ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1331/2017

Decizia nr. 1331/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 februarie 2010, reclamanta A. Limited a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună revocarea contractului de garanție ipotecară autentificat sub nr. 3688 din 20 octombrie 2009 încheiat între debitorul pârât în calitate de garant ipotecar și dl. C., tatăl său, în calitate de creditor ipotecar pentru suma garantată de 550.000 dolari S.U.A. și 686.500 euro echivalentul a 4.464.650 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1271 din 12 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată și a luat act că pârâții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:

Între reclamantă și societățile din grupul A., pe de-o parte și debitorul pârât pe de altă parte s-au încheiat mai multe contracte de împrumut în temeiul cărora debitorul pârât în calitate de împrumutat a obținut sume importante de bani pentru finanțarea anumitor investiții, cu obligația de rambursare într-un termen determinat, iar la data de 24 iulie 2008 între părți s-a încheiat contractul cadru de modificare a contractelor de împrumut care a avut ca obiect recunoașterea expresă de către debitor a datoriei totale născute în baza contractelor de împrumut și modificarea tuturor contractelor de împrumut anterioare încheiate între părți în sensul introducerii unei clauze compromisorii prin care părțile au stabilit ca orice dispută născută din contractele de împrumut să fie soluționată prin arbitraj.

La data de 25 august 2009, s-a pronunțat, de către Curtea de Arbitraj International din Londra, hotărârea prin care B. a fost obligat la plata sumelor arătate de către reclamantă în acțiune către A. Limited.

La data de 10 iunie 2011, s-a dispus recunoașterea efectelor hotărârii arbitrale pe teritoriul României încuviințându-se executarea silită pe teritoriul României a aceleiași hotărâri.

În cauza de față nu s-a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor acțiunii revocatorii. Pe de altă parte, trebuie recunoscută puterea de lucru judecat a considerentelor din Dosarul nr. x/3/2010, prin care s-au reținut următoarele: „pârâții au făcut dovada că prin contractul de garanție pârâtul C. și-a protejat patrimoniul (...). Astfel, pârâții au făcut dovada transferului sumelor de bani și, prin contractele încheiate, existența obligației de restituire a acestor sume. Aceste împrumuturi s-au făcut anterior încheierii contractului „MALA” între reclamantă și pârâtul B. și anterior pronunțării hotărârii arbitrale nr. 81.192 din 25 august 2009, astfel că nu pot fi reținute criticile reclamantei privitoare la acordul simulatoriu preexistent actului public, deoarece contractul de ipotecă autentificat sub nr. 3688 din 20 octombrie 2009 avea ca scop protejarea patrimoniului împrumutătorului, împrumuturile fiind făcute începând cu anul 2004. Prin contractul de garanție ipotecară pârâtul C. și-a protejat patrimoniul, în cauză nefiind administrate dovezi prin care să se facă dovada că s-a urmărit prejudicierea reclamantei”.

Cu referire la condițiile prevăzute de art. 975 C. civ., în ceea ce privește existența unei creanțe certe, lichide și exigibile, față de data recunoașterii hotărârii străine, tribunalul a constatat că creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil abia în august 2009.

S-a reținut că debitorul nu a avut cunoștință de demersurile întreprinse de reclamantă de obținere a hotărârii arbitrale, de însăși existența acesteia, între momentul 25 august 2009-20 octombrie 2009, ceea ce înseamnă că această hotărâre nu-i era opozabilă în niciun fel la momentul 20 octombrie 2009.

Cu referire la condiția ca încheierea contractului să fi creat sau să fi mărit starea de insolvabilitate a debitorului, tribunalul a reținut că prin încheierea unui contract de ipotecă, nu se majorează elementele de pasiv, ci doar se garantează o datorie preexistentă.

Obligațiile din patrimoniul lui B. nu au crescut în dauna drepturilor, creanțele au rămas aceleași, doar că tatăl pârâtului-debitor, în contextul unor datorii mai vechi cu pârâtul-debitor privind rambursarea împrumuturilor acordate, respectiv al constatării evoluției nefavorabile a pieței imobiliare, semn al accentuării crizei economice, a ales să depășească poziția de creditor chirografar în favoarea celei de creditor ipotecar. Această mișcare a creditorului chirografar C. a fost făcută exclusiv pentru protejarea investițiilor proprii.

S-a reținut că nu este îndeplinită nici condiția fraudei co-contractantului, legătura de rudenie neputând reprezenta în sine dovada fraudei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. Limited, solicitând schimbarea sentinței apelate în tot, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 246/A din 15 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă A. Limited.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut în esență următoarele:

Dacă în ceea ce privește acțiunea în simulație, esențială este dovedirea existenței unui contract aparent, public, ce atestă o situație juridică ce nu corespunde celei din contractul secret, contract ce atestă voința reală a părților, în cazul acțiunii pauliene este necesară dovedirea anumitor condiții legate de efectele juridice produse de actul încheiat de un debitor în frauda intereselor creditorilor săi. Ipotezele celor două acțiuni sunt diferite.

Analizând condițiile ce trebuie îndeplinite pentru admiterea acțiunii pauliene promovate de reclamantă în prezenta cauză, tribunalul a reținut neîndeplinirea cerințelor vizând frauda debitorului pârât B. și complicitatea la fraudă a terțului, intimatul-pârât C. tocmai pe baza puterii de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/3/2010.

Curtea a reținut că nu pot fi primite argumentele apelantei potrivit cu care aspecte cum sunt cunoașterea de către pârâtul C. a demersurilor întreprinse de apelanta-reclamantă pentru recuperarea creanței de la debitor și semnarea de către acesta din urmă a contractului MALA, cu scadență în 2008, dovedesc frauda debitorului.

Dincolo de relația de rudenie dintre cei doi pârâți, între aceștia exista și o relație de afaceri, dovedită chiar de încheierea contractelor de împrumut, de scopul acestora, respectiv achiziționarea de imobile în România.

Împrejurarea aducerii la cunoștința pârâtului C. de către reclamantă, prin scrisoarea din noiembrie 2008, a pretențiilor pe care aceasta le avea împotriva pârâtului B., decurgând din multiple contracte de împrumut, nu poate fi considerată prin ea însăși ca dovedind frauda pârâtului C.

În esență, banii din contractele de împrumut încheiate cu reclamanta nu erau în totalitate sume împrumutate pârâtului, ci în parte constituiau prețul destinat plății imobilelor, prin înființarea de societăți comerciale dobânditoare, pentru fiecare dintre imobile, și la care părțile sociale erau deținute în cote de 20% și 80% de pârât, respectiv reclamantă. S-a mai susținut de către pârât că au existat și garanții imobiliare pentru împrumuturile primite, printre care un teren deținut de acesta în Craiova, în valoare de peste 20 de milioane de euro.

Condiția privitoare la complicitatea la fraudă nu este îndeplinită, această cerință fiind necesară pentru a constata caracterul admisibil al acțiunii pauliene promovate în cauză de către apelanta reclamantă.

Curtea a reținut că hotărârea arbitrală a avut ca temei inclusiv contractul MALA, semnat de debitor cu reclamanta și cu celelalte două societăți din grupul A., hotărârea arbitrală reținând că datoria principală a pârâtului B. este de 69.661.034,67 euro.

Potrivit declarației din 30 martie 2015, a lichidatorului în procedura falimentului pârâtului B. în Elveția, s-a estimat că reclamanta, în calitate de creditor a cărei creanță a fost acceptată în această procedură, se poate aștepta să primească o sumă de 365.963 franci elvețieni, lăsându-i de recuperat suma de aproximativ 112.865.184 franci elvețieni din creanța pe care o deține împotriva debitorului.

Chiar și în condițiile în care se admite că instituirea garanției imobiliare a avut ca efect prejudicierea reclamantei creditoare, fiind dovedite pe de o parte demersurile pentru executarea silită a debitorului în vederea recuperării creanței sale, iar pe de altă parte insolvabilitatea debitorului, totuși, în raport de concluzia privind nedovedirea complicității la fraudă a terțului, intimatul-pârât C., curtea a constatat că acțiunea reclamantei nu putea fi admisă, neîndeplinind toate cerințele deduse din dispozițiile art. 975 C. civ., ce a constituit temeiul juridic al acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. Limited, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 945, art. 946, art. 969 și art. 975 C. civ., motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea de Apel a reținut că în cauză nu este îndeplinită condiția complicității la fraudă a terțului dobânditor. Pentru acțiunea pauliană complicitatea terțului la fraudă nu este necesară atunci când este încheiat cu titlu gratuit.

Curtea de Apel a reținut că ar fi fost cu titlu oneros contractul de ipotecă, deși acesta a fost încheiat la 4-5 ani de la semnarea și acordarea împrumuturilor.

În opinia recurentei, contractul de ipotecă este realizat cu titlu gratuit de debitorul B., care procură un avantaj lui C., fără echivalent.

Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1200 alin. (4), art. 1201 C. civ. și art. 975 C. civ., motiv de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Stabilind că nu s-ar fi făcut dovada complicității la fraudă a terțului, Curtea de Apel a încălcat dispozițiile art. 1200 alin. (4) C. civ. privind puterea de lucru judecat și art. 975 C. civ. prin care se stabilește că există complicitate a terțului atunci când prin încheierea actului, terțul își dă seama că vor fi prejudiciați creditorii debitorului.

În mod corect, susține recurenta, a reținut Curtea de Apel că există fraudă a debitorului B., contractul de ipotecă fiind prejudiciabil creditoarei recurente A. Limited.

Pe de altă parte, raportându-se la complicitatea la fraudă a terțului C., tatăl debitorului, curtea de apel încalcă dispozițiile art. 1200 alin. (4) și art. 975 C. civ., atunci când stabilește că nu ar exista o astfel de complicitate.

Greșeala instanței constă în aceea că în loc să țină cont de faptul că există complicitate atunci când terțul își dă seama că prin acel act vor fi prejudiciați creditorii debitorului datorită insolvabilității acestuia, instanța a apreciat că ar fi fost necesar ca terțul să fi urmărit ca scop imediat fraudarea creditorului, ceea ce nu este prevăzut de lege.

Aspectul cunoașterii de către C. a demersurilor și valorii creanței A. demonstrează că acesta a avut reprezentarea că prin constituirea ipotecii, A. va fi în imposibilitate să-și mai realizeze creanța cu privire la bunurile ipotecate și prin urmare concluzia instanței de apel că nu ar exista complicitate la fraudă este nelegală.

Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Pârâții C. și B. au formulat întâmpinări solicitând respingerea recursului ca nefondat, pârâtul-intimat C. invocând și lipsa de interes în formularea recursului.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, A. Limited a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. și C. să se dispună, în temeiul art. 975 și următoarele C. civ., revocarea contractului de garanție ipotecară autentificat sub nr. 3688 din 20 octombrie 2009, încheiat între cei doi pârâți pentru suma garantată de 550.000 dolari S.U.A. și 686.500 euro.

În mod corect a reținut Curtea de Apel că nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru a se dispune revocarea contractului de ipotecă. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul nr. 10224/3/2010, ce a avut ca obiect acțiunea în declararea simulației aceluiași contract de ipotecă.

Acțiunea revocatorie este acțiunea prin care creditorul poate cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale. Prejudicierea creditorului se concretizează în faptul că prin încheierea actelor atacate debitorul își mărește sau creează o stare de insolvabilitate.

Condițiile pentru admisibilitatea unei astfel de acțiuni sunt: debitorul și-a cauzat o stare de insolvabilitate, acesta a avut cunoștință de rezultatul prejudiciabil al actului față de creditor; creditorul să aibă o creanță certă, lichidă, exigibilă și, în principiu, anterioară actului atacat; complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat. Această condiție trebuie îndeplinită numai atunci când se atacă un act cu titlu oneros și constă în faptul că terțul cunoaște că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.

Recurenta susține că nu este necesară dovedirea complicității terțului la fraudă față de caracterul gratuit al contractului de ipotecă.

Acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 1746 din vechiul C. civ. „ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații”.

Așadar, ipoteca este un drept real accesoriu, este o garanție imobiliară ce nu se poate constitui decât în cazurile și cu formele prevăzute de lege, ea trebuie să fie determinată, atât asupra imobilului afectat de garanție cât și asupra valorii creanței garantate și este indivizibilă.

Așa fiind, ipoteca nu este un act cu titlu gratuit, iar curtea de apel a reținut în mod corect faptul că și în condițiile în care contractul prin care s-a instituit garanția imobiliară a fost încheiat ulterior contractelor de împrumut și în cuprinsul său nu a fost menționată o contraprestație, aceasta nu determină în nici un caz caracterul gratuit al acesteia.

Ipoteca se constituie pentru garantarea obligației principale, respectiv pentru garantarea unei obligații corelative unui drept de creanță dintr-un raport juridic obligațional.

Faptul că ipoteca a fost constituită ulterior contractelor de împrumut nu determină caracterul gratuit al acesteia.

S-a reținut în mod corect de curtea de apel că scopul încheierii contractului de ipotecă a fost protejarea patrimoniului împrumutătorului, în condițiile în care s-a dovedit că aceste împrumuturi contractate anterior au fost reale, iar proba că prin încheierea contractului de garanție ipotecară s-a urmărit prejudicierea reclamantei nu a fost făcută.

Este nefondată și critica recurentei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1200, art. 1201 și art. 975 C. civ.

Recurenta invocă o pretinsă neanalizare de către instanța de apel a complicității la fraudă a terțului contractant, față de invocarea puterii de lucru judecat.

Prin decizia nr. 2561 din 17 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că este corectă reținerea instanței de apel în sensul că s-a procedat la încheierea contractului de ipotecă nu pentru a sustrage bunurile de la urmărirea creditorilor, ci pentru efectele firești ale unei astfel de garanții - protejarea patrimoniului împrumutătorului C.

În cauză nu s-au încălcat dispozițiile art. 1201 C. civ. și nici ale art. 975 C. civ. Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că nu a fost dovedită împrejurarea că pârâtul C. a avut reprezentarea faptului că încheierea contractului de ipotecă îi poate crea sau mări pârâtului B. o stare de insolvabilitate.

Încheierea unui contract de garanție pentru executarea obligațiilor principale la cererea unui creditor, pe fondul demersurilor altui creditor de a-și recupera o creanță nu poate fi considerată în lipsa unui element fraudulos, ca fiind realizată în scopul fraudării celui de-al doilea creditor.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. Limited împotriva deciziei civile nr. 246/A din 15 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 28 septembrie 2017.