ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 609/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, reclamantul C.V., în contradictoriu cu Ministerul

Afacerilor Externe, a solicitat obligarea pârâtului să primească cererea și

actele necesare cu privire la redobândirea cetățeniei române într-un termen

rezonabil.

In motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că s-a prezentat la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău,

în data de 1 septembrie 2006, în vederea depunerii cererii și actelor necesare

pentru redobândirea cetățeniei române, fiind informat că trebuie să depună o

cerere de intenție pentru a fi programat, motiv pentru care, la data de 27

septembrie 2009, a depus respectiva, însă nici până în prezent nu a fost

programat.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, ca

urmare a depășirii termenului stabilit de art. 11 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, pe fond solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin sentința nr. 3686 din 4 noiembrie

2009, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului la

acțiune, invocată de pârât și a admis acțiunea reclamantului C.V., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe.

Totodată, instanța a constatat refuzul

nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantului privind primirea

cererii și actelor necesare redobândirii cetățeniei române, obligând pârâtul că

primească cererea reclamantului în maximum 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că excepția prescripției dreptului la

acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, este neîntemeiată,

apreciind că, față de situația de fapt determinată de pasivitatea pârâtului,

curgerea termenului de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea

implicită a dreptului reclamantului la soluționarea cererii sale, astfel că

acțiunea este formulată în termen.

Referitor la fondul cauzei, prima

instanță a constatat că, deși nimeni nu contestă numărul mare de peste 360.000

de astfel de cereri și nici greutățile inerente în gestionarea unui asemenea

număr de cereri, totuși termenul de peste aproape 2 ani și 9 luni cât a trecut

de la formularea cererii poate fi considerat un termen nerezonabil în accepțiunea

art. 10 din Convenția Europeană asupra cetățeniei adoptată la Strasbourg la 6

noiembrie 1997, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, solicitând modificarea ei în

sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

In motivarea căii de atac,

recurentul-pârât a prezentat o justificare argumentată a faptului că nu a fost

stabilită o dată pentru programarea reclamanților în vederea depunerii cererii

de redobândire a cetățeniei române,

în baza

dificultăților de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări

de

redobândire a cetățeniei române depuse la Secția Consulară a Ambasadei României

la Chișinău.

A arătat recurentul-pârât că instanța

de fond a apreciat în mod eronat existența unui refuz nejustificat de rezolvare

a cererii reclamantului de a-i fi primită cererea privind redobândirea

cetățeniei române, deoarece prin răspunsurile administrative în spețe similare,

au fost prezentate argumentele pentru care nu a fost stabilită data de depunere

a cererii, motiv pentru care, conduita ministerului, prin Secția Consulară a

Ambasadei României la Chișinău, nu poate fi încadrată în definiția legală a

refuzului nejustificat, conținută în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004.

Se susține că ministerul nu a negat

dreptul reclamantei de a depune cererea de redobândire a cetățeniei române, ci

a invocat existența unor motive obiective, exoneratoare de culpă

administrativă, constând în faptul că autoritățile române se află în

imposibilitatea de a-și asigura pe teritoriul Republicii Moldova spațiile

adecvate pentru preluarea și procesarea tuturor cererilor, astfel că sunt

întâmpinate mari dificultăți în soluționarea celor peste 360.000 de cereri de

redobândire a cetățeniei române înregistrate în baza de date a Secției

consulare a României în Republica Moldova.

Recurentul-pârât susține și că

noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii" nu este

reglementat de lege lata în legislația română, el regăsindu-se doar în

jurisprudența CEDO și nu se aplică decât în privința solicitanților rezidenți

în țara a cărei cetățenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susține că, în

jurisprudența CEDO (cauza Katte Klitsche de la Grange), s-a reținut că,

„caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în funcție de

circumstanțele cauzele și ținând cont de ... complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantei și cel al autorităților competente".

Totodată, recurent-pârât susține că

întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului

suveran al statului de a analiza fiecare cerere și că, în lipsa unui temei

concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a

edicta termenele de primire a cererilor respective.

Mai arată recurent-pârât că statul

român a depus diligentele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009

și a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricție în ceea

ce privește situarea domiciliului sau condiționat de obținerea dreptului de

ședere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8

februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie

sunt operaționale și creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de

redobândire a cetățeniei, astfel că nu mai subzistă nicio imposibilitate a

reclamantei de a-și valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991.

Examinând cauza prin prisma motivelor

invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Circumstanțele cauzei sunt în sensul

că reclamantul C.V. s-a adresat în luna septembrie 2006 cu o primă cerere

Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău pentru a depune actele

necesare redobândirii cetățeniei române în condițiile art. 12 alin. (3) din

Legea nr. 21/1991, solicitarea sa fiind respinsă pentru motivul că trebuie să

depună mai întâi o cerere de intenție pentru a fi programată în vederea

depunerii documentelor necesare. La data de 27 septembrie 2006, reclamantul a

adresat o nouă cerere la care nu a primit nici un răspuns.

In raport cu circumstanțele cauzei și

obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că în cauză există un refuz

nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004,

de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetățeniei

române, precum și faptul că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de

soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective,

persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de

petiționare.

Înalta Curte are în vedere și faptul

că reclamantul nu a solicitat soluționarea favorabilă a cererii de redobândire

a cetățeniei române, ci doar stabilirea datei la care va putea depune cererea

și documentele necesare în vederea redobândirii cetățeniei române.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține

că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, față de data depunerii petiției, a

fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantului pentru

stabilirea datei la care va fi invitată să depună documentele necesare pentru

redobândirea cetățeniei române, în condițiile art. 10

1

și art. 12

din Legea nr. 21/1991.

Înalta Curte constată că nu pot fi

primite criticile din recurs referitoare la faptul că noțiunea de „termen

rezonabil" nu este reglementată în legislația națională sau că termenul

rezonabil consacrat în jurisprudența CEDO s-ar aplica în anumite cazuri expres

reglementate și exclusiv rezidenților din țara a cărei cetățenie o solicită.

Este adevărat că Legea nr. 21/1991 nu

prevede

expressis verbis

un termen legal sau un termen rezonabil de

soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române depuse conform art. 10

1

și art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil

în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a

consacrării lui prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

precum și în jurisprudența CEDO.

Totodată, este de reținut faptul că și

în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 - Dreptul la

bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a

beneficia, in ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil

și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și

agențiilor Uniunii".

În consecință, este de la sine înțeles

faptul că, în privința termenului rezonabil, deși acesta nu beneficiază de o

reglementare expresă în materia dedusă judecății, conduita autorității

administrative se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei.

Totodată, Curtea reține că instanța de

fond în mod corect a avut în vedere dispozițiile art. 10 din Convenția

europeană asupra cetățeniei, conform cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă

astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea,

păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui

atestat de cetățenie". Aceasta întrucât, atâta timp cât statul român și-a

asumat, în baza art. 10

1

din Legea nr. 21/1991, obligația de a

acorda cetățenia română persoanelor care au pierdut-o din motive neimputabile

lor sau cărora această cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor, în calitate

de stat semnatar al respective Convenții are, conform dispozițiilor respective,

obligația de a respecta termenul rezonabil în procedura de examinare a

cererilor ce îi sunt adresate în acest sens.

Curtea are în vedere și faptul că nici

până la data soluționării prezentului recurs, pârâtul nu a făcut dovada

faptului că reclamantul ar fi fost invitată să depună documentele necesare

pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetățeniei române.

Este neîntemeiată susținerea din

recurs referitoare la faptul că autoritatea judecătorească nu are competența de

a stabili termenul în care autoritatea publică a fost obligată, prin sentința

recurată, să primească cererea reclamantei, întrucât instanța de fond nu a

făcut altceva decât să soluționeze capătul de cerere cu care a fost legal

învestită în raport cu competența legală ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

In considerarea dispozițiilor Legii

nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantului,

dar și față de dispozițiile art. 13 din același act normativ, care prevăd că în

prezent cererile de redobândire a cetățeniei române se pot depune atât la

Autoritatea Națională pentru Cetățenie, cât și la misiunile diplomatice sau la

oficiile consulare ale României, în vederea facilitării exercitării acestui

drept de către solicitanți, câtă vreme intimatul și-a exercitat dreptul la

alegere în sensul depunerii solicitării la Ambasada României la Chișinău,

susținerile recurentului în sensul delegării totale a responsabilității către

prima autoritate nu pot fi reținute, recurentul rămânând titularul obligației

ce face obiectul prezentei cauze.

La pronunțarea prezentei decizii,

instanța are în vedere și practica judiciară anterioară în materie a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

In raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat,

neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ., astfel

încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea

nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 3686 din 4

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

3 februarie 2011.