirea uneia dintre condițiile acțiunii

în simulație, și anume a nedovedirii existenței contractului secret,

și, ca atare, a acordului simulatoriu, fiind nefondată susținerea privind

încălcarea art. 1175 C. civ.

Recurenta reclamantă a

susținut în recurs că ”pentru a se putea reține existența simulației”, era

obligată să probeze ”existența contractului secret (anume, cel în care M.C. și G.C.

au convenit că actul public, contractul de ipotecă, nu produce efecte, fiind unul

fictiv), nicio altă probă suplimentară nemaifiind necesară”.

Or, instanța de apel

a reținut că tocmai această dovadă nu a fost făcută, din interpretarea coroborată

a probelor administrate rezultând că a fost încheiat contractul de ipotecă pentru

protejarea patrimoniului împrumutătorului, iar nu cu intenția de a nu produce

un astfel de efect, ci pe acela de a sustrage bunurile de la urmărirea creditorilor

chirografari. Recurenta reclamantă nu a invocat motive de nelegalitate care să vizeze

acest aspect.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 316 raportat

la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat,

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A.L. împotriva deciziei nr. 316A din data de 12

iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2015.