ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3644/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanții T.M. și T.A. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe,

obligarea acestuia să le numească o zi, într-un termen rezonabil de maxim 30

zile, pentru depunerea cererii și actelor necesare cu privire la redobândirea

cetățeniei române.

In motivarea cererii,

reclamanții au arătat că în noiembrie 2006 au depus o primă cerere la Secția

Consulară a Ambasadei României din Chișinău, însă, li s-a comunicat că trebuie

să facă o cerere scrisă de programare prin poștă, pentru a fi invitați să

depună o cerere de intenție ca să fie programat de către Secția Consulară a

Ambasadei României de la Chișinău în vederea depunerii cererii.

La data de 19 iunie

2009, reclamanții au formulat o nouă cerere dar fără nici un rezultat, motiv

care-i determină să considere că dreptul prevăzut de Legea nr. 21/1991 le este

îngrădit.

Prin sentința civilă

nr. 120 din 12 ianuarie 2010 Curtea de Apel București a respins excepția

prescripția dreptului la acțiune și a admis acțiunea formulată de reclamanții T.M.

și T.A. în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe și a obligat pârâtul

să stabilească în termen de 30 zile de la pronunțarea sentinței, data la care

să se prezinte reclamanții pentru primirea cererilor de redobândire a

cetățeniei române.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția

prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată întrucât dispozițiile art.

11 din Legea nr. 554/2004 prevăd termenul de 6 luni în care se pot introduce

cererile privind anularea unui act administrativ sau recunoașterea dreptului

pretins, iar în raport de data introducerii acțiunii acest termen nu a fost

depășit.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a reținut că, deși Legea nr. 21/1991 nu prevede un termen în

care pârâtul să proceseze cererile formulate pentru redobândirea cetățeniei,

totuși depășirea unui termen de aproape 3 ani de la data depunerii primei

cereri și până la introducerea acțiunii are drept consecință imposibilitatea

reclamantului de valorificare a dreptului prevăzut de Legea nr. 21/1991.

Împotriva acestei

sentinței considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe, pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita

aplicare a legii pentru următoarele aspecte.

In primul rând,

recurentul arată că, în cauză, nu erau îndeplinite condițiile existenței unui

refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamanților privind înregistrarea

cererii de redobândire a cetățeniei române, în sensul dispozițiilor art. 2

alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul apreciază

că instanța de fond, în mod greșit a constat existența unui refuz nejustificat

de rezolvare a cererii intimaților având ca obiect redobândirea cetățeniei

române.

In dezvoltarea

acestei critici, recurentul susține faptul că a răspuns la cererea intimaților,

în sensul că aceasta va fi soluționată favorabil la momentul la care urmează să

fie procesate și cererile similare ale altor cetățeni moldoveni, depuse în

aceeași perioadă.

Recurentul mai

menționează că durata acestui termen rezonabil a fost decantată în

jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului dar, chiar și așa, ea nu

se aplică decât în cazurile expres specificate, în condițiile în care

solicitanții sunt rezidenți în tara a cărei cetățenie o solicită, durata

analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului

față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic și care

se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză

în care nu se regăsește reclamantul.

Determinarea

termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în

funcție de toate circumstanțele relevante.

In ce privește

eforturile ministerului de a găsi soluții „de lege ferenda", recurentul

precizează că la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr.

354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 care modifică și completează Legea

nr. 21/1991.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

În cauză, nu sunt

întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.,

în vederea casării sau modificării hotărârii deoarece prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport cu materialul probator administrat și a

realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte

apreciază că susținerea recurentului privind greșita aplicare de către prima

instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului

administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a

cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12

alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau

reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române,

însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la

misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile

vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie.

Din lecturarea

textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a

stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa

unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10

din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6

noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit

cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un

termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei

sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie".

Doctrina europeană a

arătat că noțiunea de „termen rezonabil" este o noțiune relativă, care nu

poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un

„termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod

global și în mod concret.

Curtea de la

Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său

rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii,

adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă

rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie «

civilă »,

dies a quo

începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci

când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

In opinia Curții de

la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența

sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul

reclamantului și cel al autorităților competente.

Înalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri -

septembrie 2006 - și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen

rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceleași

motive, Înalta Curte nu poate primi nici susținerea potrivit căreia la data de

19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică și

completează Legea nr. 21/1991.

Referitor la

susținerile recurentului-pârât privind modificarea procedurii de depunere a

cererilor de redobândire a cetățeniei, Înalta Curte, în raport de data

depunerii acțiunii introductive, le apreciază ca fiind fără relevantă.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

In consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul

declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 120

din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 septembrie 2010.