ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 343/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor și actelor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub numărul 2172/118/2012 reclamanții T.N. și T.E. au solicitat - în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA - să se constate nulitatea absolută a contractului de garanție reală imobiliară autentificată sub nr. 1801 din 19 iunie 2008 la BNP A.D.R. din București, repunerea părților în situația anterioară încheierii operațiunii juridice, în sensul radierii din cartea funciară nr. x1 a ipotecii și a interdicției de înstrăinare, grevare și închiriere a imobilului aflat în proprietatea reclamanților și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3376 din 07 noiembrie 2012, Tribunalul Constanța a respins în tot, ca nefondată, acțiunea obligând reclamanții la plata sumei de 2480 de lei - cheltuieli de judecată (onorariul apărătorului ales) - în favoarea societății intimate. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, prin contractul de credit nr. 402 din 30 august 2006 B.R. SA a acordat numitului T.D. un împrumut în valoare de 70.000 de euro pentru o perioadă de 240 de luni, garantat de T.N. și T.E. (părinții celui împrumutat) prin instituirea unui drept de ipotecă de rangul întâi asupra imobilului din Constanța, strada B., județ Constanța; ipoteca a fost instituită în baza procurii autentificate sub nr. 1347 din 2 august 2006 la BNP G.P.

și E.L.Ș. Între aceleași părți a fost întocmit un al doilea contract de credit - înregistrat sub nr. 621/2 februarie 2007 - în virtutea căruia T.D. beneficia de un nou împrumut, în valoare de 200.000 de euro, pe o perioadă de 240 de luni, fiind adusă drept garanție ipoteca asupra imobilului aparținând celui împrumutat, situat în Constanța, strada D., județ Constanța. Prin convenția de credit din 7 decembrie 2007 încheiată cu V. România SA, T.D. a obținut refinanțarea celor două împrumuturi anterioare primite de la B.R. SA prin acordarea sumei de 965.000 de euro, utilizată pentru stingerea obligațiilor de plată a sumelor de 71.855,78 de euro, respectiv 207.530,26 de euro, durata contractului fiind de 360 de luni.

Tragerea creditului a fost condiționată de instituirea garanției reale imobiliare de rang II asupra imobilului din Constanța, strada D., județ Constanța, aflat în proprietatea împrumutatului. La 18 iunie 2008 reclamanții T.N. și T.E. au acordat o nouă procură fiului lor - autentificată sub nr. 790 de către BNP P.E. din Constanța - prin care îl împuterniceau cu puteri depline ca în numele și pentru reclamanți să efectueze toate formalitățile necesare pentru aducerea în garanție a imobilului situat în Constanța, strada B., județ Constanța, în vederea garantării obligației de rambursare a creditului ce urmează a fi acordat de către V. România SA mandatarului; pentru aducerea la îndeplinire a mandatului, T.D.

era împuternicit să îi reprezinte pe reclamanți în fața oricărei comisii de evaluare, să accepte ca toate drepturile provenite din asigurarea imobilului să fie cedate creditorului ipotecar, să semneze contractele de credit și orice alte documente în fața unității bancare creditoare, să semneze în fața notarului contractul de ipotecă (...). Într-adevăr, la 19 iunie 2008 se încheia între T.N. și T.E., în calitate de proprietari ai bunului și de garanți ipotecari și V. România SA, în calitate de creditor ipotecar, convenția de garanție reală imobiliară autentificată sub nr. 1801 din 19 iunie 2008 la BNP A.D.R. din București, pentru garantarea obligației de rambursare a creditului în sumă de 965.000 de euro acordat debitorului ipotecar T.D.

în baza convenției de credit din data de 7 decembrie 2007, a dobânzilor și comisioanelor aferente, prin constituirea unei ipoteci de rangul I, cu notarea interdicțiilor de înstrăinare, grevare și închiriere asupra imobilului situat în Constanța, strada B., județ Constanța. Se consemnează că mandatarul declară pe propria răspundere că procura autentificată sub nr. 790 de către BNP P.E. din Constanța nu a fost revocată, nu și-a încetat efectul iar garanții ipotecari au renunțat la beneficiul de diviziune și de discuțiune.

Încheierea nr. 48475/2008 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța, prin care se dispunea înscrierea în cartea funciară a ipotecii, a fost comunicată biroului notarial la care actul a fost întocmit, la data de 30 iunie 2008. Un al doilea contract de ipotecă - autentificat sub nr. 1800 din 19 iunie 2008 la același birou notarial - consfințea instituirea unui drept de garanție reală imobiliară asupra imobilului situat în Constanța, strada I., județ Constanța, aflat în proprietatea numiților M.D. și M.A., în vederea garantării obligației de rambursare a creditului de 965.000 de euro primit de T.D. în baza convenției de credit din 7 decembrie 2007, cel împrumutat fiind de asemenea împuternicit de proprietari pentru semnarea contractului de ipotecă.

În aceeași zi a fost întocmit actul adițional nr. 1 la convenția de credit deja amintită, prin care se consemna calitatea de cocontractanți a celor patru garanți ipotecari - T.N., T.E., M.D. și M.A., valoarea creditului fiind redusă de la 965.000 la 826.000 de euro. Totodată, se recunoaște instituirea, drept garanții, a ipotecilor asupra imobilelor aparținând soților T. și M., creditorul ipotecar fiind de acord cu renunțarea la garanția reprezentată de ipoteca instituită inițial, la 7 decembrie 2007, asupra imobilului din Constanța, strada D., județ Constanța. În raport de situația de fapt reținuta tribunalul a apreciat acțiunea ca nefondată.

Consimțământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil; pentru a fi valabil, el trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat și să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ - cum ar fi eroarea, dolul, violența sau leziunea); lipsa totală a consimțământului presupune că partea nu a avut reprezentarea și nici voința internă pe care să o fi exteriorizat de a se obliga valabil printr-un act juridic. Interpretând voința reală a reclamanților la data acordării procurii din 18 iunie 2008 prima instanța a apreciat că părinții celui împrumutat i-au acordat libertate deplină în ce privește condițiile de garantare a creditului bancar de care acesta avea nevoie pentru refinanțarea celor două împrumuturi anterioare - nerestituite, stipulându-se că T.D.

are puteri depline pentru aducerea în garanție a imobilului situat în Constanța, strada B., județ Constanța, în vederea garantării obligației de rambursare a creditului ce urmează a fi acordat de către V. România SA. Folosirea timpului viitor în ce privește acordarea creditului avea în vedere tocmai schimbarea garanțiilor aduse creditului inițial și dobândirea calității de parte contractantă în convenția de credit a proprietarilor reclamanți, aceste împrejurări fiind demonstrate de conduita reclamanților, expusă în succesiunea juridică a actelor înfăptuite de către aceștia.

În consecință prima instanța a reținut ca nu se poate reține depășirea limitelor mandatului acordat și încălcarea voinței reale a reclamanților, atât timp cât la o zi de la emiterea procurii mandatarul respecta condițiile stipulate, încheind actul adițional nr. 1 la convenția de credit din 7 decembrie 2007. O dată statuată împrejurarea conformității actului încheiat cu limitele mandatului primit de T.D., devin ineficiente apărările reclamanților privind inexistența unei ratificări ulterioare a contractului de garanție. Lipsa datelor de identificare ale creditului garantat din procura care a servit la autentificarea contractului de ipotecă nu antrenează nulitatea absolută a operațiunii juridice subsecvente, atât timp cât în cuprinsul contractului de garanție reală imobiliară din 19 iunie 2008 sunt înscrise toate mențiunile necesare din acest punct de vedere, iar imobilul este determinat și identificat prin număr de carte funciară și prin număr cadastral.

Caracterul special al procurii și forma autentică a acesteia concură - de asemenea - la validitatea ipotecii, neexistând elemente de natură a antrena nulitatea absolută a actului. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat apel reclamanții T.N. și T.E. Prin Decizia civilă nr. 59 din 20 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins apelul formulat de reclamanții T.N. și T.E. împotriva Sentinței civile nr. 3376 din 07 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța, ca nefondat. Au fost obligați apelanții reclamanți la plata sumei de 1240 lei cheltuieli de judecată către intimată. Instanța de apel a constatat că situația de fapt din speță a fost corect reținută de către prima instanță.

Apelanții au susținut că judecătorul fondului a făcut confuzie între acordarea unui credit și modificarea unui credit. Însă, obiectul acțiunii deduse judecății este constatarea nulității contractului de garanție imobiliară încheiat între apelanții reclamanți T.N. și T.E. prin mandatar T.D. și V. România SA motivat de lipsa consimțământului valabil exprimat al mandatarilor pentru constituirea garanției imobiliare. Apelanții reclamanți au apreciat că acest contract depășește limitele mandatului acordat lui T.D. întrucât acordul dat de reclamanți a fost pentru constituirea ipotecii imobiliare de rang I asupra imobilului proprietatea acestora pentru acordarea unui credit viitor. Prin procura acordată la data de 18 iunie 2008 către T.D.

(apelanții reclamanți l-au împuternicit pe acesta să efectueze toate demersurile necesare pentru aducerea în garanție a imobilului din Constanța, str. B. în vederea garantării creditului ce urma să fie acordat de către V. România SA. La data de 19 august 2008 se încheie contractul de garanție imobiliară a cărui nulitate se solicită, prin care se constituie ipoteca de grad I asupra imobilului menționat pentru garantarea obligației de rambursare a creditului în sumă de 965.000 euro acordat lui T.D. în baza convenției de credit din 07 decembrie 2007. La aceeași dată se încheie și contractul de garanție imobiliară între V. România SA și M.D. și A., prin mandatar T.D., prin care se garantează același credit acordat mandatarului prin aceeași convenție de credit.

Faptul că la data constituirii garanției convenția de creditare era deja încheiată iar în procură se arată că garanția privește creditul ce urmează a fi acordat nu echivalează cu încălcarea limitelor deoarece art. 1546 C. civ. are în vedere nerespectarea sau depășirea obiectului mandatului ceea ce în cauză nu se poate reține. Convenția de creditare a fost încheiată anterior procurii însă, după acordarea mandatului între bancă și T.D. se încheie la data de 19 iunie 2008 actul adițional nr. 1 prin care se modifică valoarea creditului la suma de 826.000 euro precum și garanții ipotecari ce au constituit ipotecă în vederea garantării creditului. Împrejurarea că mandatarul obținuse o refinanțare a unui credit anterior acordat de o altă bancă nu are relevanta, fiul apelanților - T.D.

-încheind cu V. România SA un contract de credit bancar ce a stat la baza contractului de ipoteca încheiat în vederea garantării creditului. Mai mult, potrivit înscrisurilor apelanții reclamanți au garantat și acordarea creditului de la B.R. credit care a fost stins ca urmare a refinanțării acordate de către V. România SA. iar contractul de garanție încheiat de către apelanți a încetat. Astfel, în condițiile în care părțile sunt în raporturi de filiație iar creditul anterior a fost garantat tot de către apelanții reclamanți nu poate fi reținută susținerea că mandatarii nu știau de acordarea creditului. Prin niciuna din probe aceștia nu au demonstrat că raporturile familiale s-ar fi deteriorat și prin urmare nu aveau posibilitatea să aibă cunoștință despre încheierea contractului de credit cu V. România SA.

De altfel, astfel cum a reținut și instanța de fond apelanții nu au revocat procura acordată fiului mandatul producând efecte juridice valabil încheiate. De asemenea, apelanții reclamanți și-au întemeiat susținerea referitoare la depășirea limitelor mandatului și pe dispozițiile art. 1546 C. civ. Potrivit art. 1546 C. civ.: "Mandantul este îndatorat a îndeplini obligațiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afara din limitele puterilor sale, afara numai când a ratificat expres sau tacit." Astfel cum rezultă din conținutul procurii acordate fiului lor de către apelanții reclamanți aceștia din urma și-au exprimat consimțământul pentru grevarea imobilului proprietatea lor în vederea acordării de către V. România SA a unui credit.

Procura nu menționează suma acordata credit mandatarului și nici nu condiționează acordul pentru constituirea garanției imobiliare de o limita a sumei. În speță, apelanții reclamanți deși invoca depășirea limitelor mandatului și se raportează la dispozițiile art. 1546 C. civ. nu fac dovada acestei susțineri. Mandatul a fost dat pentru constituirea unei ipoteci pentru garantarea unui credit acordat mandatarului ceea ce s-a și realizat. Astfel, mandatarii au acordat mandat "în vederea garantării obligației de rambursare a creditului ce urmează a fi acordat de către V. România SA mandatarului". Prin urmare obiectul mandatului îl constituie garantarea creditului acordat de către banca V. România SA lui T.D.

- fiul mandatarilor iar acestea fiind limitele mandatului în mod corect a apreciat prima instanța ca nu a fost depășite. Atât timp cât contractul de ipoteca a fost încheiat pentru acordarea creditului de către banca menționată în procură iar mandatul nu menționa expres suma limita de creditare pentru care mandatarii înțeleg sa încheie contractul de garanție imobiliară nu se poate susține că au fost depășite limitele mandatului. Și critica referitoare la neîndeplinirea condiției ca mandatul să fie special va fi înlăturată. Din conținutul procurii rezultă fără echivoc că apelanții și-au exprimat acordul în vederea încheierii contractului de ipotecă și a constituirii ipotecii pe apartamentul proprietatea lor în vederea garantării creditului.

Fiind o procură specială acordată strict pentru constituirea ipotecii și nicidecum o procură generală cu un obiect în limite largi sunt respectate dispozițiile art. 1536 din C. civ. iar contractul de garanție imobiliara este valabil încheiat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții T.N. și T.E., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5,7 și 9 C. proc. civ. În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurenții solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei către instanța de apel în vederea pronunțării unei hotărâri care să respecte exigențele impuse de dispozițiile procedurale prevăzute de art. 261 din același cod.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenții arată că unul dintre motivele de apel invocate a fost cel referitor la faptul că "simpla încheiere a unui act adițional la Contractul de credit nu echivalează cu aducerea la îndeplinire a mandatului acordat prin Procură". Totodată, susțin că au criticat sentința primei instanței sub aspectul calificării actului adițional ca și contract de credit nou, arătând pe larg motivele pentru care în opinia lor actul adițional la Contractul la credit nu poate fi asimilat unei convenții noi de acordare credit. Cu toate acestea, recurenții consideră că instanța de apel a omis să analizeze motivul de apel mai sus indicat, reținând doar simplul fapt că deși Contractul de credit s-a încheiat anterior Procurii, "după acordarea mandatului, între bancă și T.D.

se încheie la data de 19 iunie 2008 actul adițional nr. 1 prin care se modifică valoarea creditului la suma de 826.000 euro precum și garanții ipotecari ce au constituit ipotecă în vederea garantării creditului". Or, motivul pentru care recurenții au înțeles să critice sentința primei instanțe sub aspectul naturii juridice a Actului adițional nr. 1 la Contractul de credit a fost tocmai faptul că prima instanță a reținut greșit că încheierea actului adițional la Contractul de credit la o zi de la emiterea Procurii echivalează cu aducerea la îndeplinire a mandatului. Așadar, acest motiv de apel este esențial pentru dezlegarea pricinii întrucât privește analiza Actului adițional nr. 1 la Contractul de credit asimilat de instanță ca fiind un credit nou încheiat de mandatarul lor în baza Procurii.

În baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia atacata cuprinde motive contradictorii întrucât instanța de apel se contrazice sub aspectul actului juridic încheiat în baza Procurii. Arată că pe de-o parte, instanța de apel reține că prin Contractul de garanție reală imobiliară s-a constituit ipoteca de rang I asupra imobilului subsemnaților pentru garantarea unui credit în sumă de 965.000 euro acordat în baza Contractului de credit, iar pe de altă parte, aceeași instanță reține totodată faptul că, deși Contractul de credit s-a încheiat anterior Procurii, prin Actul adițional nr. 1 s-a modificat valoarea creditului de la 965.000 euro la suma de 826.000 euro precum și garanții ipotecari.

Deci, instanța de apel nu a argumentat explicit care este "convenția de credit" încheiată de mandatarul recurenților în baza Procurii. Dimpotrivă, o dată susține că ar fi fost chiar Convenția de credit la care se și face referire de altfel în Contractul de garanție reală imobiliară și altă dată susține că ar fi fost Actul adiționai nr. 1. Or, stabilirea convenției de credit încheiată în baza Procurii este esențială pentru a determina modul de îndeplinire a mandatului acordat de recurenți. Tot cu privire la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenții consideră că instanța de apel se contrazice sub aspectul relevanței constituirii de către aceștia a Ipotecii asupra aceluiași imobil pentru garantarea rambursării unul credit acordat anterior de B.R.

Astfel, arată că pe de-o parte, instanța de apel reține că "nu are relevanță" faptul că "mandatarul obținuse o refinanțare a unui credit anterior acordat de o altă bancă" întrucât "fiul apelanților - T.D. - a încheiat cu V. România SA un contract de credit bancar ce a stat la baza contractului de ipotecă încheiat în vederea garantării creditului", iar pe de altă parte, aceeași instanță arată că "nu poate fi reținută susținerea că mandatarii nu știau de acordarea creditului" întrucât părțile sunt în raporturi de filiație și "creditul anterior a fost garantat tot de către apelanții reclamanți". în fapt, Contractul de credit a reprezentat doar parțial o refinanțare a unui credit anterior ce a fost acordat mandatarului de banca B.R.

și pentru rambursarea căruia recurenții au garantat cu același imobil care a format și obiectul Contractului de garanție reală imobiliară. Restul sumei acordate cu titlu de împrumut prin Contractul de credit reprezintă o creditare suplimentară care s-a acordat înainte de încheierea Procurii. Așadar, recurenții susțin că pentru determinarea obiectului Procurii și verificarea limitelor mandatului astfel acordat nu are nicio relevanță faptul că au ipotecat același imobil pentru garantarea rambursării unui alt credit. Cu toate acestea, indecisă fiind, instanța de apel a reținut o dată că ar avea relevanță aspectul mai sus arătat și altă dată că același aspect nu ar avea relevanță.

În concluzie, față de motivele contradictorii mai sus arătate, recurenții consideră că se impune modificarea deciziei atacate în sensul constatării lipsei oricărei relevante juridice a faptului că au mai ipotecat același imobil pentru garantarea unui credit acordat în trecut, cu 3 ani înainte de încheierea Procurii. Referitor la motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și anume: Aplicarea greșită a legii din perspectiva incidenței prezumțiilor relative. Simpla legătură de filiație nu poate conduce în mod absolut la concluzia că recurenții aveau cunoștință de încheierea Convenției de creditare.

Lipsa revocării exprese a mandatului acordat nu echivalează cu acceptarea actului juridic încheiat de mandatar. Consideră recurenții că, aplicând greșit legea, instanța de apel nu a analizat prezumția mai sus arătată prin prisma probelor administrate ci a reținut-o ca atare, substituindu-i în mod greșit un caracter absolut. În plus, deși revenea în sarcina intimatei-pârâte obligația de a proba faptul pozitiv privind cunoașterea de către recurenți a încheierii Contractului de credit, nu s-a răsturnat nicidecum această prezumție. Pe de altă parte, susțin că instanța de apel a aplicat greșit legea și din perspectiva ratificării actelor juridice încheiate de mandatar. Astfel, ratificarea tacită ar fi trebuit să rezulte printr-o manifestare de voință neechivocă din partea subsemnaților în privința Contractului de garanție reală imobiliară.

Or, în speță nu s-a dovedit prin nicio probă faptul că recurenții au efectuat acte de voință neechivoce din care să rezulte că sunt de acord cu încheierea Contractului de garanție reală imobiliară. Dimpotrivă, susțin că nu au avut cunoștință de încheierea acestui contract, iar atunci când au aflat de existența sa au formulat contestație la executare și prezenta acțiune în anulare. Recurenții mai susțin că, simplul fapt că ipoteca s-a încheiat de banca menționată în Procură sau că s-a încheiat un act adițional la Contractul de credit nu este suficient pentru a aprecia aducerea la îndeplinire a mandatului acordat prin Procură, ci trebuie analizat dacă actul adițional respectiv reprezintă sau nu o convenție de creditare nouă.

Din considerentele instanței de apel se înțelege că însuși Contractul de credit reprezintă convenția de creditare pe care au garantat-o cu ipotecă, însă, consideră că este nu numai ilogic dar și lipsit de orice suport juridic a susține o astfel de ipoteză câtă vreme Contractul de credit poartă o dată anterioară Procurii. Pe de altă parte, simpla referire a instanței de apel la Actul adițional nr. 1 ca fiind încheiat ulterior Procurii nu ar putea conduce la concluzia că s-a îndeplinit mandatul acordat întrucât trebuie mai întâi analizat dacă acest act juridic reprezintă sau nu o convenție de creditare nouă. Recurenții dezvoltă argumentele pentru care Actul adițional nr. 1 nu poate fi asimilat unei convenții noi de acordare credit, mandatarul lor folosindu-se astfel de Procura dată pentru garantarea unui credit anterior.

Astfel, analizând Actul adițional nr. 1, recurenții susțin că acesta nu are caracterul de credit nou, cu o existență de sine stătătoare. Recurenții mai arată și faptul că, aplicând greșit legea, instanța de apel nu a analizat corect cerința caracterului special al Procurii necesare Ipotecării unui imobil pentru garantarea unul credit bancar. Instanța de apel a reținut că lipsa datelor de identificare ale creditului din cuprinsul Procurii nu poate antrena nulitatea absolută a Contractului de garanție reală imobiliară cât timp Procura cuprinde toate datele de identificare ale imobilului ipotecat. Recurenții consideră că o astfel de susținere este în contradicție cu dispozițiile art. 948 pct. 2, art. 982, art. 1536 alin. (2) și art. 1537 C. civ.

Susțin că, în speță, dezlegarea problemei de drept privind lipsa consimțământului derivă din corecta interpretare a procurii care constituie înscrisul constatator al mandatului acordat de reclamanți lui T.D. în sensul verificării întinderii limitelor mandatului acordat și a existenței caracterului special al acestuia. În ce privește limitele mandatului acordat, aceasta rezultă din cuprinsul procurii în care se folosește terminologia "urmează să fie acordat". În acest sens, reclamanții nu și-au asumat prin procură obligația de a garanta creditul rezultat din contractul de credit ce are ca accesoriu Contractul de garanție reală imobiliară, ci a încredințat mandatarului dreptul de ipotecă imobilul pentru garanție reală imobiliară, ci a încredințat mandatarului său dreptul de ipotecă imobilul pentru garantarea unui credit viitor (acest aspect a rezultat și din răspunsurile la interogatoriul administrat reclamanților).

În ceea ce privește caracterul special sau general al mandatului acordat, acesta este strâns legat de întinderea limitelor mandatului. Astfel, mandatul este unul general ori de câte ori mandatarul este împuternicit cu puteri depline să îndeplinească orice acte folositoare mandatului, fiind valabil pentru actele de administrare sau de conservare. Pe de altă parte, mandatul va fi special atunci când acesta este dat pentru o singură operație juridică sau pentru anumite operațiuni determinate, caz în care procura trebuie să cuprindă enumerarea limitativă a puterilor conferite mandatarului. Potrivit art. 1536 alin. (2) C. civ., întrucât ipotecarea unui imobil constituie un act de dispoziție, este necesar un mandat special prin care să se indice cu claritate natura actului juridic ce se va încheia de mandatar precum și obiectul acestuia.

În consens cu cele arătate, art. 1537 C. civ., consacră principiul potrivit căruia mandatarul nu poate face nimic în afara limitelor mandatului său. În acest sens, în practica judiciară s-a decis faptul că mandatul nu poate să răspundă pentru actele încheiate de mandatarul său împotriva voinței sale reale (Decizia nr. 6806 din 21 noiembrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție). Un argument în plus al faptului că procura nu avea cum să fie dată pentru constituirea unei ipoteci în vederea garantării contractului de credit este acela că în cuprinsul mandatului nu se face nicio referire la acel contract de credit. Mai mult, lipsa caracterului special este susținută totodată și de faptul că în procură nu se menționează suma pentru care urma să fie garantat împrumutul.

Față de principiul specializării ipotecii sub aspectul valorii creanței garantate, pentru ca mandatarul să fi putut angaja în mod legal acordul de voință ar fi trebuit ca în Procură să se specifice în mod corespunzător și suma a cărei rambursare urma să fie garantată. În speță, lipsa consimțământului derivată din depășirea limitelor mandatului acordat și din lipsa caracterului special al acestuia afectează însăși valabilitatea Contractului de garanție reală imobiliară. În concluzie, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel și în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamanți și pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs referitor la încălcarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 105 alin. (2) și la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat. Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Cu alte cuvinte, trebuie să exprime într-o formă clară, precisă și convingătoare considerentele care au determinat soluția pronunțată în cauză, fără să fie necesar, însă, să răspundă tuturor argumentelor expuse de părți.

Recurenții-reclamanți au invocat faptul că instanța de apel nu ar fi analizat motivul de apel potrivit căruia "simpla încheiere a unui act adițional la Contractul de credit nu echivalează cu aducerea la îndeplinire a mandatului acordat prin procură." Critica este nefondată, întrucât hotărârea recurată este motivată, aceasta cuprinzând considerentele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, cu atât mai mult cu cât s-a precizat în cuprinsul acesteia că motivele reținute de prima instanță sunt legale, ceea ce echivalează cu o însușire a motivării instanței inferioare, astfel că se poate exercita controlul judiciar pe calea prezentului recurs asupra deciziei recurate.

Totodată, recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește actul juridic încheiat în temeiul procurii acordate lui T.D., în sensul că instanța de apel nu a arătat explicit care ar fi convenția de credit încheiată în baza procurii, odată făcându-se trimitere la contractul de credit, iar ulterior la actul adițional. Contrar celor susținute de recurenți, decizia atacată respectă exigențele dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., privind expunerea motivelor de fapt și de drept avute în vedere la soluționarea cauzei, instanța de apel neavând obligația absolută de a analiza în mod explicit și extins absolut toate argumentele uneia dintre părți.

Chiar dacă instanța de apel a realizat o motivare a hotărârii pronunțate prin analizarea comună a motivelor de apel, acest fapt nu ar putea fi interpretat ca o nemotivare. Mai mult, din analiza considerentelor, deși nu a făcut referire expres la motivul invocat, se poate observa că instanța de apel a reținut la pag. 8 parag. 4 și 5 din decizie, "Faptul că la data constituirii garanției convenția de creditare era deja încheiată iar în procură se arată că garanția privește creditul ce urmează a fi acordat nu echivalează cu încălcarea limitelor deoarece art. 1546 C. civ. are în vedere nerespectarea sau depășirea obiectului mandatului ceea ce în cauză nu se poate reține", în continuare expunând raționamentul pentru care a ajuns la această concluzie.

Prin urmare, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate apărările invocate. Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat. În susținerea acestui motiv, recurenții au arătat că instanța de apel se contrazice sub aspectul actului juridic încheiat în baza procurii, în sensul că face referire atât la valoarea de 965.000 euro, cât și la valoarea modificată, în baza actului adițional, de 826.000 euro, aspect relevant în opinia recurenților în ceea ce privește stabilirea convenției de credit încheiate în baza procurii, pentru a se determina dacă actul încheiat privește sau nu un credit nou.

Este de necontestat faptul că prin încheierea în mod valabil a actului adițional și a contractului de ipotecă, astfel cum în mod corect au reținut instanțele fondului, a intervenit o nouă convenție de creditare, raportul juridic obligațional inițial fiind în mod evident transformat, atât sub aspectul sumei acordate cu titlu de credit, cât și în ceea ce privește noile garanții și părți din raportul juridic obligațional.

Faptul că prin contractul de ipotecă s-a precizat că "obiectul contractului îl constituie garantarea obligației de rambursare a creditului în sumă de 965.000 euro" nu poate conduce la concluzia unei pretinse nulități a actului juridic încheiat, ținând cont de transformarea obligației inițiale, dispozițiile actului adițional și ale contractului de ipotecă trebuind a fi interpretate în mod sistematic (simpla menționare a cuantumului creditului inițial constituie doar identificarea obligației inițiale asumate de împrumutatul în favoarea căruia recurenții-reclamanți au constituit ipoteca); suma de 885.613,98 euro reprezenta un credit viitor și condiționat care s-a acordat efectiv la data de 19 iunie 2008 prin încheierea actului adițional, după acoperirea creditelor de la B.R.

și aducerea a două noi garanții în locul celei inițiale. Astfel, în considerentele hotărârii pronunțate de instanța de apel nu există nicio contradicție, aceasta reținând în mod clar: "convenția de creditare a fost încheiată anterior procurii însă, după acordarea mandatului, între bancă și T.D. se încheie la data de 19 iunie 2008 actul adițional nr. 1 prin care se modifică valoarea creditului la suma de 826.000 euro precum și garanții ipotecari ce au constituit ipotecă în vederea garantării creditului." Drept urmare, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu a făcut confuzie între prevederile celor două acte, din motivarea acesteia reieșind, fără dubiu, că modificarea valorii creditului și a garanților face ca actul adițional la convenția de credit să reprezinte un act viitor față de data întocmirii procurii, întrucât a dat eficiență acesteia prin indicarea recurenților în calitatea lor de garanți.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel se contrazice și în ceea ce privește relevanța constituirii de către aceștia a ipotecii asupra bunului pentru garantarea rambursării unui credit anterior de către B.R. Susținerea a fost argumentată prin aceea că instanța de apel a considerat lipsit de relevanță faptul că împrumutul obținut de la bancă viza refinanțarea unui credit de la B.R., pe de o parte, iar pe de altă parte a apreciat că recurenții nu pot susține că nu au avut cunoștință de acordarea creditului pentru care a fost începută executarea silită, deoarece și pentru restituirea creditului acordat de către B.R. au garantat tot aceștia. Susținerile nu pot fi primite, întrucât instanța de apel a fost pe deplin coerentă în motivare, relevanța sau nerelevanța garantării pentru creditul B.R.

fiind apreciată distinct, pentru a înlătura argumentele diferite ale reclamanților. Astfel, în mod corect a apreciat că refinanțarea nu are relevanță față de susținerea că nu ar fi îndeplinită cerința încheierii unui credit nou, dat fiind că la baza contractului de ipotecă încheiat în baza procurii nu stă contractul de credit încheiat cu B.R.; refinanțarea are relevanță față de susținerea că nu au avut cunoștință de încheierea contractului de ipotecă, în sensul că, mandanții și mandatarul sunt în raporturi de filiație, iar mandanții au garantat și pentru creditul acordat de către B.R.

Prin urmare, criticile recurenților nu susțin motivul privind contradictorialitatea hotărârii judecătorești recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză, de voința părților litigante, conform procurii, convenției de credit, actului adițional și contractului de ipotecă. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează situația când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Instanța de apel a apreciat în mod corect și pe baza probelor administrate în cauză că a existat un consimțământ valabil exprimat din partea recurenților-reclamanți la încheierea contractului de ipotecă, în condițiile în care la încheierea acestui contract s-au respectat întocmai limitele mandatului acordat lui T.D.

prin Procura nr. 790 din 18 iunie 2008. Or, din analiza procurii, rezultă că mandatul acordat este unul special, în care mandanții îl împuternicesc pe T.D., titularul creditului, în vederea "garantării obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și a comisioanelor aferente." Recurenții nu pot invoca apărări care să contrazică conținutul procurii, act autentic care face dovadă deplină până la proba contrară. Din cuprinsul procurii rezultă că recurenții au înțeles în mod expres să garanteze cu ipoteca asupra imobilului proprietatea acestora, un credit luat de împrumutat fără a fi precizată suma creditului sau vreo obligație în sarcina împrumutatului. În calitatea recurenților de garanții ipotecari întinderea răspunderii acestora are în limita valorii imobilului, neavând nicio relevanță asupra tipului creditului acordat sau suma împrumutată.

Totodată, instanța de apel a reținut cu justețe că recurenții-reclamanți au ratificat în mod tacit contractul de ipotecă. Este de menționat și faptul că deși se invocă nulitatea unui act subsecvent procurii, respectiv contractul de ipotecă, în mod surprinzător recurenții nu au solicitat și nulitatea procurii pentru presupusa lipsă a consimțământului. De asemenea, recurenții, deși susțin că a fost depășit mandatul acordat, nu au înțeles să-l tragă la răspundere pe mandatar, nici înainte de demararea procedurii executării silite dar nici ulterior, când susțin că au aflat despre încălcarea mandatului. În consecință, prin atitudinea lor, de la data acordării mandatului și până la data promovării acțiunii, recurenții-reclamanți au ratificat mandatul acordat prin Procura nr. 790 din 18 iunie 2008, cu atât mai mult cu cât ipoteca a fost notată în cartea funciară a imobilului.

Toate aceste aspecte conturează ideea unei conivențe a recurenților cu împrumutatul, în scopul exonerării acestora de îndeplinirea obligațiilor asumate față de creditor. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții T.N. și T.E. împotriva Deciziei civile nr. 59 din 20 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2015. Procesat de GGC - NN