ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 457/2013

Prin cererea înregistrată sub nr. 22914/300/2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, reclamanții K.S. și K.Y. au chemat în judecată pe pârâta SC P. Bank România SA București, solicitând instanței, ca prin sentința ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008 de BNP S.P.M. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a notarului public S.P.M. solicitând instanței ca, în situația în care contractul de ipotecă va fi anulat, să oblige chematul în garanție să suporte prejudiciul suferit de pârâtă. Prin Sentința nr. 3985 din 12 aprilie 2010 a Judecătoriei sectorului 2 București s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 27301/3/2010. Prin Sentința comercială nr. 7540 din 1 iunie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins cererea principală formulată de reclamanții K.S. și K.Y., în contradictoriu cu pârâta P. Bank România SA, ca neîntemeiată. A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta P. Bank România SA în contradictoriu cu BNP S.P.M. A obligat reclamanții, în solidar, să plătească chematei în garanție suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin procura autentificată sub nr. 6532 din 9 noiembrie 2007 la BNP S.P.M., reclamanta K.S.

l-a împuternicit pe soțul său, reclamantul K.Y., să o reprezinte la oricare societate bancară în vederea efectuării formalităților legale necesare contractării unui credit, scop în care a garantat cu „cota sa parte devălmașă prin constituirea unui drept real de ipotecă asupra apartamentului nr. 149 situat în București Str. I.B. nr. 1, bl. S 22, se. D, et. 4, sector 2. S-a prevăzut că mandatarul este împuternicit să semneze în numele ei și pentru mandant, în scopul contractării creditului, la societatea bancară și la biroul notarial și oriunde va mai fi necesar încheierii contractului de ipotecă. La data de 14 aprilie 2008, a mai reținut prima instanță, la BNP S.P.M. s-a încheiat contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1460, între pârâta P. Bank România SA, în calitate de creditoare și reclamanții K.Y.

și K.S., prin mandatar K.Y., în baza procurii autentificate sub nr. 6532 din 9 noiembrie 2007. Prin acest act contract s-a convenit ca reclamanții să garanteze restituirea tuturor sumelor datorate băncii de către debitorul SC T.E. în temeiul contractului de credit nr. 29102 din 14 aprilie 2008 încheiat cu pârâta, prin constituirea unui drept de ipotecă de rang I asupra apartamentului proprietatea lor din București, Str. I.B. nr. 1, bl. S22, sc. D, et. 4, ap. 149, garanții ipotecari renunțând la beneficiul de diviziune și discuțiune. Reclamantul K.Y. a invocat ca și motiv de nulitate împrejurarea că nu i s-a luat un consimțământ valabil la închiderea contractului de ipotecă, întrucât nu se specifică în cuprinsul încheierii de autentificare faptul că i s-a luat consimțământul în limba maternă și nu se face vreo mențiune cu privire la măsura în care cunoaște limba română.

Reclamantul a susținut că, deși se află de mai mult timp în România „nu a învățat perfect limba română" astfel încât trebuia să aibă la dispoziție un interpret care să-i aducă la cunoștință conținutul actului în limba maternă. Prima instanță a apreciat că din cuprinsul încheierii de autentificare a contractului de ipotecă rezultă că notarul a constatat personal împrejurarea că părțile au înțeles conținutul contractului și și-au exprimat consimțământul față de acest conținut, aceste constatări personale ale notarului făcând dovada până la înscrierea în fals, în conformitate cu dispozițiile art. 1173 C. civ.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul are un nivel de cunoaștere a limbii române ce i-a permis de-a lungul timpului să dobândească drepturi și să își asume obligații prin încheierea de acte juridice complexe, astfel încât s-a apreciat că la încheierea contractului de ipotecă nr. 1460 din 14 aprilie 2008 consimțământul reclamantului a fost valabil exprimat. În ceea ce privește motivul de nulitate invocat de reclamanta K.S. - depășirea limitelor mandatului acordat reclamantului, s-a reținut că, într-adevăr, la încheierea contractului de ipotecă reclamantul a depășit mandatul acordat de reclamantă prin procura nr. 6532 din 9 noiembrie 2007, întrucât din cuprinsul procurii reiese că mandatul a fost dat pentru ca reclamantul mandatar să încheie un contract de credit pentru reclamantă și să garanteze cu cota parte din dreptul de proprietate asupra apartamentului acest credit.

Prin constituirea unei ipoteci pentru garantarea unui credit luat de un terț, SC T.E. SRL, reclamantul a depășit împuternicirea primită. De asemenea, reclamantul a depășit împuternicirea primită și prin acordul dat în numele reclamantei în vederea renunțării la beneficiul de diviziune și de discuțiune, câtă vreme mandatul nu conține o prevedere în acest sens. Cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă pentru depășirea limitelor împuternicirii a fost găsită, însă, neîntemeiată, întrucât încheierea unui contract cu depășirea limitelor împuternicirii nu constituie un motiv de nulitate absolută, aspect ce rezultă din cuprinsul art. 1546 alin. (2) C. civ., dispoziții care prevăd posibilitatea ratificării de către mandant a actului încheiat cu depășirea împuternicirii date, sens în care numai sancțiunea nulității relative poate fi acoperită prin ratificarea actului, nu și sancțiunea nulității absolute.

Cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca neîntemeiată față de faptul că pârâta nu a căzut în pretenții. Reținând culpa reclamanților în promovarea litigiului, prima instanță, în temeiul art. 274 C. proc. civ. i-a obligat, în solidar, să plătească chematei în garanție suma de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții K.S. și K.Y., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sub nr. 27301/3/2010 din 10 octombrie 2011. În motivarea apelului reclamanții au susținut că sentința atacată este nelegală și netemeinică. Intimata-pârâtă P. Bank România SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 124 din 12 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanți-reclamanți, a fost anulată hotărârea atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 84 C. proc. civ.: „Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită". Aceasta întrucât în funcție de obiect, instanța va da calificarea necesară cererii, după ce va pune în discuția contradictorie a părților acest aspect, respectându-se astfel dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

Pentru a caracteriza acțiunea introdusă instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului și a scopului urmărit prin exercitarea acțiunii (Tribunalul Suprem, sentința civilă, Decizia nr. 484/1978). În ceea ce privește încadrarea în drept, instanța este datoare să pună în discuția părților temeiul de drept al acțiunii, urmând să dea acesteia calificarea corectă în funcție de obiectul raportului juridic dedus judecății. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, în scopul de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și aplicării corecte a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, iar, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt și de drept, chiar și cele care nu sunt menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare. Așa fiind, în baza dispozițiilor articolului 84 coroborate cu art. 129 alin. (4) C. proc. civ., prima instanță era ținută să lămurească, raportat la motivele de fapt care au stat la baza cererii de chemare în judecată, după punerea în discuția părților, adevărata calificare a cererii de chemare în judecată și adevăratul ei temei de drept.

Față de aceste dispoziții legale, instanța de apel a apreciat că în mod nelegal a procedat prima instanță respingând, ca neîntemeiată, cererea în anulare formulată de reclamanta apelantă K.S., cu motivarea că, deși se constată ca reale, susținerile reclamantei cu privire la depășirea limitelor mandatului la încheierea contractului de ipotecă, faptul că reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă și nu anularea acestuia, ar atrage netemeinicia cererii de chemare în judecată. Instanța de apel a mai constatat că deși cererea de chemare în judecată a fost formulată în comun de către cei doi reclamanți, soț și soție, și este intitulată generic „cerere în constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă autentificat de BNP S.P.M.

sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008 în realitate, fiecare dintre cei doi reclamanți a invocat motive diferite de nulitate a actului juridic respectiv, efectele sancțiunii nulității bucurându-se însă de un regim unitar, anume lipsirea de efecte a actului juridic încheiat cu neobservarea legii, diferențierile care se fac în interiorul noțiunii de nulitate neatrăgând efecte juridice diferite. Clasificările care privesc nulitatea nu urmăresc efectele sancțiunii ci domeniul de aplicare (temporal, din punctul de vedere al persoanelor și al întinderii acțiunii), criteriul de demarcație larg acceptat fiind cel al interesului ocrotit prin sancțiunea nulității. Astfel, aprecierea unui interes particular ocrotit atrage incidența nulității relative, iar dacă interesul poate fi calificat ca unul general, obștesc, fixat prin norme imperative, nulitatea este calificată ca fiind absolută.

Premisa nulității rămâne însă existența unei norme juridice imperative, active în momentul încheierii actului juridic, normă juridică ignorată sau încălcată de părți. Sistemul nulităților din Noul C. civ. nu modifică fundamental percepția anterioară a noțiunii, dar are meritul de a o fixa în mod explicit într-un izvor normativ. Conceptul de nulitate are definiția legală consacrată de doctrină și clasificările sedimentate în practica de drept privat. Contrapunerea dintre nulitate absolută și ce relativă este observată din punct de vedere al sferei persoanelor care pot să o invoce, al prescripției, al confirmării actului și din perspectiva criteriului de calificare, Codul instituind o prezumție de nulitate relativă.

Calificarea de sancțiune de drept comun o dobândește nulitatea relativă, sancțiunea nulității absolute acționând doar în cazul în care reușește să răstoarne prezumția relativă, atunci când rezultă „neîndoielnic", din lege, că interesul ocrotit este unul general. Față de cele reținute, instanța de apel a apreciat că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, refuzând practic să judece fondul cauzei, sub pretextul greșitei denumiri a cererii de chemare în judecată, fără a pune, însă, în discuția părților concreta calificare a cererii de chemare în judecată, față de temeiurile de fapt și de drept invocate, încălcând astfel dispozițiile art. 84 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 129 alin. (4) și 5 C. proc.

civ., aspecte ce atrag desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Cât privește motivele de nulitate invocate de către reclamantul K.Y., instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 953-954 C. civ., invocate de către reclamantul apelant, este anulabilă convenția care are la bază vicierea consimțământului prin eroare, violență, doi, eroarea neproducând nulitate decât atunci când cade asupra substanței obiectului convenției. În speță, deși cererea de chemare în judecată este intitulată „Cerere în constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă", temeiul de drept al cererii reclamantului apelant îl reprezintă dispozițiile art. 953 și 954 C. civ., în paragraful ultim al punctului I din cererea de chemare în judecată solicitându-se „anularea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008, în temeiul art. 954 C. civ.". Așadar, reclamantul-apelant K.Y.

a solicitat anularea contractului de ipotecă, invocând eroarea în care s-a aflat la semnarea actului juridic. S-a reținut, astfel, că cererea de chemare în judecată are în integritatea sa caracterul unei cereri în anularea actului juridic încheiat, contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008, fiind vorba despre nulitatea relativă a actului încheiat, potrivit dispozițiilor art. 961 C. civ.: „Convenția făcută prin eroare, violență sau doi, nu este nulă de drept, ci dă loc numai acțiunii de nulitate". Din petitul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul K.Y. a criticat modalitatea în care i s-a luat consimțământul la încheierea contractului de ipotecă de către notarul public, motivat de faptul că nu a înțeles „conținutul" actului respectiv, în absența unui interpret.

Înscrisul autentic se bucură de prezumția de autenticitate - scripto publico probant se ipso - și face dovada deplină, până la înscrierea în fals, în ceea ce privește semnăturile părților, prezența acestora, luarea consimțământului, respectiv constatările personale ale funcționarului instrumentator. Pentru celelalte constatări, ce exced atribuțiunilor funcționarului public, cât și pentru împrejurările declarate de părți cu ocazia autentificării, înscrisul autentic face dovada până la proba contrară. Așa fiind, faptul că un înscris a fost autentificat, nu pune actul juridic la adăpost de acțiunile de anulare pentru vicii de consimțământ.

Încheierea contractului de ipotecă în formă autentică (art. 1772 C. civ.), ad validitatem, arată că legiuitorul, dată fiind însemnătatea actului, atrage atenția părților asupra gravității actului pe care îl încheie, dorind să asigure libertatea și certitudinea consimțământului, stabilirea fără echivoc a intenției părților de a se lega juridicește precum și întinderea drepturilor și obligațiilor lor, să asigure publicitatea actului și să pună la adăpost pe terți de o eventuală fraudă. Notarul public trebuie să realizeze un echilibru prefect între părți prin lămuririle și îndrumările ce trebuie să le dea părților pentru exercitarea de către acestea a drepturilor și obligațiilor lor.

În scopul asigurării respectării legii, notarul public are obligația să deslușească raporturile reale dintre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care-l urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor juridice ale actului (articolul 46 alin. (1) Legea nr. 36/1995, republicată). În acest context, chiar dacă reclamantul-apelant cunoaște limba română, nu se poate susține că acesta cunoaște și înțelesul termenilor juridici, în măsura în care să își poată asuma efectele juridice ale actului încheiat, în absența unor lămuriri și îndrumări necesare date de notarul public în conformitate cu prevederile articolului 46 alin. (1), Legea nr. 36/1995, sau în absența unui interpret, potrivit dispozițiilor articolului 48 alin. (2), Legea nr. 36/1995.

Condițiile de valabilitate ale încheierii unui act juridic trebuie analizate prin raportare la însemnătatea și efectele juridice ale actului respectiv și nu prin raportare la acte încheiate de aceeași persoană care nu atestă altceva decât faptul că reclamantul apelant cunoaște limba română, nu și gradul de cunoaștere și înțelegere. Astfel, dacă legiuitorul a înțeles să acorde cetățenilor români aparținând minorităților naționale posibilitatea de a lua cunoștință de cuprinsul actului printr-un interpret (articolul 48, alin. (2) Legea nr. 36/1995) cu atât mai mult trebuie acordată această posibilitate cetățenilor străini. Aceste aspecte nu au fost lămurite de către instanța de fond care nu a cercetat, de asemenea, viciul de consimțământ al erorii, la încheierea actului invocat de către reclamantul - apelant, în temeiul dispozițiilor art. 953, 954 C. civ., lăsând nesoluționat fondul cauzei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC P. Bank România SA București și chematul în garanție BNP S.P.M., aducându-i următoarele critici: I. Recurenta-pârâtă SC P. Bank România SA București a adus următoarele critici deciziei recurate: 1. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în ce privește aplicarea principiului disponibilității, care guvernează procesul civil. Astfel, reclamanții au avut apărător ales, în persoana dl. avocat M.R., prin cererea introductivă aceștia solicitând, în mod expres, constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1460 din 14 aprilie 2008, reiterând această solicitare de mai multe ori în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, instanța de apel trebuia să soluționeze cererea de chemare în judecată și respectiv apelul în limitele învestirii prin cererile de chemare în judecată. 2. Instanța de apel nu a ținut cont de probatoriul administrat în cauză de către prima instanță, prin care s-a făcut, în mod neîndoielnic, dovada cunoașterii limbii române de către reclamantul K.Y., reținând, în mod netemeinic, că prima instanță nu ar fi făcut suficiente demersuri cu privire la înțelegerea de către reclamant a semnificației termenilor din contractul încheiat în fața notatului public. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut că motivarea instanței de apel este contradictorie.

3. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a prevederilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici, deoarece prin această normă legală nu se instituie o obligație generală în sarcina notarilor publici de a asigura un interpret pentru cetățenii străini, din contră, asigurare interpretului se face numai pentru persoanele care „nu vorbesc sau nu înțeleg limba română", situație care excede cauzei de față, reclamantul K.Y. fiind un cunoscător al limbii române. II. Recurentul - chemat în garanție, S.P.M., notar public în cadrul BNPA V.L., Voluntari, Ilfov, a adus următoarele critici deciziei recurate: 1. Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu greșita interpretare a dispozițiilor art. 84 C. proc.

civ., raportat la dispozițiile art. 129 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ. Astfel, instanța de apel s-a raportat în mod greșit numai la dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., cu excluderea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., aceasta intrând în cercetarea fondului, stăruind în afla care este adevăratul motiv de nulitate invocat de reclamantul K.Y. Prima instanță a motivat de ce a reținut că reclamantul are un nivel de cunoaștere a limbii române care i-a permis să încheie acte juridice prin care a dobândit drepturi și și-a asumat obligații, inclusiv prin semnarea contractului de credit nr. 29102 din 14 aprilie 2008, precum și a contractului de vânzare-cumpărare cu ipotecă autentificat sub nr. 1459 din aceeași dată.

Chiar dacă soluția primei instanțe ar fi fost apreciată de către instanța de apel ca fiind greșită soluția corectă nu era aceea de anulare a sentinței apelate, ci de reținere a cauzei spre rejudecare, prima instanță nesoluționând cererea de chemare în judecată pe calea excepțiilor. În acest sens s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului disponibilității părților, părțile fiind acelea care fixează conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge. 2. Motivarea instanței de apel este și contradictorie, deoarece nu a lămurit de ce s-a înlăturat apărările formulate în întâmpinări și note scrise de către pârâtă și chematul în garanție.

Astfel, recurentul chemat în garanție a arătat că pentru ca cererea de chemare în judecată să poată fi analizată din punctul de vedere al dispozițiilor art. 954 C. civ., era necesar ca reclamantul să precizeze la care din cele două false reprezentări s-a referit, la eroare obstacol, care constă în falsa reprezentare a naturii juridice a actului juridic încheiat, s-au la falsa reprezentare asupra identității fizice a obiectului actului juridic respectiv, cu atât mai mult cu cât acesta nu a precizat dacă față de contractul de împrumut bancar s-a aflat în aceeași eroare, acesta nesolicitând constatarea nulității absolute a contractului de împrumut bancar, și nici a contractului de vânzare-cumpărare cu ipotecă autentificat sub nr. 1459/14 aprilie 2008. 3. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 48 alin. (1) și (2) a art. 60 din Legea nr. 36/1995.

Aceste texte de lege prevăd posibilitatea, pentru cetățenii aparținând minorităților naționale sau persoanelor care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română, de a lua la cunoștință de cuprinsul actului prin interpret. În speța de față, s-a dovedit că reclamantul cunoștea foarte bine limba română, din moment ce a semnat atât contractul de credit cât și două contracte de ipotecă, ambele în fața notatului public, dar a solicitat anularea doar a ultimului contract de ipotecă, deoarece viza apartamentul locuința sa personală. Dacă reclamantul ar fi avut nevoie de vreun interpret ar fi trebuit să solicite serviciile acestuia în fața notatului. Mai mult, în speța de față, notarul public s-a asigurat că reclamantul înțelege conținutul și efectele actului juridic pe care urma să-I semneze.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente: Atât recurenta-pârâtă cât și recurentul-chemat în garanție, au criticat decizia recurată sub mai multe aspecte. Cererea de chemare în judecată a fost înregistra pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 17 noiembrie 2009. Prin urmare, dispozițiile codului de procedură civilă aplicabile speței de față sunt cele care erau în vigoare la data învestirii primei instanțe, așa după cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 202/2010 cu privire la aplicarea legii procesuale în timp, care consacră principiul ultraactivării legii procesual civile existente la momentul învestirii primei instanțe, și nu pe cel al aplicării imediate a legii procesual civile, care era valabil până la data apariției acestui act normativ.

Calea de atac a apelului are un caracter devolutiv, în sensul că instanța de apel nu numai că poate, dar are și obligația de a verifica, în limitele cererii de apel, atât stabilirea situației de fapt de către prima instanță, cât și aplicarea corectă a legii de către aceasta. În speța de față, prima instanță a arătat, pe larg, de ce a reținut o anumită stare de fapt, și de ce a analizat pricina dedusă judecății prin raportare la condițiile de nulitate absolută a contractului de ipotecă. Prin urmare, nu se poate reține că prima instanță a soluționat pricina dedusă judecății pe calea unor excepții procesuale, aceasta justificându-și, pe fond, soluția pronunțată. în această situație, instanța de apel este cea care nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ea având posibilitatea, dar și obligația, de a se pronunța pe fondul pricinii, atât în ce privește starea de fapt, cât și în ce privește legalitatea hotărârii apelate, potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc.

civ., în speță nefiind aplicabile dispozițiile art. 297 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin legea nr. 202/2010, ci dispozițiile acestui articol de lege care erau în vigoare la data învestirii primei instanțe cu cererea de chemare în judecată. În atare situație sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., astfel încât, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtă și de chematul în garanție, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță de apel, care va avea în vedere la soluționarea apelului și celelalte susțineri ale părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții P. Bank România SA București și BNP S.P.M. împotriva Deciziei civile nr. 124 din 12 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 7 februarie 2013. Procesat de GGC - DG