ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1476/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1543 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantului privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și l-a obligat să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, în termen de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Prin aceeași sentință, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, cu privire la excepție, că aceasta nu este întemeiată, acțiunea fiind introdusă în termenul legal, de 6 luni, raportat la data răspunsului contestat de reclamant – octombrie 2008. Pe fond, prima instanță a reținut, în esență, că nesoluționarea cererii reclamantului contravine obligației asumate de Statul Român de a examina cererile formulate în temeiul Legii nr. 21/1991. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, recurentul arată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea greșită a legii, sub un dublu aspect: cel al respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și, respectiv, cel al constatării greșite a existenței unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii intimatului având ca obiect redobândirea cetățeniei române.

Arată recurentul că a răspuns la cererea intimatului, în sensul că aceasta va fi soluționată favorabil la momentul la care urmează să fie procesate și cererile similare ale altor petenți, depuse în aceeași perioadă. De asemenea, recurentul a reluat susținerea, făcută și în fața instanței de fond, în sensul că există motive de ordin administrativ, organizatoric – cele peste 360.000 de cereri înregistrate cu acest obiect – care au făcut imposibilă rezolvarea acestora în cadrul unui termen rezonabil. În opinia recurentului, instanța de fond trebuia să evalueze exact situația specifică a derulării activității în exteriorul României și gradul în care Ministerul Afacerilor Externe își poate dimensiona structura administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub suveranitatea statului român, împrejurare ce se reflectă asupra mecanismului de luare a deciziilor.

În concluzie, recurentul arată că, în speță, nu sunt întrunite condițiile existenței unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii intimatei, conform definiției legale a acestei noțiuni, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei avute în vedere de legiuitor. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Înalta Curte reține că este nefondată critica recurentului privind excepția prescripției dreptului la acțiune, apreciind că aceasta în mod corect a fost respinsă de instanța de fond, raportat la răspunsul primit de intimatul-reclamant la cererea sa din octombrie 2008, față de care sesizarea instanței de contencios administrativ, la data de 23 ianuarie 2009, este făcută înlăuntrul termenului de 6 luni, reglementat de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Nici critica recurentului privind greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive: Într-adevăr, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

În același sens sunt, de asemenea, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare , adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „ Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen rezonabil ”. Cu privire la noțiunea de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu. În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În speța dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri – septembrie 2006 – și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea „principiului acționării într-un termen rezonabil”, care guvernează materia aflată în discuție, în conformitate cu art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie și art. 7 din Recomandarea CM / Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, mai sus menționate . Așa fiind, răspunsul primit de intimat în luna octombrie 2008 constituie, de fapt, o amânare la un termen nedeterminat a datei la care acesta va fi invitat să depună cererea de redobândire a cetățeniei române, reprezentând un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 1543 din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal , ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2010.