ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2906/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 146 din 23 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Tg.Mureș a fost respinsă acțiunea reclamantei F.R. formulată în contradictoriu

cu A.N.O.F.M. și A.J.O.F.M. Mureș.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța, investită cu soluționarea acțiunii introductive, a reținut că

prin decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți,

pronunțată într-un recurs în interesul legii, a fost dezlegată problema de drept

supusă judecății în cazul de față, cu privire la drepturile salariale constând în

suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.

Pentru aceste considerente,

văzând că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, instanțele sunt obligate

să rețină dezlegarea dată de decizia nr. 20/2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți

în privința drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul

treptei de salarizare, instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei

ce vizează acordarea acestor drepturi salariale.

Instanța a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți, întrucât drepturile ce fac

obiectul acțiunii au fost suspendate succesiv, iar prescripția a fost de asemenea

suspendată pe perioada în care drepturile au fost suspendate.

Cu privire la acordarea

drepturilor și pe viitor, instanța a constatat că prevederile invocate ca temei

al acțiunii introductive au fost abrogate expres prin art. 49 pct. 14 din Legea

nr. 330/2009, astfel că a constatat că această cerere este inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.

Recurenta a criticat hotărârea

instanței de fond întrucât decizia nr. 20/2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți

a fost publicată în M. Of. al României la data de 16 decembrie 2009, după data pronunțării

hotărârii atacate, apreciind că dispozițiile aceste hotărâri erau inaplicabile în

cazul său, astfel încât a arătat că se impunea sesizarea Curții Constituționale.

Recurenta a arătat că

s-ar fi impus sesizarea Curții Constituționale cu privire la art. 31 alin. (1)

lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, căci abrogarea acestui articol

prin Legea nr. 330/2009 era dispusă de la 1 ianuarie 2010.

A fost invocată, în sprijinul

motivelor de recurs formulate, jurisprudența C.E.D.O. și indicate incidente în cauză

dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, arătându-se că prin hotărârea atacată i s-a produs o limitare a liberului

acces la justiție.

Pe fondul cauzei a arătat

că nici executivul, nici legiuitorul nu puteau suspenda sau abroga dreptul funcționarilor

publici la acordarea suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare,

raportate la perioada pentru care a solicitat aceste drepturi, începând cu 1

ianuarie 2004.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de

recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele

ce urmează.

În conformitate cu dispozițiile

art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, „(1) Pentru activitatea desfășurată,

funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din a) salariul de bază; b)

sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător

treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi

salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare

pentru funcționarii publici”.

În aceste condiții, Înalta

Curte reține că dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în

Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999,

dar potrivit art. 31 alin. (3), salarizarea se face în conformitate cu prevederile

legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Prin stabilirea unui cuantum

procentual de câte 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, fără

ca acest cuantum să fi fost stabilit printr-o reglementare legală, instanța ar interveni

în domeniul constituțional al puterii legislative, căreia nu i se poate substitui

în cauza de față, căci și-ar depăși propriile competențe, limitate constituțional

la aplicarea legii pozitive.

Criticile formulate de

recurentă cu privire la sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, nu pot fi primite de

Înalta Curte, întrucât modificările legislative date acestui articol au făcut imposibilă

sesizarea cerută.

Pentru aceste motive,

soluția instanței de fond va fi menținută și, pe cale de consecință, în temeiul

art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de F.R. împotriva sentinței nr. 146 din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Tg.Mureș,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2010.