ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4217/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 174 din 13 ianuarie 2010 a Curții

de Apel București a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune și

a fost admisă acțiunea reclamanților B.V., B.N. în contradictoriu cu Ministerul

Afacerilor Externe, în sensul că instanța a constatat refuzul nejustificat al pârâtului

de a soluționa cererile reclamanților și acesta a fost obligat să primească cererile

reclamanților de redobândire a cetățeniei române însoțite de actele necesare și

să le transmită Ministerului Justiției într-un termen rezonabil.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii reclamanților a reținut că

excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de autoritatea pârâtă, este

neîntemeiată, întrucât instanța are în vedere ultima cerere formulată de reclamanți,

cerere rămasă fără soluționare, ca de altfel și cererile anterioare.

Pe fondul acțiunii introduse

la Curtea de Apel București la data de 6 august 2009, instanța a constatat că, la

solicitarea de primire a cererilor de redobândire a cetățeniei române, formulată

de reclamanți, precum și a actelor necesare, autoritatea pârâtă a comunicat un răspuns

negativ, iar instanța a constatat că acesta reprezintă un refuz nejustificat de

soluționare a unei cereri în sensul dispozițiilor din Legea contenciosului administrativ.

Instanța investită cu

soluționarea acțiunii introductive a reținut că, la data de 27 decembrie 2006 și

28 decembrie 2006, reclamanții s-au adresat Secției consulare a Ambasadei României

din Republica Moldova în vederea depunerii cererii și actelor necesare pentru redobândirea

cetățeniei române în temeiul Legii nr. 21/1991. Ulterior, la data de 10 aprilie

2009 au depus din nou cerere, însă nu au primit nici un răspuns, motiv pentru care

s-au adresat instanței de judecată.

Instanța de fond a constatat

că reclamanții și-au manifestat intenția de redobândire a cetățeniei române, fără

să fie programați pentru depunerea efectivă a documentelor necesare, iar refuzul

pârâtului de soluționare a cererii reclamanților are caracter nejustificat, fiind

exprimat cu exces de putere.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.

Recurentul a arătat că

instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii, întrucât

autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al termenului în discuție,

însă s-a invocat faptul că există o justificare argumentată a faptului că nu a fost

stabilită o dată pentru a se depune cererea reclamanților de redobândire a cetățeniei

române.

S-a arătat că nu poate

fi reținut un refuz nejustificat, întrucât există un răspuns formulat de autoritatea

recurentă, iar acesta nu poate fi considerat ca o exprimare a unei restricționări

a unui drept.

Autoritatea recurentă

a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor

de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate

pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităților

române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea

cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un termen cât mai scurt.

Recurentul a precizat

că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba

de un termen administrativ, arătând și faptul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute

de lege pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat.

Recurentul a arătat că

instanța de fond nu motivează aspectul răspunsului formulat de autoritatea pârâtă,

răspuns comunicat reclamanților și care nu încorporează un refuz explicit, argumentând

că nu este indicat un temei legal, pentru a sprijini ideea că stabilirea, în cadrul

activității Ministerul Afacerilor Externe a unei ordini cronologice de procesare

a cererilor de redobândire a cetățeniei, poate fi asimilată unui refuz nejustificat.

Recurentul a precizat

că în baza de date a Secției Consulare a României în Republica Moldova se regăsesc

peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire

a cetățeniei, criteriu cronologic de programare fixat deja în practica Ministerului

Afacerilor Externe, care a dobândit suport legal și care are un caracter obligatoriu.

Recurentul a arătat că

autoritatea recurentă a depus eforturi de a găsi soluții de lege ferenda și a menționat

că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea

O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 21/1991.

S-a arătat și faptul că,

de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 5/2010, depunerea actelor la secția

consulară devine facultativă chiar și pentru cetățenii străini care nu au un drept

de ședere în România, precizând că se poate apela foarte ușor la serviciile birourilor

teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de

recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele

ce urmează.

În conformitate

cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data formulării

cererilor reclamanților, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune

cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile

diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condițiile

în care au reședința sau domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a constatat

că reclamanții s-au adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea

cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care

este de natură a-i afecta pe reclamanți în soluționarea într-un termen rezonabil

a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte

reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată

că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în

drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru

între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor

fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus

dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth;

cauza Străin și alții împotriva României).

Or, din această

perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererilor formulate de reclamanți,

indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestora

în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române.

Principiul legalității

înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile

și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie

urmată în cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum

și miza litigiului pentru persoana interesată(cauza Frydlender împotriva Franței

și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei Curți

litigiul născut între reclamanți și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate

deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea

o vătămare a reclamanților într-un drept prevăzut de lege, drept la care aceștia

privesc cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate

primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de

răspundere, întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii,

căci trebuia să-și ia toate diligențele pentru rezolvarea situației create.

Orice amânare în soluționarea

cererii reclamanților ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, așa cum în

mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în

vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz

nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, Înalta Curte

are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se

subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și

potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu

poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute

în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea

competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetățeniei române,

văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată

la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002,

publicată în M. Of. nr. 490/9.07.2002, dispoziții conform cărora se impune fiecărui

stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie.

Nici motivele cu privire

la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte, pentru

invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai există

cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetățeniei române, întrucât

sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi și le va respinge ca nefondate,

prin invocarea principiului tempus regit actum.

Înalta Curte a constatat

că, până la data introducerii acțiunii, cererile reclamanților nu primiseră vreo

rezolvare efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise

nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea pârâtă.

Faptul că în prezent reclamanții

ar putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă ștergerea vătămării

deja produse în privința reclamanților, care nu au primit o soluționare a cererilor

sale, formulate inițial în anul 2006.

Pentru aceste considerente,

văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul

art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 174 din 13 ianuarie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2010.