ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 457/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 457/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată sub nr. 22914/300/2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 2

București, reclamanții K.S. și K.Y. au chemat în judecată pe pârâta SC P. Bank

România SA București, solicitând instanței, ca prin sentința ce o va pronunța,

să constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr.

1460 din 14 aprilie 2008 de BNP S.P.M.

Pârâta a formulat

cerere de chemare în garanție a notarului public S.P.M. solicitând instanței

ca, în situația în care contractul de ipotecă va fi anulat, să oblige chematul

în garanție să suporte prejudiciul suferit de pârâtă.

Prin Sentința nr. 3985

din 12 aprilie 2010 a Judecătoriei sectorului 2 București s-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a

VI-a comercială, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr.

27301/3/2010.

Prin Sentința

comercială nr. 7540 din 1 iunie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a respins cererea principală formulată de reclamanții K.S. și K.Y.,

în contradictoriu cu pârâta P. Bank România SA, ca neîntemeiată.

A respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta P. Bank România

SA în contradictoriu cu BNP S.P.M.

A obligat

reclamanții, în solidar, să plătească chematei în garanție suma de 3.000 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin procura autentificată sub nr. 6532 din

9 noiembrie 2007 la BNP S.P.M., reclamanta K.S. l-a împuternicit pe soțul său,

reclamantul K.Y., să o reprezinte la oricare societate bancară în vederea

efectuării formalităților legale necesare contractării unui credit, scop în

care a garantat cu „cota sa parte devălmașă prin constituirea unui drept real

de ipotecă asupra apartamentului nr. 149 situat în București Str. I.B. nr. 1,

bl. S 22, se. D, et. 4, sector 2.

S-a prevăzut că

mandatarul este împuternicit să semneze în numele ei și pentru mandant, în

scopul contractării creditului, la societatea bancară și la biroul notarial și

oriunde va mai fi necesar încheierii contractului de ipotecă.

La data de 14 aprilie

2008, a mai reținut prima instanță, la BNP S.P.M. s-a încheiat contractul de

ipotecă autentificat sub nr. 1460, între pârâta P. Bank România SA, în calitate

de creditoare și reclamanții K.Y. și K.S., prin mandatar K.Y., în baza procurii

autentificate sub nr. 6532 din 9 noiembrie 2007.

Prin acest act

contract s-a convenit ca reclamanții să garanteze restituirea tuturor sumelor

datorate băncii de către debitorul SC T.E. în temeiul contractului de credit

nr. 29102 din 14 aprilie 2008 încheiat cu pârâta, prin constituirea unui drept

de ipotecă de rang I asupra apartamentului proprietatea lor din București, Str.

I.B. nr. 1, bl. S22, sc. D, et. 4, ap. 149, garanții ipotecari renunțând la

beneficiul de diviziune și discuțiune.

Reclamantul K.Y. a

invocat ca și motiv de nulitate împrejurarea că nu i s-a luat un consimțământ

valabil la închiderea contractului de ipotecă, întrucât nu se specifică în

cuprinsul încheierii de autentificare faptul că i s-a luat consimțământul în

limba maternă și nu se face vreo mențiune cu privire la măsura în care cunoaște

limba română.

Reclamantul a

susținut că, deși se află de mai mult timp în România „nu a învățat perfect

limba română" astfel încât trebuia să aibă la dispoziție un interpret care

să-i aducă la cunoștință conținutul actului în limba maternă.

Prima instanță a

apreciat că din cuprinsul încheierii de autentificare a contractului de ipotecă

rezultă că notarul a constatat personal împrejurarea că părțile au înțeles

conținutul contractului și și-au exprimat consimțământul față de acest

conținut, aceste constatări personale ale notarului făcând dovada până la

înscrierea în fals, în conformitate cu dispozițiile art. 1173 C. civ.

Pe de altă parte, s-a

mai reținut că, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul are un

nivel de cunoaștere a limbii române ce i-a permis de-a lungul timpului să

dobândească drepturi și să își asume obligații prin încheierea de acte juridice

complexe, astfel încât s-a apreciat că la încheierea contractului de ipotecă

nr. 1460 din 14 aprilie 2008 consimțământul reclamantului a fost valabil

exprimat.

În ceea ce privește

motivul de nulitate invocat de reclamanta K.S. - depășirea limitelor mandatului

acordat reclamantului, s-a reținut că, într-adevăr, la încheierea contractului

de ipotecă reclamantul a depășit mandatul acordat de reclamantă prin procura

nr. 6532 din 9 noiembrie 2007, întrucât din cuprinsul procurii reiese că

mandatul a fost dat pentru ca reclamantul mandatar să încheie un contract de

credit pentru reclamantă și să garanteze cu cota parte din dreptul de

proprietate asupra apartamentului acest credit.

Prin constituirea

unei ipoteci pentru garantarea unui credit luat de un terț, SC T.E. SRL,

reclamantul a depășit împuternicirea primită.

De asemenea,

reclamantul a depășit împuternicirea primită și prin acordul dat în numele

reclamantei în vederea renunțării la beneficiul de diviziune și de discuțiune,

câtă vreme mandatul nu conține o prevedere în acest sens.

Cererea privind

constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă pentru depășirea

limitelor împuternicirii a fost găsită, însă, neîntemeiată, întrucât încheierea

unui contract cu depășirea limitelor împuternicirii nu constituie un motiv de

nulitate absolută, aspect ce rezultă din cuprinsul art. 1546 alin. (2) C. civ.,

dispoziții care prevăd posibilitatea ratificării de către mandant a actului

încheiat cu depășirea împuternicirii date, sens în care numai sancțiunea

nulității relative poate fi acoperită prin ratificarea actului, nu și

sancțiunea nulității absolute.

Cererea de chemare în

garanție a fost respinsă ca neîntemeiată față de faptul că pârâta nu a căzut în

pretenții.

Reținând culpa

reclamanților în promovarea litigiului, prima instanță, în temeiul art. 274 C.

proc. civ. i-a obligat, în solidar, să plătească chematei în garanție suma de

3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții K.S. și K.Y., apelul fiind înregistrat pe

rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sub nr. 27301/3/2010

din 10 octombrie 2011.

În motivarea apelului

reclamanții au susținut că sentința atacată este nelegală și netemeinică.

Intimata-pârâtă P.

Bank România SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca

nefondat.

Prin Decizia civilă

nr. 124 din 12 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a

fost admis apelul formulat de apelanți-reclamanți, a fost anulată hotărârea

atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 84 C. proc. civ.: „Cererea de chemare în judecată sau pentru

exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire

greșită".

Aceasta întrucât în

funcție de obiect, instanța va da calificarea necesară cererii, după ce va pune

în discuția contradictorie a părților acest aspect, respectându-se astfel

dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

Pentru a caracteriza

acțiunea introdusă instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau

juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-l

atribuie acelor termeni, după natura dreptului și a scopului urmărit prin

exercitarea acțiunii (Tribunalul Suprem, sentința civilă, Decizia nr.

484/1978).

În ceea ce privește

încadrarea în drept, instanța este datoare să pună în discuția părților temeiul

de drept al acțiunii, urmând să dea acesteia calificarea corectă în funcție de

obiectul raportului juridic dedus judecății.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, în scopul de a preveni

orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și aplicării

corecte a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, iar,

potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la situația de fapt și

motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și

apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte

explicații și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt și de drept,

chiar și cele care nu sunt menționate în cererea de chemare în judecată sau în

întâmpinare.

Așa fiind, în baza

dispozițiilor articolului 84 coroborate cu art. 129 alin. (4) C. proc. civ.,

prima instanță era ținută să lămurească, raportat la motivele de fapt care au

stat la baza cererii de chemare în judecată, după punerea în discuția părților,

adevărata calificare a cererii de chemare în judecată și adevăratul ei temei de

drept.

Față de aceste

dispoziții legale, instanța de apel a apreciat că în mod nelegal a procedat

prima instanță respingând, ca neîntemeiată, cererea în anulare formulată de

reclamanta apelantă K.S., cu motivarea că, deși se constată ca reale,

susținerile reclamantei cu privire la depășirea limitelor mandatului la

încheierea contractului de ipotecă, faptul că reclamanta a solicitat

constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă și nu anularea

acestuia, ar atrage netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel a

mai constatat că deși cererea de chemare în judecată a fost formulată în comun

de către cei doi reclamanți, soț și soție, și este intitulată generic „cerere

în constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă autentificat de BNP

S.P.M. sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008 în realitate, fiecare dintre cei doi

reclamanți a invocat motive diferite de nulitate a actului juridic respectiv,

efectele sancțiunii nulității bucurându-se însă de un regim unitar, anume

lipsirea de efecte a actului juridic încheiat cu neobservarea legii,

diferențierile care se fac în interiorul noțiunii de nulitate neatrăgând efecte

juridice diferite.

Clasificările care

privesc nulitatea nu urmăresc efectele sancțiunii ci domeniul de aplicare

(temporal, din punctul de vedere al persoanelor și al întinderii acțiunii),

criteriul de demarcație larg acceptat fiind cel al interesului ocrotit prin

sancțiunea nulității.

Astfel, aprecierea

unui interes particular ocrotit atrage incidența nulității relative, iar dacă

interesul poate fi calificat ca unul general, obștesc, fixat prin norme

imperative, nulitatea este calificată ca fiind absolută.

Premisa nulității

rămâne însă existența unei norme juridice imperative, active în momentul

încheierii actului juridic, normă juridică ignorată sau încălcată de părți.

Sistemul nulităților

din Noul C. civ. nu modifică fundamental percepția anterioară a noțiunii, dar

are meritul de a o fixa în mod explicit într-un izvor normativ.

Conceptul de nulitate

are definiția legală consacrată de doctrină și clasificările sedimentate în

practica de drept privat.

Contrapunerea dintre

nulitate absolută și ce relativă este observată din punct de vedere al sferei

persoanelor care pot să o invoce, al prescripției, al confirmării actului și

din perspectiva criteriului de calificare, Codul instituind o prezumție de

nulitate relativă.

Calificarea de

sancțiune de drept comun o dobândește nulitatea relativă, sancțiunea nulității

absolute acționând doar în cazul în care reușește să răstoarne prezumția

relativă, atunci când rezultă „neîndoielnic", din lege, că interesul

ocrotit este unul general.

Față de cele

reținute, instanța de apel a apreciat că prima instanță a soluționat cauza fără

a intra în cercetarea fondului, refuzând practic să judece fondul cauzei, sub

pretextul greșitei denumiri a cererii de chemare în judecată, fără a pune,

însă, în discuția părților concreta calificare a cererii de chemare în judecată,

față de temeiurile de fapt și de drept invocate, încălcând astfel dispozițiile

art. 84 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 129 alin. (4) și 5 C.

proc. civ., aspecte ce atrag desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare primei instanțe.

Cât privește motivele

de nulitate invocate de către reclamantul K.Y., instanța de apel a reținut că,

potrivit dispozițiilor art. 953-954 C. civ., invocate de către reclamantul

apelant, este anulabilă convenția care are la bază vicierea consimțământului

prin eroare, violență, doi, eroarea neproducând nulitate decât atunci când cade

asupra substanței obiectului convenției.

În speță, deși

cererea de chemare în judecată este intitulată „Cerere în constatarea nulității

absolute a contractului de ipotecă", temeiul de drept al cererii

reclamantului apelant îl reprezintă dispozițiile art. 953 și 954 C. civ., în

paragraful ultim al punctului I din cererea de chemare în judecată

solicitându-se „anularea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1460 din

14 aprilie 2008, în temeiul art. 954 C. civ.".

Așadar,

reclamantul-apelant K.Y. a solicitat anularea contractului de ipotecă, invocând

eroarea în care s-a aflat la semnarea actului juridic.

S-a reținut, astfel,

că cererea de chemare în judecată are în integritatea sa caracterul unei cereri

în anularea actului juridic încheiat, contractul de ipotecă autentificat sub

nr. 1460 din 14 aprilie 2008, fiind vorba despre nulitatea relativă a actului

încheiat, potrivit dispozițiilor art. 961 C. civ.: „Convenția făcută prin

eroare, violență sau doi, nu este nulă de drept, ci dă loc numai acțiunii de

nulitate".

Din petitul cererii

de chemare în judecată rezultă că reclamantul K.Y. a criticat modalitatea în

care i s-a luat consimțământul la încheierea contractului de ipotecă de către

notarul public, motivat de faptul că nu a înțeles „conținutul" actului

respectiv, în absența unui interpret.

Înscrisul autentic se

bucură de prezumția de autenticitate - scripto publico probant se ipso - și

face dovada deplină, până la înscrierea în fals, în ceea ce privește

semnăturile părților, prezența acestora, luarea consimțământului, respectiv

constatările personale ale funcționarului instrumentator.

Pentru celelalte

constatări, ce exced atribuțiunilor funcționarului public, cât și pentru împrejurările

declarate de părți cu ocazia autentificării, înscrisul autentic face dovada

până la proba contrară.

Așa fiind, faptul că

un înscris a fost autentificat, nu pune actul juridic la adăpost de acțiunile

de anulare pentru vicii de consimțământ.

Încheierea

contractului de ipotecă în formă autentică (art. 1772 C. civ.), ad validitatem,

arată că legiuitorul, dată fiind însemnătatea actului, atrage atenția părților

asupra gravității actului pe care îl încheie, dorind să asigure libertatea și

certitudinea consimțământului, stabilirea fără echivoc a intenției părților de

a se lega juridicește precum și întinderea drepturilor și obligațiilor lor, să

asigure publicitatea actului și să pună la adăpost pe terți de o eventuală

fraudă.

Notarul public

trebuie să realizeze un echilibru prefect între părți prin lămuririle și

îndrumările ce trebuie să le dea părților pentru exercitarea de către acestea a

drepturilor și obligațiilor lor.

În scopul asigurării

respectării legii, notarul public are obligația să deslușească raporturile

reale dintre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice

dacă scopul pe care-l urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea

îndrumările necesare asupra efectelor juridice ale actului (articolul 46 alin.

(1) Legea nr. 36/1995, republicată).

În acest context,

chiar dacă reclamantul-apelant cunoaște limba română, nu se poate susține că

acesta cunoaște și înțelesul termenilor juridici, în măsura în care să își

poată asuma efectele juridice ale actului încheiat, în absența unor lămuriri și

îndrumări necesare date de notarul public în conformitate cu prevederile

articolului 46 alin. (1), Legea nr. 36/1995, sau în absența unui interpret,

potrivit dispozițiilor articolului 48 alin. (2), Legea nr. 36/1995.

Condițiile de valabilitate

ale încheierii unui act juridic trebuie analizate prin raportare la

însemnătatea și efectele juridice ale actului respectiv și nu prin raportare la

acte încheiate de aceeași persoană care nu atestă altceva decât faptul că

reclamantul apelant cunoaște limba română, nu și gradul de cunoaștere și

înțelegere.

Astfel, dacă

legiuitorul a înțeles să acorde cetățenilor români aparținând minorităților

naționale posibilitatea de a lua cunoștință de cuprinsul actului printr-un

interpret (articolul 48, alin. (2) Legea nr. 36/1995) cu atât mai mult trebuie

acordată această posibilitate cetățenilor străini.

Aceste aspecte nu au

fost lămurite de către instanța de fond care nu a cercetat, de asemenea, viciul

de consimțământ al erorii, la încheierea actului invocat de către reclamantul -

apelant, în temeiul dispozițiilor art. 953, 954 C. civ., lăsând nesoluționat

fondul cauzei.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâta SC P. Bank România SA București și chematul

în garanție BNP S.P.M., aducându-i următoarele critici:

I. Recurenta-pârâtă

SC P. Bank România SA București a adus următoarele critici deciziei recurate:

pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., în ce privește aplicarea principiului disponibilității, care

guvernează procesul civil.

Astfel, reclamanții

au avut apărător ales, în persoana dl. avocat M.R., prin cererea introductivă

aceștia solicitând, în mod expres, constatarea nulității absolute a

contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008,

reiterând această solicitare de mai multe ori în cuprinsul cererii de chemare

în judecată.

Prin urmare, instanța

de apel trebuia să soluționeze cererea de chemare în judecată și respectiv

apelul în limitele învestirii prin cererile de chemare în judecată.

nu a ținut cont de probatoriul administrat în cauză de către prima instanță,

prin care s-a făcut, în mod neîndoielnic, dovada cunoașterii limbii române de

către reclamantul K.Y., reținând, în mod netemeinic, că prima instanță nu ar fi

făcut suficiente demersuri cu privire la înțelegerea de către reclamant a

semnificației termenilor din contractul încheiat în fața notatului public.

Sub acest aspect,

recurenta-pârâtă a susținut că motivarea instanței de apel este contradictorie.

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a prevederilor art. 48 alin. (2) din

Legea nr. 36/1995 privind notarii publici, deoarece prin această normă legală

nu se instituie o obligație generală în sarcina notarilor publici de a asigura

un interpret pentru cetățenii străini, din contră, asigurare interpretului se

face numai pentru persoanele care „nu vorbesc sau nu înțeleg limba

română", situație care excede cauzei de față, reclamantul K.Y. fiind un

cunoscător al limbii române.

II. Recurentul -

chemat în garanție, S.P.M., notar public în cadrul BNPA V.L., Voluntari, Ilfov,

a adus următoarele critici deciziei recurate:

instanței de apel a fost pronunțată cu greșita interpretare a dispozițiilor

art. 84 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 129 alin. (4), (5) și (6)

C. proc. civ.

Astfel, instanța de

apel s-a raportat în mod greșit numai la dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5)

C. proc. civ., cu excluderea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

aceasta intrând în cercetarea fondului, stăruind în afla care este adevăratul

motiv de nulitate invocat de reclamantul K.Y.

Prima instanță a

motivat de ce a reținut că reclamantul are un nivel de cunoaștere a limbii

române care i-a permis să încheie acte juridice prin care a dobândit drepturi

și și-a asumat obligații, inclusiv prin semnarea contractului de credit nr.

29102 din 14 aprilie 2008, precum și a contractului de vânzare-cumpărare cu

ipotecă autentificat sub nr. 1459 din aceeași dată.

Chiar dacă soluția

primei instanțe ar fi fost apreciată de către instanța de apel ca fiind greșită

soluția corectă nu era aceea de anulare a sentinței apelate, ci de reținere a

cauzei spre rejudecare, prima instanță nesoluționând cererea de chemare în

judecată pe calea excepțiilor.

În acest sens s-a

susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului

disponibilității părților, părțile fiind acelea care fixează conținutul

procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților

la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

instanței de apel este și contradictorie, deoarece nu a lămurit de ce s-a

înlăturat apărările formulate în întâmpinări și note scrise de către pârâtă și

chematul în garanție.

Astfel, recurentul

chemat în garanție a arătat că pentru ca cererea de chemare în judecată să

poată fi analizată din punctul de vedere al dispozițiilor art. 954 C. civ., era

necesar ca reclamantul să precizeze la care din cele două false reprezentări

s-a referit, la eroare obstacol, care constă în falsa reprezentare a naturii

juridice a actului juridic încheiat, s-au la falsa reprezentare asupra

identității fizice a obiectului actului juridic respectiv, cu atât mai mult cu

cât acesta nu a precizat dacă față de contractul de împrumut bancar s-a aflat

în aceeași eroare, acesta nesolicitând constatarea nulității absolute a

contractului de împrumut bancar, și nici a contractului de vânzare-cumpărare cu

ipotecă autentificat sub nr. 1459/14 aprilie 2008.

instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 48 alin.

(1) și (2) a art. 60 din Legea nr. 36/1995.

Aceste texte de lege

prevăd posibilitatea, pentru cetățenii aparținând minorităților naționale sau

persoanelor care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română, de a lua la cunoștință

de cuprinsul actului prin interpret.

În speța de față, s-a

dovedit că reclamantul cunoștea foarte bine limba română, din moment ce a

semnat atât contractul de credit cât și două contracte de ipotecă, ambele în

fața notatului public, dar a solicitat anularea doar a ultimului contract de

ipotecă, deoarece viza apartamentul locuința sa personală.

Dacă reclamantul ar

fi avut nevoie de vreun interpret ar fi trebuit să solicite serviciile acestuia

în fața notatului.

Mai mult, în speța de

față, notarul public s-a asigurat că reclamantul înțelege conținutul și

efectele actului juridic pe care urma să-I semneze.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că

recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Atât recurenta-pârâtă

cât și recurentul-chemat în garanție, au criticat decizia recurată sub mai

multe aspecte.

Cererea de chemare în

judecată a fost înregistra pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data

de 17 noiembrie 2009.

Prin urmare,

dispozițiile codului de procedură civilă aplicabile speței de față sunt cele

care erau în vigoare la data învestirii primei instanțe, așa după cum rezultă

din dispozițiile Legii nr. 202/2010 cu privire la aplicarea legii procesuale în

timp, care consacră principiul ultraactivării legii procesual civile existente

la momentul învestirii primei instanțe, și nu pe cel al aplicării imediate a

legii procesual civile, care era valabil până la data apariției acestui act

normativ.

Calea de atac a

apelului are un caracter devolutiv, în sensul că instanța de apel nu numai că

poate, dar are și obligația de a verifica, în limitele cererii de apel, atât

stabilirea situației de fapt de către prima instanță, cât și aplicarea corectă

a legii de către aceasta.

În speța de față,

prima instanță a arătat, pe larg, de ce a reținut o anumită stare de fapt, și

de ce a analizat pricina dedusă judecății prin raportare la condițiile de

nulitate absolută a contractului de ipotecă.

Prin urmare, nu se

poate reține că prima instanță a soluționat pricina dedusă judecății pe calea

unor excepții procesuale, aceasta justificându-și, pe fond, soluția pronunțată.

în această situație,

instanța de apel este cea care nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ea

având posibilitatea, dar și obligația, de a se pronunța pe fondul pricinii,

atât în ce privește starea de fapt, cât și în ce privește legalitatea hotărârii

apelate, potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., în speță nefiind

aplicabile dispozițiile art. 297 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate

prin legea nr. 202/2010, ci dispozițiile acestui articol de lege care erau în

vigoare la data învestirii primei instanțe cu cererea de chemare în judecată.

În atare situație sunt

incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., astfel încât, având în

vedere și dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursurile declarate de pârâtă și de chematul în garanție, va casa

decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași

instanță de apel, care va avea în vedere la soluționarea apelului și celelalte

susțineri ale părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții P. Bank România SA București și BNP S.P.M. împotriva

Deciziei civile nr. 124 din 12 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, casează decizia recurată și trimite cauza spre

rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG