ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 525/2015

Decizia nr. 525/2015

Asupra cererii de recurs de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 228 din 19 februarie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat redus, către pârâta SC B. SRL și a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 12.111 RON reprezentând taxă de timbru.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 la Biroul Notarial C., pârâta SC B. SRL a vândut pârâtului D., căsătorit cu reclamanta, cota-parte indiviză de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului - spațiu comercial situat în București, sector 6, pentru prețul de 800.000 RON, preț care includea T.V.A.

Părțile semnatare ale actului mai sus menționat au prevăzut, la art. 2.1 din contract, faptul că întregul preț al vânzării va fi achitat de către cumpărător, integral în RON, în termen de un an, calculat de la data autentificării contractului.

Întrucât niciunul dintre cumpărătorii menționați în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 la Biroul Notarial C. nu și-au îndeplinit obligația contractuală de plată a prețului în termenul stabilit de comun acord cu vânzătoarea de un an de la data autentificării actului mai sus menționat, la data de 06 iunie 2012, prin convenția autentificată sub nr. 1437 la B.N.P. E. pârâtul D. și pârâta SC B. SRL au hotărât, „prin consimțământ mutual și în baza art. 1270 alin. (2) și art. 1321 C. civ.” asupra desființării totale și retroactive a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 de notarul public F.

Ca urmare a încheierii acestei convenții, părțile contractante au fost repuse în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010, în sensul că pârâta societate a redevenit titulara cotei indivize de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 6, iar obligația asumată de pârâtul D. de plată a prețului cumpărării cotei indivize descrise mai sus, s-a stins în baza acestei convenții, precizându-se că părțile semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 nu mai au nici o pretenție, de natură pecuniară sau de altă natură, una față de cealaltă.

Tot prin convenția autentificată sub nr. 1437 din 06 iunie 2012 părțile semnatare ale acesteia au convenit ca societatea pârâtă să preia și să suporte integral datoriile pârâtului D. aferente imobilului-spațiu comercial pe care prima l-a redobândit în proprietate.

Față de situația de fapt reținută mai sus, tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de anulare a convenției autentificate sub nr. 1437 din 06 iunie 2012 este neîntemeiată.

Din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat că părțile semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 de notarul public F. au încercat să soluționeze pe cale amiabilă imposibilitatea de executare a contractului ivită pe parcursul derulării acestuia, imposibilitate constând în neplata prețului convenit de 800.000 RON.

Tribunalul a reținut, pe de o parte, faptul că reclamanta a recunoscut, prin chiar cererea de chemare în judecată, că a avut cunoștință de încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 de notarul public F. astfel că putea, în perioada cuprinsă între 25 martie 2010-06 iunie 2012, să plătească prețul convenit de părți, întrucât a devenit titulara unor drepturi și obligații decurgând din încheierea acestui contract.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că actul încheiat de pârâții D. și SC B. SRL și intitulat „convenție” reprezintă o încercare de soluționare amiabilă a imposibilității de executare a contractului de vânzare-cumpărare determinată de scăderea semnificativă a veniturilor pârâtului D. pe fondul crizei care a afectat economia națională și mondială, fiind, astfel, în imposibilitate de a mai susține financiar plata prețului cumpărării cotei indivize a imobilului menționat în contractul de vânzare-cumpărare, precum și faptul că societatea pârâtă a așteptat mai mult de un an de la scadență pentru ca pârâtul D. să-și poată îndeplini obligația de plată a prețului imobilului cumpărat, ținându-se totodată seama de necesitatea valorificării spațiului comercial de către societatea pârâtă.

Față de motivele pentru care părțile au constatat imposibilitatea executării contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a apreciat că acestea au înțeles să pună capăt raporturilor contractuale prin revenirea la situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

De altfel, tribunalul a constatat că tocmai neexecutarea obligației cumpărătorilor de plată a prețului la termenul convenit (inclusiv de către reclamantă) a condus la desființarea retroactivă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat și la repunerea părților în situația anterioară.

Actul a cărui anulare se solicită de către reclamantă nu reprezintă un act de înstrăinare în sensul prevederilor C. civ., ci o încercare de soluționare amiabilă a unei situații ivite pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părțile semnatare ale contractului prin repunerea părților în situația anterioară determinată de nerespectarea clauzelor asumate inclusiv de către reclamantă, care nu a depus vreo diligență pentru îndeplinirea propriilor obligații contractuale.

Tribunalul a constatat că reclamanta își invocă propria culpă în neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obține anularea convenției prin care s-a dispus revenirea părților la situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce este de neconceput față de principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

În consecință, față de cele mai sus expuse, tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de anulare a convenției autentificate sub nr. 1437 din 06 iunie 2012 de pârâtul G. este neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o.

De asemenea, tribunalul a constatat că nu se poate reține în sarcina pârâtului G. încălcarea vreunei obligații legale față de calificarea dată de instanță convenției încheiate de pârâții SC B. SRL și D., nefiind vorba de încheierea unui act de înstrăinare a unui imobil în lipsa consimțământului expres al celuilalt soț coproprietar.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta, care a căzut în pretenții, la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat redus către pârâta SC B. SRL.

Pentru reducerea onorariului solicitat de pârâta SC B. SRL, tribunalul a avut în vedere volumul de muncă depus de apărătorul acestei părți și de complexitatea cauzei, precum și de apărările formulate de avocat prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Întrucât reclamanta a beneficiat de amânarea plății taxei judiciare de timbru până la soluționarea, pe fond, a cauzei, tribunalul a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 12.111 RON reprezentând taxă de timbru.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., solicitând anularea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 394/A din 02 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul, ca nefondat.

Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reținut că, în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Tribunalului București - 19 iunie 2012 - prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Critica vizând omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele ce au stat la baza cererii de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că, din verificarea considerentelor sentinței apelate, s-a constatat că instanța de fond a răspuns argumentat tuturor susținerilor din acțiunea introductivă, făcând trimitere expresă la probatoriul administrat în cauză și care a condus la formarea convingerii sale, în raport de situația de fapt astfel stabilită. Instanța de fond și-a expus concluziile, în mod argumentat, precizând care au fost rațiunile pentru care a apreciat că actul a cărui nulitate se invocă nu este un act de înstrăinare și de ce a fost considerată ca fiind nefondată susținerea referitoare la caracterul ilicit al cauzei acestei convenții ca și cea referitoare la angajarea răspunderii pârâtului notar public, motivarea sentinței apelate corespunzând exigențelor înscrise în art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Curtea a apreciat, totodată, că instanțele nu sunt obligate să răspundă în mod explicit, fiecărui argument în parte. Or, în cauză, tribunalul a expus argumentele pentru care a apreciat că susținerile apelantei nu pot fi validate, cu trimitere concretă la probele administrate în cauză și prin menționarea argumentelor pentru care anumite probe au fost apreciate ca nerelevante.

Curtea a reținut că, deși instanța de fond nu a indicat în cuprinsul hotărârii apelate, normele de drept pe care le-a apreciat incidente cauzei, o atare omisiune nu este de natură a conduce la nulitatea hotărârii, în condițiile stabilite de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel, devoluând fondul, având posibilitatea de a suplini o atare carență, cu atât mai mult cu cât, în motivarea sentinței tribunalul a făcut trimitere la instituțiile juridice și la principiile de drept pe care le-a apreciat ca fiind de natură a susține concluzia netemeiniciei acțiunii reclamantei.

Susținerile din apel referitoare la lipsa de obiectivitate a judecătorului fondului nu au fost primite, Curtea reținând că deși reclamanta a invocat motive prin care practic pune la îndoială legitimitatea instanței care a soluționat cauza în primă instanța, nu se poate face abstracție de împrejurarea că acesta în măsura în care a avut o atare suspiciune, având în vedere și faptul că a beneficiat de asistența juridică calificată a unui avocat, avea posibilitatea de a formula fie o cerere motivată de recuzare fie, chiar o cerere de strămutare.

Or, omisiunea părții de a acționa în condițiile legii, nu poate fi de natură a conduce instanța la concluzia că imparțialitatea judecătorului care a pronunțat sentința apelată ar putea fi pusă la îndoială, ea nefiind, de altfel, justificată prin trimitere la minime indicii, în acest sens.

Criticile vizând modul de soluționare a fondului cauzei au fost reținute ca nefondate, Curtea complinind considerentele instanței de fond după cum urmează:

Astfel, apelanta a susținut că în mod eronat s-a apreciat că încheierea convenției autentificată sub nr. 1437 din 06 iunie 2012, reprezintă o încercare de soluționare amiabilă a imposibilității de executare a contractului.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 de B.N.P. F., încheiat între pârâtul D. și pârâta SC B. SRL, s-a convenit vânzarea-cumpărarea cotei indivize de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului - spațiu comercial situat în București, sector 6.

A mai reținut Curtea că, la data încheierii acestei convenții reclamanta și pârâtul D. erau căsătoriți, astfel că regimul juridic al bunului dobândit de către un soț, în timpul căsătoriei a fost, anterior intrării în vigoare a noului Codul civil, cel prevăzut de art. 30 C. fam.

Curtea a avut în vedere, în acest sens prevederile înscrise în art. 6 alin. (6) din noul C. civ., potrivit cu care: „

Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”, precum și prevederile art. 34 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care: „Dispozițiile art. 345 - 350 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată”.

S-a mai reținut că,

așa cum a susținut și apelanta, potrivit prevederii înscrise în art. 102 din Legea nr. 76/2011: „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea efectele și executarea acestuia”.

Or, în cauză, actul juridic a cărui nulitate s-a invocat în prezenta pricină a fost încheiat la data de 06 iunie 2012, așadar ulterior intrării în vigoare a C. civ. reprezentat de Legea nr. 287/2009, prin urmare, în ceea ce privește valabila sa încheiere, această convenție este supusă dispozițiilor înscrise în noul C. civ.

Pe de altă parte, deși a fost găsită fondată susținerea apelantei în sensul că textele de lege invocate în cuprinsul convenției nr. 1437 din 06 iunie 2012, respectiv art. 1270 alin. (2) și art. 1321 din noul C. civ. nu erau aplicabile în situația unui contract care a fost încheiat sub imperiul legii vechi, o atare împrejurare nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme, pe de o parte, așa cum arată chiar apelanta, acesta nu a înțeles să se prevaleze de un atare motiv de nulitate al convenției, iar pe de altă parte, normele de drept invocate în cuprinsul contractului nu fac altceva decât să reglementeze posibilitatea încetării contractului prin acordul părților, posibilitate prevăzută și de C. civ. de la 1864, astfel că nici din această perspectivă nu s-ar putea reține că s-ar fi încălcat o dispoziție legală de ordine publică de natură să susțină ineficacitatea convenției în litigiu.

Curtea a reținut că, potrivit art.

345 alin. (2) și (4) din noul C. civ., fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune. În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 346 alin. (1) C. civ., actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți.

Așadar, în reglementarea actuală, pentru majoritatea actelor juridice care au ca obiect bunuri comune ale soților, legiuitorul a consacrat sistemul gestiunii paralele, în locul prezumției de mandat tacit reciproc. În consecință, un soț, poate încheia singur acte de conservare, de folosință sau de administrare asupra bunurilor comune, dacă nu schimbă destinația acestora, actele de înstrăinare a bunurilor imobile comune, impunând însă consimțământul expres al ambilor soți.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că sfera actelor de administrare, vizează nu numai actele de administrare prin natura lor ci și

actele de administrare, prin scopul lor, privite din punctul de vedere al patrimoniului în ansamblul său, respectiv acelea care tind la exploatarea normală a patrimoniului. Enunțul are în vedere scopul și rezultatul actului juridic în raport cu patrimoniul în întregul sau, natura juridică a actului în sine fiind mai puțin relevantă. Așa se explică, în opinia Curții, de ce un act de dispoziție a unui bun sau a unor bunuri, privit din perspectiva patrimoniului din care face parte, poate avea semnificația unui act de administrare.

Deși apelanta a criticat sentința apelată, invocând faptul că în mod eronat nu s-a reținut faptul că aceasta nu a semnat convenția autentificată sub nr. 1437 din 06 iunie 2012, Curtea a apreciat că o atare susținere, deși corespunde realității și este justificată prin raportare la conținutul concret al convenției anterior menționate, putea prezenta relevanță numai în măsura în care în raport de starea de fapt a cauzei, s-ar fi constatat că actul menționat face parte din sfera celor expres și limitativ prevăzute de art. 346 alin. (1) C. civ.

În ceea ce privește calificarea acestui ultim act juridic - convenția autentificată sub nr. 1437 din 06 iunie 2012 - Curtea a apreciat că stabilirea naturii acestuia trebuie raportată pe de o parte la succesiunea în timp a actelor încheiate de pârâtul D., iar pe de altă parte la consecințele produse și scopul urmărit la momentul încheierii lui.

Astfel, Curtea a avut în vedere faptul că, așa cum rezultă din chiar convenția ce se solicită a fi anulată, părțile contractante au convenit în sensul desființării totale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285/2010 și repunerii părților în situația anterioară.

S-a reținut, totodată, că părțile contractante au menționat în cuprinsul acestei convenții faptul că, pe de o parte, prețul stabilit în contractul de vânzare-cumpărare nu a fost achitat iar, pe de altă parte, au expus motivat considerentele care au justificat încheierea convenției, respectiv scăderea semnificativă a veniturilor pârâtului D., pe fondul crizei economice naționale și mondiale și imposibilitatea de a susține financiar plata prețului cumpărării bunului imobil.

Așadar, încheierea acestei convenții nu reprezintă altceva decât o aplicare a principiului consacrat în vechiul din C. civ. - art. 969 - potrivit cu care convențiile se pot revoca prin înțelegerea părților, principiu consacrat și în art. 1270 alin. (2) și art. 1321 din noul C. civ.

Astfel, Curtea nu a putut valida teza susținută de apelantă în sensul că o atare convenție nu ar fi fost legal încheiată dat fiind faptul că în contractul de vânzare-cumpărare nu s-a prevăzut un pact comisoriu expres, astfel că singura situație în care contractul ar fi putut înceta era cea a formulării unei acțiuni în justiție în rezoluțiunea vânzării.

Curtea a avut în vedere în acest sens faptul că în materie civilă operează principiul libertății de voință, astfel că omisiunea părților de a stabili în contract, posibilitatea rezoluțiunii vânzării, în cadrul unui pact comisoriu, în temeiul căruia unul dintre contractanți să poată denunța convenția fără notificare, fără altă formalitate și fără intervenția instanței în cazurile de încălcare gravă a convenției, nu putea avea drept consecință, îngrădirea dreptului acestora de a stabili, consensual, printr-un act ulterior, încetarea contractului.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat nici contextul social în care s-a încheiat convenția - afectarea economiei naționale de criza economică fiind de notorietate, dar nici faptul că, în cauză reclamanta nu a probat că situația de fapt descrisă în cadrul convenției din 2012, nu ar fi corespuns realității.

Astfel, apelanta reclamanta nu a administrat dovezi din care să rezulte fie plata prețului imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare, fie deținerea, la acel moment, de către oricare dintre soți, a unor mijloace financiare suficiente pentru executarea obligației asumate contractual de plată a prețului imobilului cumpărat sau realizarea unor minime demersuri în acest scop.

Instanța a reținut că apărările reclamantei referitoare la împrejurarea că a avut convingerea că prețul va fi plătit din chiria încasată ca efect al închirierii imobilului cumpărat, în temeiul contractelor de închiriere cedate de vânzător, modificate prin actele adiționale anexate la dosar, nu au putut valida susținerea acesteia în sensul că în mod eronat prima instanță a reținut că acesta nu se poate prevala de propria culpă.

Astfel, deși apelanta a susținut că împrejurarea că acesta a cunoscut existența contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 285 din 25 martie 2010 de notarul public F. și că ar fi putut achita prețul vânzării reprezintă o motivare care nu are legătură cu obiectul cauzei întrucât instanța de judecată nu a fost învestită cu o cerere de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare, Curtea nu a putut primi o atare susținere.

Curtea s-a raportat la dispozițiile înscrise în art. 32 C. fam., normă în raport de care obligația de plată a prețului era comună, ea fiind contractată în legătură cu dobândirea unui bun comun.

Așa fiind, Curtea a apreciat că, în mod corect, instanța de fond s-a raportat la conduita ambilor soți, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare anterior menționat, câtă vreme nu se poate nega că soluționarea acțiunii presupunea analiza naturii convenției a cărei anulare se solicită, ceea ce impunea verificarea în concret a scopului urmărit - aspecte cu privire la care părțile litigante au adoptat poziții procesuale divergente.

Or, nu se poate nega că din această perspectivă prezintă relevanță conduita ambilor soți, titulari ai dreptului dobândit prin cumpărare, în raport cu obligațiile contractuale asumate, neputându-se face abstracție de împrejurarea că, neplata prețului vânzării era de natură a genera, în condițiile în care cumpărătorii intraseră deja în posesia bunului, fie o acțiune în justiție în rezoluțiunea vânzării, ceea ce implica nu doar suportarea costurilor unui litigiu dar și posibilitatea obligării cumpărătorului la plata unor daune interese fie, executarea silită a prețului vânzării, care presupunea asumarea riscului celui executat silit de a-i fi vândut imobilul în condițiile stabilite de C. proc. civ. pentru vânzarea la licitație publică, așadar, chiar cu un preț mai mic decât cel prevăzut în contract, cu consecința implicită a diminuării patrimoniului comun.

Tot astfel, deși nu s-a putut aprecia asupra soluției care ar fi putut fi adoptată în eventualul litigiu, la care a făcut referire apelanta, nu se putea face abstracție de împrejurarea că până la data încheierii convenției a cărui nulitate se invocă, cumpărătorii nu achitaseră nici măcar parțial prețul imobilului și nici de faptul că s-a menționat că se află în imposibilitate financiară de a suporta o atare plată. În aceste condiții, a fost reținută ca fiind corectă aserțiunea instanței de fond în sensul că reclamanta, cunoscând încheierea contractului de vânzare-cumpărare avea obligația de a se preocupa, la rândul său de plata prețului vânzării or, în cauză nu au fost administrate dovezi nici în acest sens și nici în referire la posibilele demersuri, la care acesta a făcut referire în apel, pentru a putea suporta prețul imobilului cumpărat.

Au fost astfel înlăturate și susținerile din apel în sensul că dată fiind importanța imobilului ce a făcut obiectul convenției încheiate de pârâți și veniturile obținute din chirie, intenția de păstrare a acestui imobil în patrimoniul soților era justificată, putându-se recurge inclusiv la vânzarea unor alte imobile deținute în coproprietate. De altfel, în cauză, nu s-au administrat dovezi referitoare la deținerea unor asemenea bunuri și nici la valoarea acestora, pentru a se putea aprecia în sensul caracterului fondat al acestei susțineri.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din actele adiționale la contractul de închiriere având ca obiect imobilul cumpărat, chiria lunară, stabilită pentru întreg imobilul, era de 14.000 euro, astfel că, raportat la cota de ½ din imobil, ce a făcut obiectul vânzării, ca și la termenul de 1 an, stabilit în contractul de vânzare-cumpărare pentru plata prețului, este evident că suma percepută cu acest titlu de 7.000 euro lunar (84.000 euro anual), care oricum se impunea a fi diminuată cu contravaloarea taxelor și impozitelor datorate către stat, nu putea acoperi integral prețul vânzării (stabilit convențional la suma de 800.000 RON - echivalentul a cca. 180.000 euro).

În plus, reclamanta nu a probat că respectiva chirie reprezenta în mod cert un venit alocat exclusiv plății prețului imobilului iar nu și celorlalte cheltuieli impuse de căsătorie, mai ales că așa cum rezultă din actele anexate cererii de ajutor public judiciar formulată de aceeași apelantă în faza procedurală a apelului, veniturile acesteia în perioada 2010-2012 s-au situat la cca. 800 RON lunar, iar în perioada 01.2013-2014, au fost de 494 RON net, lunar, iar potrivit cererii de ajutor public judiciar formulată de reclamantă în fața primei instanțe, aceasta afirmă că nu a încasat salariu în perioada august 2012-ianuarie 2013.

Tot astfel, s-a avut în vedere că în raporturile dintre părți, prestațiile reciproce se află într-o relație de echivalență, într-un echilibru just, deoarece numai îndeplinirea de către cocontractanți întocmai, în condițiile stabilite prin contract, a obligațiilor asumate, este de natură să le asigure acestora realizarea scopului urmărit la momentul încheierii contractului.

În aceste condiții, dat fiind scopul și rațiunile pe care le-au avut în vedere părțile la momentul încheierii convenției autentificată sub nr. 1437 din 06 iunie 2012 - soluționarea amiabilă a imposibilității de executare a obligației de plată a prețului stabilit în contractul de vânzare-cumpărare, de către cumpărători, în mod judicios s-a reținut de către prima instanță că acțiunea reclamantei nu este întemeiată, actul încheiat de pârâtul D. deși se refera la un bun imobil, izolat, având a fi analizat prin prisma scopului urmărit din perspectiva patrimoniului comun, în întregul său.

Astfel, în contextul drepturilor soților asupra bunurilor comune, Curtea a apreciat că în acest caz, în mod judicios instanța de fond s-a raportat, în stabilirea naturii acestei convenții, la sensul larg al noțiunii actului de administrare, apreciind că în acest caz, convenția încheiată de pârâtul D. nu este lovită de nulitate relativă, nefiind incidente prevederile art. 347 alin. (1) C. civ.

Împrejurarea că ulterior semnării convenției a cărei anulare a fost cerută în prezenta cauză, imobilul a fost înstrăinat de RO B. SRL (societate în cadrul căreia pârâtul D. are calitatea de asociat) nu este de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme, starea de fapt a cauzei nu a relevat intenția părților contractante de a frauda interesele reclamantei, neputând fi apreciată ca fiind contrară legii încheierea unei convenții prin care se tinde la soluționarea amiabilă a unei situații generate de culpa dobânditorilor în executarea obligațiilor asumate prin contract.

În plus, înstrăinarea de către cocontractant a bunului ce a făcut obiect al vânzării, către un terț, nu poate susține o atare prezumție, fiind cert că încă de la momentul încheierii convenției de vânzare cu pârâtul D., vânzătoarea, care de altminteri este o societate comercială, al cărei scop este obținerea de profit, a apreciat că bunul respectiv se impune a fi înstrăinat.

Curtea a avut în vedere, totodată, că art. 1239 alin. (2) C. civ. instituie o prezumție de existență a cauzei și de valabilitate a ei, or, starea de fapt anterior reliefată nu poate conduce în speță la concluzia că motivul determinant ce le-a făcut pe părți să contracteze ar fi fost ilicit.

Tot astfel, împrejurarea că ulterior acestei înstrăinări, vânzătoarea imobilului a dobândit calitatea de asociat al dobânditorului imobilului, nu a putut susține teza reclamantei, în lipsa unor probe care să ateste complicitatea la fraudarea intereselor reclamantei între toți acești cocontractanți.

Având în vedere aspectele anterior reliefate, câtă vreme în susținerea nulității actelor adiționale nr. 1509 din 11 iunie 2012 și nr. 1616 din 18 iunie 2012 autentificate de notar public G. s-a invocat exclusiv incidența principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, Curtea a apreciat că și aceste susțineri sunt nefondate. Astfel, nefiind incidentă situația premisă a desființării actului principal, nu s-a putut reține incidența în cauza a prevederii înscrise în art. 1254 alin. (2) C. civ.

Tot astfel, au fost înlăturate ca nefondate criticile referitoare la greșita nereținere a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale ale notarului public instrumentator, câtă vreme nu s-a probat săvârșirea de către acest pârât a unei fapte ilicite.

Curtea a constatat că, în raport de considerentele care preced, nu s-a putut reține că în cauză, sunt îndeplinite condițiile stabilite de art. 1357 coroborat cu art. 1258 C. civ., câtă vreme nu s-a probat că acest pârât ar fi încălcat obligațiile care îi revin în calitate de agent instrumentator, prin autentificarea actului a cărui nulitate se invocă, respectiv că pentru actul pe care acesta l-a încheiat era incidentă o cauză de nulitate, așa cum s-a susținut prin acțiunea introductivă.

Împotriva deciziei nr. 394/A din 02 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de apel și a anulării sentinței instanței de fond iar pe fond admiterea acțiunii.

Recurenta susține că hotărârea cuprinde o motivare străină de cauză și de considerentele avute în vedere de cererea de chemare în judecată și cererea de apel, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că este nelegală aprecierea instanței de apel potrivit căreia încheierea convenției de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare ar reprezenta o încercare de soluționare pe cale amiabilă a imposibilității de executare a contractului.

Recurentă mai arată că împrejurarea că aceasta cunoștea existența contractului de vânzare cumpărare și că astfel ar fi putut achita prețul convenției reprezintă o motivare care nu are legătură cu însăși obiectul cauzei și aceasta întrucât instanța de judecată nu a fost învestită cu o cerere de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare astfel încât să constate dacă existau motivele de fapt și de drept care să conducă la aplicarea unei astfel de sancțiuni, ci obiectul dosarului a fost reprezentat de anularea contractului de rezoluțiune pentru care instanța era obligată să verifice îndeplinirea condițiilor de fond și de formă pentru încheierea acestuia din urmă, lucru pe care însă nu l-a făcut, ci s-a mulțumit doar să acorde o motivare superficială, nejuridică și lipsită de fundament legal.

Deși instanța de apel a constatat că recurenta-reclamantă nu a semnat convenția autentificată, aceasta apreciază în mod nelegal faptul că acest aspect este lipsit de relevanță având în vedere faptul că actul menționat nu face parte din sfera actelor juridice menționate expres și limitativ în art. 346 alin. (1) C. civ. limitându-se să aprecieze în mod nelegal că recurenta oricum nu ar fi plătit prețul vânzării.

În mod străin de obiectul cererii, instanța de judecată a reținut faptul că recurenta a înțeles să își invoce propria culpă în neexecutarea contractului pentru a obține anularea convenției prin care s-a dispus repunerea părților în situația anterioară. Ignorând în realitate cauza dedusă judecății, instanța de apel a analizat consecințele determinate de neplata prețului, reținând că părțile oricum ar fi ajuns într-un litigiu ce ar fi determinat diminuarea patrimoniului. Raportat la obiectul cererii și la cauza juridică, nu poate fi reținut ca argument de drept în respingerea cererii, existența unei pretinse culpe, instanța de fond nefiind investită cu o cerere în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, în cadrul căreia judecătorul este obligat să analizeze întrunirea condițiilor răspunderii civile contractuale și a unor eventuale cauze de exonerarea răspunderii și a lipsei culpei.

Printr-o altă critică se susține că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii respectiv a prevederilor art. 30 și art. 35 alin. (2) C. fam. și art. 346 alin. (1), art. 347 alin. (1) noul C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Calificarea dată de către instanță convenției de rezoluțiune că aceasta nu este un act de înstrăinare a unui imobil, în lipsa consimțământului expres al celuilalt soț coproprietar, este nelegală. Convenția de rezoluțiune a cărei anulare s-a solicitat nu poate avea caracterului unui act de administrare pe care în virtutea art. 345 alin. (2) și (4) C. civ. poate încheia fiecare soț singur, fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt soț, în lipsa acestuia actul fiind anulabil, conform art. 347 alin. (1) C. civ. Pentru a se putea distinge între actele de administrare și cele de dispoziție, trebuie să se aibă în vedere scopul urmărit de părți. Astfel, prin încheierea convenției a cărei anulare se cere, cota de ½ deținută împreună cu intimatul pârât din bunul imobil în cauză a ieșit din patrimoniul recurentei și a intrat în patrimoniul SC B. SRL, acțiune ce corespunde indubitabil unui act de dispoziție, pentru care în mod evident era necesară exprimarea consimțământului la înstrăinare al recurentei reclamante. Întrucât imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei, în conformitate cu art. 30 C. fam., acesta reprezintă un bun comun deținut în devălmășie. Art. 35 alin. (2) C. fam., preluat de noul C. civ. - art. 346 alin. (1), tranșând în mod expres limitele mandatului tacit reciproc al soților, prevede că pentru încheierea actelor de înstrăinare sau de grevare a bunurilor imobile ce alcătuiesc comunitatea de bunuri este necesară existența consimțământului expres al celuilalt soț, prin urmare actul încheiat fără acest consimțământ este anulabil.

Instanța de apel, în mod greșit a stabilit faptul că actul juridic a cărei anulare se solicită nu se încadrează în sfera actelor juridice la care face trimitere art. 346 alin. (1) C. civ. Acest act reprezintă un act de înstrăinare lato sensu, în accepțiunea art. 35 alin. (2) C. fam., care nu putea fi încheiat în mod valabil, fără consimțământul ambilor proprietari.

Deși s-a pronunțat în sensul că actul juridic a cărui anulare este solicitată nu este un act de dispoziție, instanța nu a înțeles să invoce vreun text din C. civ., care să susțină calificarea dată de către acesta și nici nu a înțeles să combată cu temeiuri de drept și argumente pertinente, textele legale invocate de către recurentă, inclusiv în ceea ce privește absența mandatului către intimat ori a consimțământului anticipat al recurentei prin însăși absența unui pact comisoriu de gradul IV în contractul de vânzare-cumpărare, care ar constitui singurul temei de drept pentru rezoluțiunea contractului fără acordul reclamantei.

Recurenta susține că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii respectiv a dispozițiilor art. 347 alin. (2) C. civ., art. 1237-1239 C. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens se arată că instanța a refuzat să pătrundă în substanța litigiului și a concluzionat că actul nu este unul fraudulos. Scopul fraudulos s-a relevat imediat întrucât după semnarea convenției de rezoluțiune imobilul a fost înstrăinat de B. off-shore-ului G. Limited prin voința intimatului care conduce această firmă. Din analiza rezultatului urmărit și realizat de intimat cu ajutorul notarului public rezultă cauza ilicită care a stat la baza încheierii acestei convenții, motiv pe care instanța nu l-a analizat, limitându-se la a analiza însă aspecte străine pricinii.

Deși art. 347 alin. (2) C. civ. oferă protecție juridică terțului dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului, în speță fiind vorba de societatea B. SRL, aceasta nu poate fi apărată de efectele nulității câtă vreme bunul a fost cumpărat împreună cu soțul reclamantei tocmai de la această societate și cu atât mai mult cu cât unicul asociat al său și reprezentant legal este chiar intimatul, prin urmare nu există niciun dubiu cu privire la cunoașterea de către terțul dobânditor a naturii juridice a bunului dobândit prin convenție. Astfel, părțile implicate în această operațiune juridică se aflau în legături de afiliere urmărind scoaterea imobilului din comunitatea de bunuri și de sub jurisdicția fiscală a statului român prin înstrăinarea subsecventă a acestuia pentru a se face și mai anevoioasă o readucere a bunului în patrimoniul comun.

Printr-o altă critică se susține că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii respectiv a prevederilor art. 970 din vechiul C. civ., art. 1270 alin. (2) și art. 1321 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens se arată că în mod nelegal, instanța de apel a apreciat faptul că încheierea convenței nu reprezintă altceva decât o aplicare a art. 969 vechiul C. civ. potrivit cu care convențiile se pot revoca prin înțelegerea părților, principiu consacrat și de art. 1270 și art. 1321 noul C. civ. Recurenta arată că aceste articole nu sunt însă aplicabile determinat de faptul că bunul era deținut în devălmășie cu intimatul, motiv pentru care era necesar și acordul recurentei.

Instanța a ignorat cu desăvârșire susținerea recurentei cu privire la absența din contract a unui pact comisoriu de gradul IV în favoarea vânzătoarei care să autorizeze notarul public să constate intervenită rezoluțiunea convențională a acestuia, fără să mai fie necesar consimțământul reclamantei. Rezoluțiunea unui act juridic reprezintă sancțiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor asumate de părțile actului respectiv, vânzătoarea având la dispoziție mai multe mijloace juridice și anume: executarea silită a obligației de plată, excepția de neexecutare, acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare. Acțiunea în rezoluțiunea convenției de vânzare pentru neplata prețului este judiciară, numai în cazul în care ar fi fost stipulat un pact comisoriu expres de gradul IV, prin care, în caz de neexecutare de obligații să intervină rezoluțiunea convențională a vânzării, părțile ar fi putut rezoluționa convențional vânzarea.

Pentru neplata prețului vânzătoarea putea, fie să ceară instanței să constate rezoluțiunea vânzării, fie putea opta pentru executarea silită a prețului. Dată fiind importanța bunului și veniturile considerabile obținute din chirie, intenția de păstrare a acestuia era justificată. Este nelegală reținerea instanței în sensul că recurenta nu a probat că respectiva chirie reprezenta în mod cert un venit alocat exclusiv plății prețului imobilului și nu celorlalte cheltuieli impuse de căsătorie, deși la dosar se află înscrisuri din care rezultă că de plata prețului se ocupa exclusiv intimatul. Instanța în mod nelegal a sancționat recurenta prin soluția pronunțată, aceasta pierzând dreptul de proprietate prin acțiunile frauduloase ale intimaților, când în realitate singura sancțiune aplicată în prezenta cauză trebuia să fie aceea a anulării convenției de rezoluțiune. Instanța, în mod nelegal, a sancționat recurenta pentru faptul că nu a probat deținerea altor bunuri în coproprietate cu intimatul care ar fi putut fi valorificate pentru achitarea prețului contractului, când, în realitate, această probă nu era utilă, pertinentă și concludentă întrucât nu prezenta importanță dacă și câte bunuri deținea în proprietate recurenta și nici dacă se ajungea la executare pentru neîndeplinirea obligației de plată a prețului.

Recurenta susține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și din perspectiva art. 1254 alin. (2) C. civ., art. 1258 și 1357 C. civ. În acest sens se arată că în mod nelegal instanța a înlăturat aplicabilitatea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis apreciind că nu sunt aplicabile prevederile art. 1254 C. civ, atâta timp cât actele adiționale sunt anulabile, fiind accesorii unui act anulabil.

În prezenta cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 1258 C. civ. conform cărora în cazul anulării sau constatării nulității contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existență rezultă din însuși textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului la repararea prejudiciilor suferite, în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, deși instanța în mod nelegal consideră că nu sunt aplicabile speței, apreciind ca fiind neprobat că s-ar fi încălcat obligațiile care îi revin în calitate de agent instrumentator, prin autentificarea actului a cărui nulitate se invocă. În cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale a notarului public și anume existența prejudiciului constând în atingerea dreptului de proprietate prin nelegala autentificare a actului a cărui anulare se cere, existența faptei ilicite săvârșită prin încălcarea obligațiilor legale ce le avea ca agent instrumentator, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția în comiterea faptei ilicite constând în atitudinea notarului public de a încălca cu bună știință prevederile legale și de a autentifica un act nul, a cărei cauză de nulitate este evidentă.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma motivelor invocate, constată că acesta este nefondat potrivit considerentelor ce succed.

Recurenta reclamantă a învestit instanța cu o cerere privind constatarea nulității unei convenții de rezoluțiune a unui contract de vânzare-cumpărare susținând că lipsește consimțământul său în calitate de soție, convenția de rezoluțiune fiind, în opinia acesteia, un act de dispoziție care impunea această condiție.

Prealabil analizei motivelor de recurs, instanța reține că două sunt problemele de drept care se pun în cauză, respectiv, dacă sub imperiul noului cod civil convențiile pot fi rezoluționate pe cale convențională și dacă actul de revocare convențional este un act de dispoziție sau de administrare, cu consecința necesității exprimării consimțământului expres de către celălalt soț coproprietar.

Înalta Curte, reține că, actul juridic a cărei anulare se solicită, a fost încheiat la data de 06 iunie 2012, deci, după întrarea în vigoare a noului C. civ., astfel că acesta este incident în cauză.

Prin noul C. civ. legiuitorul a adus modificări importante regimului rezoluțiunii contractelor.

Astfel, prin art. 1550 C. civ. nu se mai instituie obligativitatea solicitării rezoluțiunii pe cale judiciară, rezoluțiunea convențională devenind regula. În acest sens, se constată că, în conformitate cu acest articol, rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită, iar în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de deplin drept.

Din modul de redactare al acestui text de lege rezultă că legiuitorul a înțeles să reglementeze rezoluțiunea prin norme dispozitive, de la care părțile pot deroga, contrar reglementării anterioare când rezoluțiunea judiciară era obligatorie în lipsa existenței în contracte a pactelor comisorii de gradul IV.

Un alt argument în favoarea caracterului dispozitiv al normelor care reglementează rezoluțiunea judiciară este acela că în conformitate cu dispozițiile art. 1550 C. civ. raportat la art. 1552 C. civ. rezoluțiunea poate fi declarată unilateral, în condițiile prevăzute de aceste texte, respectiv prin notificare scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.

Pentru a da relevanță practică noului regim al rezoluțiunii convenționale, prin art. 1548 C. civ. a fost instituită prezumția de culpă a debitorului unei obligații contractuale, dedusă din simplul fapt al neexecutării, acesta constituind fundamentul invocării denunțării unilaterale.

Faptul că legiuitorul a prevăzut posibilitatea declarării unilaterale a rezoluțiunii contractului, independent de existența în contract a pactelor comisorii, susține în drept, cu atât mai mult, posibilitatea declarării rezoluțiunii prin acordul părților.

Din textele de lege menționate mai sus rezultă cu prisosință că, în noua reglementare, se dă eficiență maximă principiului disponibilității în materia rezoluțiunii, părțile putând constata rezoluțiunea, prin simplul acord de voință, fără intervenția instanței, chiar și în condițiile în care nu au stipulat un pact comisoriu în acest sens. În atare situație, în conformitate cu dispozițiile art. 1270 alin. (2) raportat la art. 1321 C. civ. contractul va înceta prin acordul părților.

Referitor la susținerea recurentei în conformitate cu care convenția de rezoluțiune ar fi un act de dispoziție care ar impune și consimțământul său în calitate de soție, trebuie avut în vedere de asemenea dispozițiile noului C. civ. care intrase în vigoare la momentul încheierii acestei convenții.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. (2) C. civ., fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune. Conform art. 345 alin. (4) C. civ. în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună credință.

Convenția a cărei anulare s-a solicitat prin prezenta cauză nu este un act de dispoziție care să atragă incidența dispozițiilor art. 346 C. civ. întrucât nu vizează ipoteza acestui text de lege, și anume aceea ca actul să fie unul de înstrăinare.

Prin încheierea convenției, astfel cum în mod corect au reținut instanțele, părțile au constatat neexecutarea obligației de plată a prețului și au convenit desființarea contractului, devenind pe deplin aplicabile inclusiv dispozițiile art. 351 din noul C. civ. referitoare la datoriile comune ale soților.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția adoptată.

Observând considerentele deciziei criticate din perspectiva acestui motiv de recurs se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că instanța a răspuns criticilor formulate de reclamantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat pe calea apelului, hotărârea atacată respectând exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, cu privire la obiectul convenției de rezoluțiune, instanța a reținut că aceasta reprezintă în fapt, nu un act de dispoziție, cum a susținut recurenta, care să necesite consimțământul acesteia în calitate de soție, ci un act de soluționare pe cale amiabilă a imposibilității de executare a contractului, deci un act administrare care nu necesita acordul recurentei raportat la dispozițiile art. 345 alin. (2) C. civ. Instanța a analizat și calificat obiectul acțiunii prin prisma normelor legale incidente cauzei iar faptul că nu și-a însușit apărările recurentei nu echivalează nu nemotivarea hotărârii în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, instanța a avut în vedere și a răspuns criticilor legate de îndeplinirea condițiilor de formă și de fond ale convenției de rezoluțiune și a constatat că prin încheierea acesteia nu au fost încălcate dispozițiile legale.

Calificarea dată naturii juridice a actului de rezoluțiune este corectă având în vedere circumstanțele de fapt ale cauzei, instanța reținând în mod just că reclamanta nu-și poate invoca propria culpă în neexecutarea contractului pentru a solicita anularea convenției prin care s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Ca urmare, criticile formulate în baza acestui motiv de recurs nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a reluat criticile privind calificarea naturii juridice a actului de rezoluțiune de către instanță, susținând că acest act se încadrează în sfera actelor juridice reglementate de art. 346 alin. (1) C.civ și a invocat încălcarea dispozițiilor art. 30 și art. 35 alin. (2) C. fam. și art. 346 alin. (1), art. 347 alin. (1).

Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor din C. fam., Înalta Curte, constată că este nefondată având în vedere dispozițiile art. 34 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care dispozițiile art. 345-350 C. civ. sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a C. civ., dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată. De asemenea,

potrivit prevederii înscrise în art. 102 din Legea nr. 76/2011, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea efectele și executarea acestuia.

Actul juridic a cărui nulitate s-a invocat în prezenta pricină a fost încheiat la data de 06 iunie 2012, așadar ulterior intrării în vigoare a C. civ. reprezentat de Legea nr. 287/2009, prin care a fost abrogat Codul familiei, prin urmare, în ceea ce privește valabila sa încheiere, convenția este supusă dispozițiilor înscrise în noul C. civ.

Având în vedere considerentele expuse anterior nu vor mai fi reluate aspectele care privesc calificarea naturii juridice a actului.

În ceea ce privește susținerea recurentei că instanța nu a înțeles să invoce vreun text de lege care să susțină calificarea naturii juridice a actului de rezoluțiune dar nici să argumenteze validitatea convenției în lipsa existenței în contractul de vânzare-cumpărare a unui pact comisoriu car