ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 343/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 343/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea lucrărilor și actelor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub numărul 2172/118/2012 reclamanții T.N. și T.E. au

solicitat - în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA - să se constate

nulitatea absolută a contractului de garanție reală imobiliară autentificată

sub nr. 1801 din 19 iunie 2008 la BNP A.D.R. din București, repunerea părților

în situația anterioară încheierii operațiunii juridice, în sensul radierii din

cartea funciară nr. x1 a ipotecii și a interdicției de înstrăinare, grevare și

închiriere a imobilului aflat în proprietatea reclamanților și obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 3376 din 07 noiembrie 2012, Tribunalul Constanța a respins în tot, ca

nefondată, acțiunea obligând reclamanții la plata sumei de 2480 de lei -

cheltuieli de judecată (onorariul apărătorului ales) - în favoarea societății

intimate.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că, prin contractul de credit nr.

402 din 30 august 2006 B.R. SA a acordat numitului T.D. un împrumut în valoare

de 70.000 de euro pentru o perioadă de 240 de luni, garantat de T.N. și T.E.

(părinții celui împrumutat) prin instituirea unui drept de ipotecă de rangul

întâi asupra imobilului din Constanța, strada B., județ Constanța; ipoteca a

fost instituită în baza procurii autentificate sub nr. 1347 din 2 august 2006

la BNP G.P. și E.L.Ș.

Între aceleași părți

a fost întocmit un al doilea contract de credit - înregistrat sub nr. 621/2

februarie 2007 - în virtutea căruia T.D. beneficia de un nou împrumut, în

valoare de 200.000 de euro, pe o perioadă de 240 de luni, fiind adusă drept

garanție ipoteca asupra imobilului aparținând celui împrumutat, situat în

Constanța, strada D., județ Constanța.

Prin convenția de

credit din 7 decembrie 2007 încheiată cu V. România SA, T.D. a obținut

refinanțarea celor două împrumuturi anterioare primite de la B.R. SA prin

acordarea sumei de 965.000 de euro, utilizată pentru stingerea obligațiilor de

plată a sumelor de 71.855,78 de euro, respectiv 207.530,26 de euro, durata

contractului fiind de 360 de luni.

Tragerea creditului a

fost condiționată de instituirea garanției reale imobiliare de rang II asupra

imobilului din Constanța, strada D., județ Constanța, aflat în proprietatea

împrumutatului.

La 18 iunie 2008

reclamanții T.N. și T.E. au acordat o nouă procură fiului lor - autentificată

sub nr. 790 de către BNP P.E. din Constanța - prin care îl împuterniceau cu

puteri depline ca în numele și pentru reclamanți să efectueze toate

formalitățile necesare pentru aducerea în garanție a imobilului situat în

Constanța, strada B., județ Constanța, în vederea garantării obligației de

rambursare a creditului ce urmează a fi acordat de către V. România SA

mandatarului; pentru aducerea la îndeplinire a mandatului, T.D. era împuternicit

să îi reprezinte pe reclamanți în fața oricărei comisii de evaluare, să accepte

ca toate drepturile provenite din asigurarea imobilului să fie cedate

creditorului ipotecar, să semneze contractele de credit și orice alte documente

în fața unității bancare creditoare, să semneze în fața notarului contractul de

ipotecă (...).

Într-adevăr, la 19

iunie 2008 se încheia între T.N. și T.E., în calitate de proprietari ai bunului

și de garanți ipotecari și V. România SA, în calitate de creditor ipotecar, convenția

de garanție reală imobiliară autentificată sub nr. 1801 din 19 iunie 2008 la

BNP A.D.R. din București, pentru garantarea obligației de rambursare a

creditului în sumă de 965.000 de euro acordat debitorului ipotecar T.D. în baza

convenției de credit din data de 7 decembrie 2007, a dobânzilor și

comisioanelor aferente, prin constituirea unei ipoteci de rangul I, cu notarea

interdicțiilor de înstrăinare, grevare și închiriere asupra imobilului situat

în Constanța, strada B., județ Constanța. Se consemnează că mandatarul declară

pe propria răspundere că procura autentificată sub nr. 790 de către BNP P.E.

din Constanța nu a fost revocată, nu și-a încetat efectul iar garanții

ipotecari au renunțat la beneficiul de diviziune și de discuțiune.

Încheierea nr.

48475/2008 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța, prin

care se dispunea înscrierea în cartea funciară a ipotecii, a fost comunicată

biroului notarial la care actul a fost întocmit, la data de 30 iunie 2008.

Un al doilea contract

de ipotecă - autentificat sub nr. 1800 din 19 iunie 2008 la același birou

notarial - consfințea instituirea unui drept de garanție reală imobiliară

asupra imobilului situat în Constanța, strada I., județ Constanța, aflat în

proprietatea numiților M.D. și M.A., în vederea garantării obligației de

rambursare a creditului de 965.000 de euro primit de T.D. în baza convenției de

credit din 7 decembrie 2007, cel împrumutat fiind de asemenea împuternicit de

proprietari pentru semnarea contractului de ipotecă.

În aceeași zi a fost

întocmit actul adițional nr. 1 la convenția de credit deja amintită, prin care

se consemna calitatea de cocontractanți a celor patru garanți ipotecari - T.N.,

T.E., M.D. și M.A., valoarea creditului fiind redusă de la 965.000 la 826.000

de euro. Totodată, se recunoaște instituirea, drept garanții, a ipotecilor

asupra imobilelor aparținând soților T. și M., creditorul ipotecar fiind de

acord cu renunțarea la garanția reprezentată de ipoteca instituită inițial, la

7 decembrie 2007, asupra imobilului din Constanța, strada D., județ Constanța.

În raport de situația

de fapt reținuta tribunalul a apreciat acțiunea ca nefondată.

Consimțământul

reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil; pentru a

fi valabil, el trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie

exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat și să nu

fie alterat de vreun viciu de consimțământ - cum ar fi eroarea, dolul, violența

sau leziunea); lipsa totală a consimțământului presupune că partea nu a avut

reprezentarea și nici voința internă pe care să o fi exteriorizat de a se

obliga valabil printr-un act juridic.

Interpretând voința

reală a reclamanților la data acordării procurii din 18 iunie 2008 prima

instanța a apreciat că părinții celui împrumutat i-au acordat libertate deplină

în ce privește condițiile de garantare a creditului bancar de care acesta avea

nevoie pentru refinanțarea celor două împrumuturi anterioare - nerestituite,

stipulându-se că T.D. are puteri depline pentru aducerea în garanție a

imobilului situat în Constanța, strada B., județ Constanța, în vederea

garantării obligației de rambursare a creditului ce urmează a fi acordat de

către V. România SA.

Folosirea timpului

viitor în ce privește acordarea creditului avea în vedere tocmai schimbarea

garanțiilor aduse creditului inițial și dobândirea calității de parte

contractantă în convenția de credit a proprietarilor reclamanți, aceste

împrejurări fiind demonstrate de conduita reclamanților, expusă în succesiunea juridică

a actelor înfăptuite de către aceștia.

În consecință prima

instanța a reținut ca nu se poate reține depășirea limitelor mandatului acordat

și încălcarea voinței reale a reclamanților, atât timp cât la o zi de la

emiterea procurii mandatarul respecta condițiile stipulate, încheind actul

adițional nr. 1 la convenția de credit din 7 decembrie 2007.

O dată statuată

împrejurarea conformității actului încheiat cu limitele mandatului primit de

T.D., devin ineficiente apărările reclamanților privind inexistența unei

ratificări ulterioare a contractului de garanție.

Lipsa datelor de

identificare ale creditului garantat din procura care a servit la

autentificarea contractului de ipotecă nu antrenează nulitatea absolută a

operațiunii juridice subsecvente, atât timp cât în cuprinsul contractului de

garanție reală imobiliară din 19 iunie 2008 sunt înscrise toate mențiunile

necesare din acest punct de vedere, iar imobilul este determinat și identificat

prin număr de carte funciară și prin număr cadastral.

Caracterul special al

procurii și forma autentică a acesteia concură - de asemenea - la validitatea

ipotecii, neexistând elemente de natură a antrena nulitatea absolută a actului.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, au formulat apel reclamanții T.N. și T.E.

Prin Decizia civilă

nr. 59 din 20 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins apelul formulat de

reclamanții T.N. și T.E. împotriva Sentinței civile nr. 3376 din 07 noiembrie 2012

pronunțată de Tribunalul Constanța, ca nefondat. Au fost obligați apelanții

reclamanți la plata sumei de 1240 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Instanța de apel a

constatat că situația de fapt din speță a fost corect reținută de către prima instanță.

Apelanții au susținut

că judecătorul fondului a făcut confuzie între acordarea unui credit și

modificarea unui credit.

Însă, obiectul

acțiunii deduse judecății este constatarea nulității contractului de garanție

imobiliară încheiat între apelanții reclamanți T.N. și T.E. prin mandatar T.D.

și V. România SA motivat de lipsa consimțământului valabil exprimat al

mandatarilor pentru constituirea garanției imobiliare.

Apelanții reclamanți

au apreciat că acest contract depășește limitele mandatului acordat lui T.D.

întrucât acordul dat de reclamanți a fost pentru constituirea ipotecii

imobiliare de rang I asupra imobilului proprietatea acestora pentru acordarea

unui credit viitor.

Prin procura acordată

la data de 18 iunie 2008 către T.D. (apelanții reclamanți l-au împuternicit pe

acesta să efectueze toate demersurile necesare pentru aducerea în garanție a

imobilului din Constanța, str. B. în vederea garantării creditului ce urma să

fie acordat de către V. România SA.

La data de 19 august

2008 se încheie contractul de garanție imobiliară a cărui nulitate se solicită,

prin care se constituie ipoteca de grad I asupra imobilului menționat pentru

garantarea obligației de rambursare a creditului în sumă de 965.000 euro

acordat lui T.D. în baza convenției de credit din 07 decembrie 2007.

La aceeași dată se

încheie și contractul de garanție imobiliară între V. România SA și M.D. și A.,

prin mandatar T.D., prin care se garantează același credit acordat mandatarului

prin aceeași convenție de credit.

Faptul că la data constituirii

garanției convenția de creditare era deja încheiată iar în procură se arată că

garanția privește creditul ce urmează a fi acordat nu echivalează cu încălcarea

limitelor deoarece art. 1546 C. civ. are în vedere nerespectarea sau depășirea

obiectului mandatului ceea ce în cauză nu se poate reține.

Convenția de

creditare a fost încheiată anterior procurii însă, după acordarea mandatului

între bancă și T.D. se încheie la data de 19 iunie 2008 actul adițional nr. 1

prin care se modifică valoarea creditului la suma de 826.000 euro precum și

garanții ipotecari ce au constituit ipotecă în vederea garantării creditului.

Împrejurarea că

mandatarul obținuse o refinanțare a unui credit anterior acordat de o altă

bancă nu are relevanta, fiul apelanților - T.D. -încheind cu V. România SA un

contract de credit bancar ce a stat la baza contractului de ipoteca încheiat în

vederea garantării creditului.

Mai mult, potrivit

înscrisurilor apelanții reclamanți au garantat și acordarea creditului de la

B.R. credit care a fost stins ca urmare a refinanțării acordate de către V.

România SA. iar contractul de garanție încheiat de către apelanți a încetat.

Astfel, în condițiile

în care părțile sunt în raporturi de filiație iar creditul anterior a fost

garantat tot de către apelanții reclamanți nu poate fi reținută susținerea că

mandatarii nu știau de acordarea creditului.

Prin niciuna din

probe aceștia nu au demonstrat că raporturile familiale s-ar fi deteriorat și

prin urmare nu aveau posibilitatea să aibă cunoștință despre încheierea

contractului de credit cu V. România SA. De altfel, astfel cum a reținut și

instanța de fond apelanții nu au revocat procura acordată fiului mandatul

producând efecte juridice valabil încheiate.

De asemenea,

apelanții reclamanți și-au întemeiat susținerea referitoare la depășirea

limitelor mandatului și pe dispozițiile art. 1546 C. civ.

Potrivit art. 1546 C.

civ.: "Mandantul este îndatorat a îndeplini obligațiile contractate de

către mandatar în limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea ce

mandatarul ar fi făcut afara din limitele puterilor sale, afara numai când a

ratificat expres sau tacit."

Astfel cum rezultă

din conținutul procurii acordate fiului lor de către apelanții reclamanți

aceștia din urma și-au exprimat consimțământul pentru grevarea imobilului

proprietatea lor în vederea acordării de către V. România SA a unui credit.

Procura nu menționează suma acordata credit mandatarului și nici nu

condiționează acordul pentru constituirea garanției imobiliare de o limita a

sumei.

În speță, apelanții

reclamanți deși invoca depășirea limitelor mandatului și se raportează la

dispozițiile art. 1546 C. civ. nu fac dovada acestei susțineri. Mandatul a fost

dat pentru constituirea unei ipoteci pentru garantarea unui credit acordat

mandatarului ceea ce s-a și realizat.

Astfel, mandatarii au

acordat mandat "în vederea garantării obligației de rambursare a

creditului ce urmează a fi acordat de către V. România SA mandatarului".

Prin urmare obiectul mandatului îl constituie garantarea creditului acordat de

către banca V. România SA lui T.D. - fiul mandatarilor iar acestea fiind

limitele mandatului în mod corect a apreciat prima instanța ca nu a fost

depășite.

Atât timp cât

contractul de ipoteca a fost încheiat pentru acordarea creditului de către

banca menționată în procură iar mandatul nu menționa expres suma limita de

creditare pentru care mandatarii înțeleg sa încheie contractul de garanție

imobiliară nu se poate susține că au fost depășite limitele mandatului.

Și critica

referitoare la neîndeplinirea condiției ca mandatul să fie special va fi

înlăturată. Din conținutul procurii rezultă fără echivoc că apelanții și-au

exprimat acordul în vederea încheierii contractului de ipotecă și a

constituirii ipotecii pe apartamentul proprietatea lor în vederea garantării

creditului.

Fiind o procură

specială acordată strict pentru constituirea ipotecii și nicidecum o procură

generală cu un obiect în limite largi sunt respectate dispozițiile art. 1536

din C. civ. iar contractul de garanție imobiliara este valabil încheiat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții T.N. și T.E., întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 5,7 și 9 C. proc. civ.

În temeiul art. 304

pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurenții

solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei către instanța de apel

în vederea pronunțării unei hotărâri care să respecte exigențele impuse de

dispozițiile procedurale prevăzute de art. 261 din același cod.

În argumentarea

acestui motiv de casare, recurenții arată că unul dintre motivele de apel

invocate a fost cel referitor la faptul că "simpla încheiere a unui act

adițional la Contractul de credit nu echivalează cu aducerea la îndeplinire a

mandatului acordat prin Procură".

Totodată, susțin că

au criticat sentința primei instanței sub aspectul calificării actului

adițional ca și contract de credit nou, arătând pe larg motivele pentru care în

opinia lor actul adițional la Contractul la credit nu poate fi asimilat unei

convenții noi de acordare credit.

Cu toate acestea,

recurenții consideră că instanța de apel a omis să analizeze motivul de apel

mai sus indicat, reținând doar simplul fapt că deși Contractul de credit s-a

încheiat anterior Procurii, "după acordarea mandatului, între bancă și

T.D. se încheie la data de 19 iunie 2008 actul adițional nr. 1 prin care se

modifică valoarea creditului la suma de 826.000 euro precum și garanții

ipotecari ce au constituit ipotecă în vederea garantării creditului".

Or, motivul pentru

care recurenții au înțeles să critice sentința primei instanțe sub aspectul

naturii juridice a Actului adițional nr. 1 la Contractul de credit a fost

tocmai faptul că prima instanță a reținut greșit că încheierea actului

adițional la Contractul de credit la o zi de la emiterea Procurii echivalează

cu aducerea la îndeplinire a mandatului. Așadar, acest motiv de apel este

esențial pentru dezlegarea pricinii întrucât privește analiza Actului adițional

nr. 1 la Contractul de credit asimilat de instanță ca fiind un credit nou

încheiat de mandatarul lor în baza Procurii.

În baza art. 304 pct.

7 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia atacata cuprinde motive

contradictorii întrucât instanța de apel se contrazice sub aspectul actului

juridic încheiat în baza Procurii.

Arată că pe de-o

parte, instanța de apel reține că prin Contractul de garanție reală imobiliară

s-a constituit ipoteca de rang I asupra imobilului subsemnaților pentru

garantarea unui credit în sumă de 965.000 euro acordat în baza Contractului de

credit, iar pe de altă parte, aceeași instanță reține totodată faptul că, deși

Contractul de credit s-a încheiat anterior Procurii, prin Actul adițional nr. 1

s-a modificat valoarea creditului de la 965.000 euro la suma de 826.000 euro

precum și garanții ipotecari.

Deci, instanța de

apel nu a argumentat explicit care este "convenția de credit"

încheiată de mandatarul recurenților în baza Procurii. Dimpotrivă, o dată

susține că ar fi fost chiar Convenția de credit la care se și face referire de

altfel în Contractul de garanție reală imobiliară și altă dată susține că ar fi

fost Actul adiționai nr. 1.

Or, stabilirea

convenției de credit încheiată în baza Procurii este esențială pentru a

determina modul de îndeplinire a mandatului acordat de recurenți.

Tot cu privire la

pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenții consideră că instanța de apel se

contrazice sub aspectul relevanței constituirii de către aceștia a Ipotecii

asupra aceluiași imobil pentru garantarea rambursării unul credit acordat

anterior de B.R.

Astfel, arată că pe

de-o parte, instanța de apel reține că "nu are relevanță" faptul că

"mandatarul obținuse o refinanțare a unui credit anterior acordat de o

altă bancă" întrucât "fiul apelanților - T.D. - a încheiat cu V.

România SA un contract de credit bancar ce a stat la baza contractului de

ipotecă încheiat în vederea garantării creditului", iar pe de altă parte,

aceeași instanță arată că "nu poate fi reținută susținerea că mandatarii

nu știau de acordarea creditului" întrucât părțile sunt în raporturi de

filiație și "creditul anterior a fost garantat tot de către apelanții

reclamanți". în fapt, Contractul de credit a reprezentat doar parțial o

refinanțare a unui credit anterior ce a fost acordat mandatarului de banca B.R.

și pentru rambursarea căruia recurenții au garantat cu același imobil care a

format și obiectul Contractului de garanție reală imobiliară. Restul sumei

acordate cu titlu de împrumut prin Contractul de credit reprezintă o creditare

suplimentară care s-a acordat înainte de încheierea Procurii.

Așadar, recurenții

susțin că pentru determinarea obiectului Procurii și verificarea limitelor

mandatului astfel acordat nu are nicio relevanță faptul că au ipotecat același

imobil pentru garantarea rambursării unui alt credit. Cu toate acestea,

indecisă fiind, instanța de apel a reținut o dată că ar avea relevanță aspectul

mai sus arătat și altă dată că același aspect nu ar avea relevanță.

În concluzie, față de

motivele contradictorii mai sus arătate, recurenții consideră că se impune

modificarea deciziei atacate în sensul constatării lipsei oricărei relevante

juridice a faptului că au mai ipotecat același imobil pentru garantarea unui

credit acordat în trecut, cu 3 ani înainte de încheierea Procurii.

Referitor la motivul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că

decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și

anume:

Aplicarea greșită a

legii din perspectiva incidenței prezumțiilor relative. Simpla legătură de

filiație nu poate conduce în mod absolut la concluzia că recurenții aveau

cunoștință de încheierea Convenției de creditare. Lipsa revocării exprese a

mandatului acordat nu echivalează cu acceptarea actului juridic încheiat de

mandatar.

Consideră recurenții

că, aplicând greșit legea, instanța de apel nu a analizat prezumția mai sus

arătată prin prisma probelor administrate ci a reținut-o ca atare,

substituindu-i în mod greșit un caracter absolut. În plus, deși revenea în

sarcina intimatei-pârâte obligația de a proba faptul pozitiv privind

cunoașterea de către recurenți a încheierii Contractului de credit, nu s-a

răsturnat nicidecum această prezumție.

Pe de altă parte,

susțin că instanța de apel a aplicat greșit legea și din perspectiva

ratificării actelor juridice încheiate de mandatar. Astfel, ratificarea tacită

ar fi trebuit să rezulte printr-o manifestare de voință neechivocă din partea

subsemnaților în privința Contractului de garanție reală imobiliară. Or, în

speță nu s-a dovedit prin nicio probă faptul că recurenții au efectuat acte de

voință neechivoce din care să rezulte că sunt de acord cu încheierea

Contractului de garanție reală imobiliară. Dimpotrivă, susțin că nu au avut

cunoștință de încheierea acestui contract, iar atunci când au aflat de

existența sa au formulat contestație la executare și prezenta acțiune în

anulare.

Recurenții mai susțin

că, simplul fapt că ipoteca s-a încheiat de banca menționată în Procură sau că

s-a încheiat un act adițional la Contractul de credit nu este suficient pentru

a aprecia aducerea la îndeplinire a mandatului acordat prin Procură, ci trebuie

analizat dacă actul adițional respectiv reprezintă sau nu o convenție de

creditare nouă.

Din considerentele

instanței de apel se înțelege că însuși Contractul de credit reprezintă

convenția de creditare pe care au garantat-o cu ipotecă, însă, consideră că

este nu numai ilogic dar și lipsit de orice suport juridic a susține o astfel

de ipoteză câtă vreme Contractul de credit poartă o dată anterioară Procurii.

Pe de altă parte,

simpla referire a instanței de apel la Actul adițional nr. 1 ca fiind încheiat

ulterior Procurii nu ar putea conduce la concluzia că s-a îndeplinit mandatul

acordat întrucât trebuie mai întâi analizat dacă acest act juridic reprezintă

sau nu o convenție de creditare nouă.

Recurenții dezvoltă

argumentele pentru care Actul adițional nr. 1 nu poate fi asimilat unei

convenții noi de acordare credit, mandatarul lor folosindu-se astfel de Procura

dată pentru garantarea unui credit anterior.

Astfel, analizând

Actul adițional nr. 1, recurenții susțin că acesta nu are caracterul de credit

nou, cu o existență de sine stătătoare.

Recurenții mai arată

și faptul că, aplicând greșit legea, instanța de apel nu a analizat corect

cerința caracterului special al Procurii necesare Ipotecării unui imobil pentru

garantarea unul credit bancar.

Instanța de apel a

reținut că lipsa datelor de identificare ale creditului din cuprinsul Procurii

nu poate antrena nulitatea absolută a Contractului de garanție reală imobiliară

cât timp Procura cuprinde toate datele de identificare ale imobilului ipotecat.

Recurenții consideră

că o astfel de susținere este în contradicție cu dispozițiile art. 948 pct. 2,

art. 982, art. 1536 alin. (2) și art. 1537 C. civ.

Susțin că, în speță,

dezlegarea problemei de drept privind lipsa consimțământului derivă din corecta

interpretare a procurii care constituie înscrisul constatator al mandatului

acordat de reclamanți lui T.D. în sensul verificării întinderii limitelor

mandatului acordat și a existenței caracterului special al acestuia.

În ce privește

limitele mandatului acordat, aceasta rezultă din cuprinsul procurii în care se

folosește terminologia "urmează să fie acordat". În acest sens,

reclamanții nu și-au asumat prin procură obligația de a garanta creditul

rezultat din contractul de credit ce are ca accesoriu Contractul de garanție

reală imobiliară, ci a încredințat mandatarului dreptul de ipotecă imobilul

pentru garanție reală imobiliară, ci a încredințat mandatarului său dreptul de

ipotecă imobilul pentru garantarea unui credit viitor (acest aspect a rezultat

și din răspunsurile la interogatoriul administrat reclamanților).

În ceea ce privește

caracterul special sau general al mandatului acordat, acesta este strâns legat

de întinderea limitelor mandatului. Astfel, mandatul este unul general ori de

câte ori mandatarul este împuternicit cu puteri depline să îndeplinească orice

acte folositoare mandatului, fiind valabil pentru actele de administrare sau de

conservare. Pe de altă parte, mandatul va fi special atunci când acesta este

dat pentru o singură operație juridică sau pentru anumite operațiuni

determinate, caz în care procura trebuie să cuprindă enumerarea limitativă a

puterilor conferite mandatarului.

Potrivit art. 1536

alin. (2) C. civ., întrucât ipotecarea unui imobil constituie un act de

dispoziție, este necesar un mandat special prin care să se indice cu claritate

natura actului juridic ce se va încheia de mandatar precum și obiectul

acestuia.

În consens cu cele

arătate, art. 1537 C. civ., consacră principiul potrivit căruia mandatarul nu

poate face nimic în afara limitelor mandatului său. În acest sens, în practica

judiciară s-a decis faptul că mandatul nu poate să răspundă pentru actele

încheiate de mandatarul său împotriva voinței sale reale (Decizia nr. 6806 din

21 noiembrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție).

Un argument în plus

al faptului că procura nu avea cum să fie dată pentru constituirea unei ipoteci

în vederea garantării contractului de credit este acela că în cuprinsul

mandatului nu se face nicio referire la acel contract de credit.

Mai mult, lipsa

caracterului special este susținută totodată și de faptul că în procură nu se

menționează suma pentru care urma să fie garantat împrumutul.

Față de principiul

specializării ipotecii sub aspectul valorii creanței garantate, pentru ca

mandatarul să fi putut angaja în mod legal acordul de voință ar fi trebuit ca

în Procură să se specifice în mod corespunzător și suma a cărei rambursare urma

să fie garantată.

În speță, lipsa

consimțământului derivată din depășirea limitelor mandatului acordat și din

lipsa caracterului special al acestuia afectează însăși valabilitatea

Contractului de garanție reală imobiliară.

În concluzie,

recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, în principal casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel și

în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii

apelului declarat de reclamanți și pe fond, admiterea cererii de chemare în

judecată astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs

referitor la încălcarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 105

alin. (2) și la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Potrivit art. 261

pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților".

Cu alte cuvinte,

trebuie să exprime într-o formă clară, precisă și convingătoare considerentele

care au determinat soluția pronunțată în cauză, fără să fie necesar, însă, să

răspundă tuturor argumentelor expuse de părți.

Recurenții-reclamanți

au invocat faptul că instanța de apel nu ar fi analizat motivul de apel

potrivit căruia "simpla încheiere a unui act adițional la Contractul de

credit nu echivalează cu aducerea la îndeplinire a mandatului acordat prin

procură."

Critica este

nefondată, întrucât hotărârea recurată este motivată, aceasta cuprinzând

considerentele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, cu

atât mai mult cu cât s-a precizat în cuprinsul acesteia că motivele reținute de

prima instanță sunt legale, ceea ce echivalează cu o însușire a motivării

instanței inferioare, astfel că se poate exercita controlul judiciar pe calea

prezentului recurs asupra deciziei recurate.

Totodată, recurenții

au susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii în

ceea ce privește actul juridic încheiat în temeiul procurii acordate lui T.D.,

în sensul că instanța de apel nu a arătat explicit care ar fi convenția de

credit încheiată în baza procurii, odată făcându-se trimitere la contractul de

credit, iar ulterior la actul adițional.

Contrar celor

susținute de recurenți, decizia atacată respectă exigențele dispozițiilor art.

261 pct. 5 C. proc. civ., privind expunerea motivelor de fapt și de drept avute

în vedere la soluționarea cauzei, instanța de apel neavând obligația absolută

de a analiza în mod explicit și extins absolut toate argumentele uneia dintre

părți.

Chiar dacă instanța

de apel a realizat o motivare a hotărârii pronunțate prin analizarea comună a

motivelor de apel, acest fapt nu ar putea fi interpretat ca o nemotivare. Mai

mult, din analiza considerentelor, deși nu a făcut referire expres la motivul

invocat, se poate observa că instanța de apel a reținut la pag. 8 parag. 4 și 5

din decizie, "Faptul că la data constituirii garanției convenția de

creditare era deja încheiată iar în procură se arată că garanția privește

creditul ce urmează a fi acordat nu echivalează cu încălcarea limitelor

deoarece art. 1546 C. civ. are în vedere nerespectarea sau depășirea obiectului

mandatului ceea ce în cauză nu se poate reține", în continuare expunând

raționamentul pentru care a ajuns la această concluzie.

Prin urmare, simpla

nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către

instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi

asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța

nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o

analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate

apărările invocate.

Nici motivul de

recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat.

În susținerea acestui

motiv, recurenții au arătat că instanța de apel se contrazice sub aspectul

actului juridic încheiat în baza procurii, în sensul că face referire atât la

valoarea de 965.000 euro, cât și la valoarea modificată, în baza actului

adițional, de 826.000 euro, aspect relevant în opinia recurenților în ceea ce

privește stabilirea convenției de credit încheiate în baza procurii, pentru a

se determina dacă actul încheiat privește sau nu un credit nou.

Este de necontestat

faptul că prin încheierea în mod valabil a actului adițional și a contractului

de ipotecă, astfel cum în mod corect au reținut instanțele fondului, a

intervenit o nouă convenție de creditare, raportul juridic obligațional inițial

fiind în mod evident transformat, atât sub aspectul sumei acordate cu titlu de

credit, cât și în ceea ce privește noile garanții și părți din raportul juridic

obligațional.

Faptul că prin

contractul de ipotecă s-a precizat că "obiectul contractului îl constituie

garantarea obligației de rambursare a creditului în sumă de 965.000 euro"

nu poate conduce la concluzia unei pretinse nulități a actului juridic

încheiat, ținând cont de transformarea obligației inițiale, dispozițiile

actului adițional și ale contractului de ipotecă trebuind a fi interpretate în

mod sistematic (simpla menționare a cuantumului creditului inițial constituie

doar identificarea obligației inițiale asumate de împrumutatul în favoarea

căruia recurenții-reclamanți au constituit ipoteca); suma de 885.613,98 euro

reprezenta un credit viitor și condiționat care s-a acordat efectiv la data de

19 iunie 2008 prin încheierea actului adițional, după acoperirea creditelor de

la B.R. și aducerea a două noi garanții în locul celei inițiale.

Astfel, în

considerentele hotărârii pronunțate de instanța de apel nu există nicio

contradicție, aceasta reținând în mod clar: "convenția de creditare a fost

încheiată anterior procurii însă, după acordarea mandatului, între bancă și

T.D. se încheie la data de 19 iunie 2008 actul adițional nr. 1 prin care se

modifică valoarea creditului la suma de 826.000 euro precum și garanții

ipotecari ce au constituit ipotecă în vederea garantării creditului."

Drept urmare, contrar

susținerilor recurenților, instanța de apel nu a făcut confuzie între

prevederile celor două acte, din motivarea acesteia reieșind, fără dubiu, că

modificarea valorii creditului și a garanților face ca actul adițional la

convenția de credit să reprezinte un act viitor față de data întocmirii

procurii, întrucât a dat eficiență acesteia prin indicarea recurenților în

calitatea lor de garanți.

Recurenții-reclamanți

au mai susținut că instanța de apel se contrazice și în ceea ce privește

relevanța constituirii de către aceștia a ipotecii asupra bunului pentru

garantarea rambursării unui credit anterior de către B.R. Susținerea a fost

argumentată prin aceea că instanța de apel a considerat lipsit de relevanță

faptul că împrumutul obținut de la bancă viza refinanțarea unui credit de la

B.R., pe de o parte, iar pe de altă parte a apreciat că recurenții nu pot

susține că nu au avut cunoștință de acordarea creditului pentru care a fost

începută executarea silită, deoarece și pentru restituirea creditului acordat

de către B.R. au garantat tot aceștia.

Susținerile nu pot fi

primite, întrucât instanța de apel a fost pe deplin coerentă în motivare,

relevanța sau nerelevanța garantării pentru creditul B.R. fiind apreciată

distinct, pentru a înlătura argumentele diferite ale reclamanților. Astfel, în

mod corect a apreciat că refinanțarea nu are relevanță față de susținerea că nu

ar fi îndeplinită cerința încheierii unui credit nou, dat fiind că la baza

contractului de ipotecă încheiat în baza procurii nu stă contractul de credit

încheiat cu B.R.; refinanțarea are relevanță față de susținerea că nu au avut

cunoștință de încheierea contractului de ipotecă, în sensul că, mandanții și

mandatarul sunt în raporturi de filiație, iar mandanții au garantat și pentru

creditul acordat de către B.R.

Prin urmare,

criticile recurenților nu susțin motivul privind contradictorialitatea

hotărârii judecătorești recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de

modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în

raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză, de voința părților

litigante, conform procurii, convenției de credit, actului adițional și

contractului de ipotecă.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează situația când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel a

apreciat în mod corect și pe baza probelor administrate în cauză că a existat

un consimțământ valabil exprimat din partea recurenților-reclamanți la

încheierea contractului de ipotecă, în condițiile în care la încheierea acestui

contract s-au respectat întocmai limitele mandatului acordat lui T.D. prin

Procura nr. 790 din 18 iunie 2008.

Or, din analiza

procurii, rezultă că mandatul acordat este unul special, în care mandanții îl

împuternicesc pe T.D., titularul creditului, în vederea "garantării

obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și a comisioanelor

aferente."

Recurenții nu pot

invoca apărări care să contrazică conținutul procurii, act autentic care face

dovadă deplină până la proba contrară. Din cuprinsul procurii rezultă că

recurenții au înțeles în mod expres să garanteze cu ipoteca asupra imobilului

proprietatea acestora, un credit luat de împrumutat fără a fi precizată suma

creditului sau vreo obligație în sarcina împrumutatului. În calitatea

recurenților de garanții ipotecari întinderea răspunderii acestora are în

limita valorii imobilului, neavând nicio relevanță asupra tipului creditului

acordat sau suma împrumutată.

Totodată, instanța de

apel a reținut cu justețe că recurenții-reclamanți au ratificat în mod tacit

contractul de ipotecă.

Este de menționat și

faptul că deși se invocă nulitatea unui act subsecvent procurii, respectiv

contractul de ipotecă, în mod surprinzător recurenții nu au solicitat și

nulitatea procurii pentru presupusa lipsă a consimțământului. De asemenea,

recurenții, deși susțin că a fost depășit mandatul acordat, nu au înțeles să-l

tragă la răspundere pe mandatar, nici înainte de demararea procedurii

executării silite dar nici ulterior, când susțin că au aflat despre încălcarea

mandatului.

În consecință, prin

atitudinea lor, de la data acordării mandatului și până la data promovării

acțiunii, recurenții-reclamanți au ratificat mandatul acordat prin Procura nr.

790 din 18 iunie 2008, cu atât mai mult cu cât ipoteca a fost notată în cartea

funciară a imobilului. Toate aceste aspecte conturează ideea unei conivențe a

recurenților cu împrumutatul, în scopul exonerării acestora de îndeplinirea

obligațiilor asumate față de creditor.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții T.N. și T.E. împotriva Deciziei

civile nr. 59 din 20 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 februarie 2015.

Procesat

de GGC - NN