ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1362/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1362/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 iunie

2007 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta U.M.

X București a solicitat în contradictoriu cu pârâtul I.N.C.D.F.N. „H.H."

obligarea acestuia la plata sumei de 727.622.91 RON, reprezentând penalități de

plată cu întârziere pentru serviciile prestate în perioada octombrie 2003 -

septembrie 2006.

Prin Sentința

comercială nr. 6442/2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat apel reclamanta, iar prin Decizia comercială 90/2009,

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a anulat Sentința nr.

6442/2008 și a trimis cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

București, secția civilă, cu motivarea că litigiul are o natură civilă și nu

comercială.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă a Tribunalului București sub numărul

18362/3/2009, iar, la data de 04 iunie 2008, pârâtul a depus o nouă

întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune

pentru penalitățile aferente facturilor emise în perioada 11 august 2003 - 27

iunie 2004, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar pe fondul cauzei a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată .

Prin Sentința civilă

nr. 256 din 25 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, -secția a

IV-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a

respins acțiunea formulată de reclamantă, având ca obiect penalitățile aferente

facturilor emise în perioada 11 august 2003 - 27 iunie 2004, constatând

prescris dreptul material la acțiune, s-a admis în parte cererea și a fost

obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 141.075,73 RON,

reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor emise în perioada

iulie 2004 - februarie 2006.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a încheiat cu pârâta contractul din

12 august 2003, înregistrat la pârâtă sub nr. X/2004, având ca obiect

asigurarea contra-cost a pazei militare cu efective de jandarmi a mai multor

obiective de interes național aflate în patrimoniul pârâtei.

Potrivit acestui

contract, serviciul de pază se execută contra-cost, conform tarifelor în curs

stabilite de Ministerul de Interne, iar dacă aceste tarife se modifică,

valoarea contractului se actualizează în mod corespunzător.

Potrivit art. 7 alin.

(2), pârâtul s-a obligat să vireze în contul reclamantei în termen de 10 zile

de la primirea facturii suma datorată pentru luna anterioară, iar potrivit art.

11, în caz de neexecutare sau executare cu întârziere a obligației de plată, de

la scadență și până la achitarea integrală a facturii beneficiarul datorează

penalități în cuantum de 0,25% pe zi de întârziere.

Totodată la 25

februarie 2004, s-a încheiat un nou contract de prestări servicii între

aceleași părți înregistrat la reclamantă sub nr. Y/2004, iar la pârât sub nr.

Z/2004.

În raport de această

situație, tribunalul a apreciat că este întemeiată excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată prin întâmpinare de către pârâtă, așa cum a fost

precizată în cadrul acestui dosar, întrucât potrivit art. 1 din Decretul nr.

167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin

prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar

potrivit art. 3 termenul de prescripție este de 3 ani.

Totodată potrivit

art. 7, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune

sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit alin. (3), dacă dreptul

este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă

de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul. Conform art. 12,

în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la

acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o

prescripție deosebită.

Or, în speța dedusă

judecății, de la data scadenței facturilor emise în perioada 11 august 2003 -

27 iunie 2004 și până la data formulării prezentei acțiuni, iunie 2007, au

trecut mai mult de 3 ani, astfel încât, termenul de prescripție de 3 ani,

prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a fost împlinit și, ca atare, este

prescris dreptul material la acțiune, având ca obiect penalitățile aferente

facturilor emise în această perioadă.

Susținerile

reclamantei, în sensul că termenul de prescripție este de 5 ani prevăzut de

art. 131 din O.G. nr. 92/2003 sunt neîntemeiate, întrucât potrivit acestui text

de lege dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în

termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat

naștere acest drept.

Totodată, potrivit

art. 21 din același act normativ creanțele fiscale reprezintă drepturi

patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material

fiscal.

Conform alin. (2) din

raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și

cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în: a)

dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care

constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea

taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor,

contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general

consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale; b) dreptul

la perceperea majorărilor de întârziere, în condițiile legii, denumite creanțe

fiscale accesorii.

Or, în speța dedusă

judecății, în nici un caz creanța pe care o are reclamanta împotriva pârâtei nu

este o creanță fiscală, în sensul prevăzut de C. proc. fisc., nu are ca obiect

impozite, taxe, amenzi, etc. ci este o creanță, care derivă din încheierea unui

contract civil de prestări servicii și căruia i se aplică regulile de drept

comun în materia prescripției, respectiv dispozițiile Decretului nr. 167/195 8.

Simplul fapt că

reclamanta este o instituție publică și că este finanțată de la bugetul de stat

nu are nici un fel de legătură cu natura juridică a creanței, ce derivă din

contractul de prestări servicii, în sensul că aceasta nu se transformă într-o

creanță fiscală, inclusiv în măsura în care veniturile obținute s-ar vărsa

integral tot la bugetul de stat.

În ceea ce privește

diferența creanței neconstatate ca fiind prescrisă, tribunalul a reținut că

potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante, ceea ce presupune că părțile nu se pot sustrage de la

obligativitatea contractului legal încheiat.

În consecință, atâta

timp cât părțile din contractul de prestări servicii au convenit în baza

manifestării libere de voință că în caz de neexecutare sau executare cu

întârziere a obligației de plată, de la scadență și până la achitarea integrală

a facturii beneficiarul datorează penalități în cuantum de 0,25%/zi de

întârziere, această manifestare de voință a părților urmează a produce

consecințe juridice, în temeiul principiului forței obligatorii a contractului,

neputându-se invoca faptul că nu ar exista o cauză a datoriei, sau că

respectiva creanță nu ar fi certă, lichidă și exigibilă.

În ceea ce privește

cuantumul sumei, tribunalul a avut în vedere facturile depuse la dosarul

cauzei, coroborate cu înscrisul intitulat „bază de calcul privind valoarea

debitului și a penalităților" cu precizarea că din suma totală de

727.622,91 RON, s-au scăzut penalizările constatate ca prescrise aferente

perioadei 05 septembrie 2003 - mai 2004, penalizări în cuantum total de

586.547,18 RON, rămânând un rest de achitat datorat și neprescris de 141.075,73

lei.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel, atât reclamanta U.M. X București, cât și pârâtul

I.N.C.D.F.N. „H.H.".

Prin Decizia civilă

nr. 170 A din 18 februarie 2011 pronunțată de Curtea de București, secția a

IV-a civilă, ambele apeluri, au fost respinse ca nefondate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

către U.M. X București.

Criticile formulate

de către apelant se referă la modul de soluționare al excepției prescripției de

către prima instanță.

Apelantul consideră

că, în cauză, este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani de zile, deoarece

în prezenta cauză este vorba de o creanță fiscală, fiind incidente dispozițiile

O.G. nr. 92/2003, critică neîntemeiată.

Creanța pe care o are

apelantul-reclamant derivă dintr-un contract de prestări servicii, care a fost

calificat ca fiind un contract civil, și izvorăște din serviciile de pază și

protecție executate de către U.M.

Natura juridică a

acestei creanță este civilă și nu este o creanță fiscală, deoarece nu rezultă

din raporturi de drept material fiscal.

Definiția creanței

fiscale este stipulată în dispozițiile art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003,

iar prin creanță fiscală se înțelege drepturile patrimoniale care decurg din

perceperea taxelor, impozitelor, majorărilor de întârziere sau a altor sume

care fac obiectul creanțelor fiscale principale.

Astfel, s-a reținut

că prima instanță a apreciat, în mod corect, că nu este vorba de o creanță

fiscală și, în raport de natura juridică a creanței, care este valorificată

prin prezenta cerere de chemare în judecată, termenul de prescripție este de 3

ani de zile, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Și cea de-a doua

critică referitoare la întreruperea termenul de prescripție, ca urmare a

recunoașterii debitului s-a apreciat ca neîntemeiată.

Într-adevăr,

I.N.C.D.F.N. „H.H." a recunoscut debitul, pe care l-a și achitat, însă nu

a recunoscut niciodată penalitățile de întârziere, care formează obiectul

prezentului litigiu.

Penalitățile de

întârziere reprezintă un accesoriu față de debitul principal și pentru

recuperarea acestora, curge un termen de prescripție diferit față de termenul

de prescripție aferent debitului principal.

Astfel, prin

recunoașterea debitului principal se întrerupe termenul de prescripție aferent

numai acestuia, fără a se produce efectul interuptiv al termenului de

prescripție pentru penalitățile de întârziere.

Cu privire la factura

din 03 martie 2005 în cuantum de 580.641,51 RON, emisă de U.M. X București și

primită de I.N.C.D.F.I.N. "H.H.", la 07 martie 2005, instanța de

apel, a constatat că aceasta nu a fost acceptată prin semnarea de către un

reprezentant legal al apelantului-pârât și că simpla înregistrarea a facturii

în registrul de intrări nu echivalează cu recunoașterea penalităților stabilite

prin factura comunicată.

Astfel, pe factura

depusă la dosar, din Dosarul nr. 23925/3/2007 al Tribunalului București, secția

comercială, nu este aplicată semnătura unui reprezentant al I.N.C.D.F.N.

„H.H.".

către I.N.C.D.F.N. „H.H."a fost considerat neîntemeiat, reținând că în

litigiu este vorba de o creanța certă și lichidă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, U.M. X București, invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat modificarea deciziei

recurate, în sensul obligării intimatului I.N.C.D.F.I.N. "H.H." la

plata către U.M. X București, a sumei de 586.547,18 RON reprezentând penalități

de plată cu întârziere pentru perioada septembrie 2003 - mai 2005.

În dezvoltarea

acestora a arătat în primul rând că, U.M. X București fiind instituție finanțată

integral din bugetul consolidat al statului are ca obligație vărsarea tuturor

sumelor la bugetul de stat, sume ce pot fi încadrate în expresia „alte sume ce

constituie venituri ale bugetului general consolidat" a art. 1 alin. (2)

din O.G. nr. 92/2003.

Pe cale de

consecință, în cazul de față se face aplicarea prevederilor Legii nr. 500/2002,

actualizată privind finanțele publice raportate la O.G. nr. 92/2003,

republicată, privind C. proc. fisc., fapt care instituie ca termen de

prescripție perioada de „5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui

în care a luat naștere acest drept".

În acest sens,

penalitățile aferente perioadei 05.09.2003 - 05.2004, penalizări în cuantum de

586.547,18 RON sunt în termenul legal de prescripție de 5 ani.

În al doilea rând a

arătat că, conformitate cu prevederile art. 1865 C. civ. coroborate cu cele ale

art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe „prin recunoașterea

dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția."

Consideră că, prin

factura din 03 martie 2005 în cuantum de 580.641,51 RON, emisă de U.M. X

București și primită de I.N.C.D.F.I.N. "H.H.", la  07 martie 2005,

intimata-pârâtă a recunoscut debitul, deci, pe cale de consecință, prescripția

a fost întreruptă, de la data recunoașterii penalităților începând să curgă un

nou termen de prescripție.

Factura acceptată

face dovada împotriva destinatarului și în favoarea emitentului. Fiind

asimilate unor înscrisuri sub semnătură privată, facturile fac dovada până la

proba contrară. Emiterea facturilor s-a făcut în baza celor două contracte

încheiate anterior acestora, contracte ale căror clauze fundamentale au fost

stabilite mai dinainte de părți, factura nefăcând în acest caz decât să-i

recunoască existenta.

Factura face dovada

în legătură cu existența actului juridic și cu executarea operațiunii care

constituie obiectul ei.

Debitorul nu a

contestat valoarea penalităților la data primirii facturii sus-menționate și

deci penalitățile în cuantum de 586.547.18 RON, aferente perioadei 05.09.2003 -

05.2004 sunt în termenul legal de prescripție de 3 ani.

Recursul va fi

respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

În esență, recurenta

reclamantă a formulat critici cu privire la greșita respingere a cererii de

acordare a penalităților pentru perioada 05.09.2003 - 05.2004, considerând că,

în mod greșit dreptul de a le solicita a fost prescris, în cauză fiind vorba de

un termen de 5 ani, rezultat din natura fiscală a creanței și nu de 3 ani,

rezultat din natura civilă a creanței. De asemenea a considerat greșit și

faptul că instanța de apel nu a reținut întreruperea termenului de prescripție

ca urmare a acceptării facturii ce cuprindea penalitățile calculate.

Cele două critici

sunt nefondate.

Astfel, potrivit art.

21 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 creanțele fiscale sunt drepturi patrimoniale

care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal - și

constau în dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a

altor sume care constituie venituri ale bugetului de stat precum și dreptul la

perceperea majorărilor de întârziere aferente sumelor datorate la bugetul de

stat. Or, raportul juridic în cadrul prezentei cauze este un raport

contractual, de tip comercial, și nu o relație contribuabil-stat.

Recurenta-reclamantă

a încasat de la pârât, în calitate de beneficiar, contravaloarea unor servicii

prestate și nu taxe, impozite sau alte contribuții datorate bugetului de stat.

Contractele de prestări servicii între părți, deși încheiate în temeiul

obligației prevăzute de lege de asigurare a pazei cu jandarmi pentru obiective

speciale, au reflectat acordul de voință al părților, iar întregul conținut al

contractelor este cel al unor contracte de prestări servicii tipic comerciale.

În mod corect a

reținut instanța de apel excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de

către pârât, întrucât potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la

acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3 din același decret

termenul de prescripție este de 3 ani, susținerile recurentei-reclamante

privind termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 131 din O.G. nr.

92/2003 nefiind întemeiate.

Cu privire la cea de-a

doua critică.

Natura documentului

pe care îl reprezintă factura impune cel puțin două operațiuni: primirea fizica

a documentului și acceptarea acestuia la plată. Din aceste două condiții

rezultă că nu are relevanță intrarea unui document în registratură, ci

confirmarea că acesta este un document cărui să i se dea curs. Regulile

financiare privind plata facturilor conțin condiția sine qua non a confirmării

de către personalul cu atribuții în acest sens a faptului că există temei

pentru ca, respectivele facturi să fie plătite.

Expresia "bun de

plată" nu este menționată pe nici una din cele două facturi, iar

recurenta- reclamantă nu a făcut dovada că pârâtul a acceptat spre plată aceste

facturi.

Prin urmare,

existența pe factura din 03 martie 2005 a numărului de înregistrare al

I.N.C.D.F.I.N. "H.H.", reprezintă doar dovada intrării documentului

respectiv în institut, nefiind echivalentă cu recunoașterea debitului așa cum

susține recurenta-reclamantă și deci, pe cale de consecință, prescripția nu a fost

întreruptă.

Pentru cele arătate

în mod corect a reținut instanța de apel și faptul că, penalitățile de

întârziere reprezintă un accesoriu față de debitul principal și că pentru

recuperarea acestora, curge un alt termen de prescripție.

Așa fiind,

penalitățile în cuantum de 586.547.18 RON, aferente perioadei 05.09.2003 -

05.2004 solicitate de recurenta reclamantă nu pot fi acordate pentru motivele

arătate, iar recursul recurentei reclamante se privește ca nefondat, urmând ca,

în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta U.M. X București împotriva Deciziei

nr. l70A/l 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2012.

Procesat de GGC - AS