ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2903/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 3791 din 10 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune

și a fost admisă în parte acțiunea reclamanților C.I., C.M., C.D., R.V. în contradictoriu

cu Ministerul Afacerilor Externe, în sensul că pârâtul a fost obligat să stabilească

o dată de depunere a cererii și a actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei

române, într-un termen rezonabil. Instanța a respins cererea privind daunele morale

solicitate.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune

este neîntemeiată, întrucât reclamanții au solicitat să se constate refuzul nejustificat

de soluționare a unei cereri în raport de ultima petiție adresată autorității pârâte,

care a rămas fără soluționare efectivă, ca și celelalte cereri de altfel, astfel

încât acțiunea reclamanților este formulată în termenul legal de prescripție.

Pe fondul acțiunii formulate,

instanța a reținut că reclamanții s-au adresat cu o primă cerere autorității pârâte

la data de 14 septembrie 2006, solicitând fixarea datei în vederea depunerii cererii

și actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, iar până la data sesizării

instanței au primit înștiințarea că datorită numărului mare de solicitări și a spațiilor

limitate în care Ambasada își desfășoară activitatea, reclamanții urmează a fi programați

pentru depunerea cererii, urmând a fi înștiințați în legătură cu acest aspect.

Instanța de fond a constatat

că termenul care a trecut de la formularea cererii nu poate fi considerat rezonabil,

cât timp obligația de soluționare a cererilor în termen rezonabil subsumează toate

etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele premergătoare depunerii efective

a cererii.

Cu privire la daunele

morale solicitate, instanța de fond a apreciat ca neîntemeiată această cerere, atâta

timp cât prin admiterea acțiunii și obligarea autorității să stabilească data de

primire a cererii s-a realizat o reparație morală suficientă.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe, criticând soluția pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Recurentul a arătat că

instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii, întrucât

acțiunea reclamanților este prescrisă, în raport cu cererile adresate autorității

pârâte în luna septembrie 2006, întrucât pentru fiecare cerere administrativă se

constată existența unui act administrativ unilateral și curge un termen separat

de prescripție.

Pe fondul acțiunii, autoritatea

pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al termenului în discuție, însă

s-a invocat faptul că există o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită

o dată pentru a se depune cererea reclamanților de redobândire a cetățeniei române.

S-a arătat că nu poate

fi reținut un refuz nejustificat, întrucât există un răspuns formulat de autoritatea

recurentă, iar acesta nu poate fi considerat ca o exprimare a unei restricționări

a unui drept.

Autoritatea recurentă

a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor

de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate

pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităților

române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea

cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un termen cât mai scurt.

Recurentul a precizat

că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba

de un termen administrativ.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul dispozițiilor

art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 din C. proc. civ., analizând motivele invocate

în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente

în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte nu poate

primi excepția invocată cu privire la prescripția acțiunii reclamanților, întrucât

în cauza de față dreptul la acțiune nu este prescris.

Astfel, văzând dispozițiile

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care cererile prin care

se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ,

recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în

termen de 6 luni de la a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării

termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului

legal de soluționare a cererii, Înalta Curte a constatat că acțiunea reclamanților

a fost introdusă la data de 7 mai 2009, în condițiile în care răspunsul autorității

pârâte a fost formulat la 6.04.2009, deci înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut

de lege.

Înalta Curte a constatat

că în mod corect instanța de fond a analizat excepția prescripției dreptului la

acțiune invocată, întrucât reclamanții au precizat, în cererea de chemare în judecată,

că răspunsul primit a fost elementul declanșator al vătămării, deoarece acest răspuns

a fost formal și reclamanții s-au declarat nemulțumiți de refuzul de soluționare

a cererii lor de programare într-un termen rezonabil pentru primirea actelor.

Nu poate fi primită apărarea

recurentului în sensul că există două cereri, care au regim juridic diferit, întrucât

răspunsul autorității a fost cel care a determinat partea să iasă din pasivitate

și să reclame existența unei vătămări, iar instanța de fond a putut constata un

refuz continuu de soluționare a cererii reclamanților, cu referire la prima cerere

adresată în acest sens autorității pârâte, fără a aprecia însă că reclamanții susțin

numai acea cerere depusă inițial, în anul 2006.

În conformitate

cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii moldoveni de

naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună

cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României

în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a constatat

că reclamanții s-au adresat în mai multe rânduri pârâtului, manifestându-și stăruința

în redobândirea cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă,

împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanți în soluționarea într-un

termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr.

554/2004.

Înalta Curte

reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. se constată că prin Convenție se

apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate

de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele

interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale

ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul

ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza

Străin și alții împotriva României).

Or, din această

perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererii formulate de intimații-reclamanți,

indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestora

în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române.

Principiul legalității

înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile

și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie

urmată în cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum

și miza litigiului pentru persoana interesată(cauza Frydlender împotriva Franței

și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei Curți

litigiul născut între reclamanți și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate

deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea

o vătămare a reclamanților într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamanții

privesc cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate

primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de

răspundere, întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii

reclamanților și trebuia să-și ia toate diligențele pentru rezolvarea situației

create.

Orice amânare în soluționarea

cererii ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, așa cum în

mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în

vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz

nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, Înalta Curte

are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se

subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și

potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu

poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute

în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea

competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetățeniei române,

văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată

la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002,

publicată în M. Of. nr. 490/9.07.2002, dispoziții conform cărora se impune fiecărui

stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie.

Având în vedere aceste

considerente, în temeiul art. 312 din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 3791 din 10

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2010.