ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2107/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta P.E. a chemat in judecata paratul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând instanței de contencios administrativ ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acestuia, prin intermediul Ambasadei României la Chișinău, de a primi cererea reclamantei și actele necesare cu privire la redobândirea cetățeniei române. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că din data de 20 septembrie 2006 a făcut demersuri la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, în vederea depunerii cererii și actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, și fiind refuzată cu motivul că trebuie să depună mai întâi o cerere de intenție în vederea programării în acest sens, a depus o astfel de cerere de intenție, fără însă ca Secția Consulară să stabilească data prezentării reclamantei.

La data de 24 septembrie 2006 reclamanta a depus o cerere prealabila la Ministerul Afacerilor Externe și Ambasada României la Chișinău și a invocat obligația de soluționare a cererii intr-un termen rezonabil, ce nu poate depăși 6 luni termen care nu a fost respectat de pârât. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 425 din 22 ianuarie 2010, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a admis acțiunea formulată de reclamantă, obligând pârâtul să primească cererea acesteia și actele necesare redobândirii cetățeniei române. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: Excepția prescripției dreptului la acțiune nu este întemeiată, întrucât, deși reclamanta a susținut că a formulat o primă cerere în anul 2006, totuși, aceasta a revenit cu o astfel de cerere și ulterior, ceea ce înseamnă că, termenul de prescripție prevăzut de art. 11 Legea nr. 554/2004 nu a fost depășit.

Pe fondul cauzei, a reținut că termenul de mai mult de 6 luni, cât a trecut de la formularea cererii poate fi considerat nerezonabil în accepțiunea art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997. Dreptul de soluționare într-un termen rezonabil, reține instanța de fond, reprezintă o garanței pentru soluționarea echitabilă atât în procedura prealabilă cât și în contencios, fiind statuat în Convenția europeană a drepturilor omului. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe.

În motivarea recursului, se arată că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii, atunci când a apreciat că „refuzul pârâtului(…) nu poate fi justificat” , având în vedere faptul că din jurisprudența europeană rezultă că un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt și, că există o justificare argumentată a împrejurării că reclamantei nu i s-a stabilit încă o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetățeniei române. Recurentul susține că pentru instanța de fond nu a avut relevanță starea obiectivă de fapt, invocată de Ministerul Afacerilor Externe - „faptul că există un număr foarte mare de cereri care depășește puterea de lucru a Secției Consulare a Ambasadei” - deși tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a derulării procedurii consulare sub potențialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera și pe care și l-a dorit să se atingă în anii următori.

Recurentul susține apoi, că la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locații a Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău. Dar acumularea cererilor de intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea depunerii actelor. În lipsa unei culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantulei.

Consideră recurentul că, nu a fost indicat un temei legal pentru a sprijini ideea că stabilirea în cadrul activității Ministerului Afacerilor Externe a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei poate fi asimilată unui refuz nejustificat, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezelor cuprinse în definiția legală a acestui termen juridic. „Termenul rezonabil" de soluționare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăsește în legislația română de lege lata.

Recurentul mai menționează că, durata acestui termen rezonabil a fost decantată în jurisprudența CEDO dar, chiar și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condițiile în care solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se regăsește reclamanta.

Pe de altă parte, instanța nu avea nici un temei legal pentru a obliga Ministerul Afacerilor Externe să primească cererea reclamantei în termen de 6 luni iar sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză și germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispozițiilor normative scrise) și este inacceptabil ca instanța română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon. Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în funcție de toate circumstanțele relevante.

Recurentul susține apoi, că având în vedere că legiuitorul a stabilit că numărul maxim de cereri primite în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăși 30.000 de persoane, și cum în baza de date a Secției Consulare a României în Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire a cetățenei, criteriul cronologic de programare, fixat deja în practica Ministerul Afacerilor Externe a dobândit un deplin suport legal, și mai mult, are un caracter obligatoriu atât față de autoritatea solicitată, cât și față de petenți. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport cu materialul probator administrat și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive: Potrivit art. 12 alin. (3) Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie. Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri. Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”. Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte.

Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente. În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - 20 septembrie 2006 - și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a Ambasadei, deoarece autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

Totodată, stabilirea de către instanță, în sarcina pârâtului a obligației de a primii cererea reclamantei,având în vedere că cererea acesteia este mai veche de 6 luni a fost făcută în stricta aplicare a cadrului legal existent în materie, ca o reparație echitabilă acordată reclamantei pentru nesoluționarea cererii înregistrate de aceasta încă din septembrie 2006, aceasta în aplicarea dispozițiilor art. 10 Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (dispoziții anterior citate) precum și a dispozițiilor art. 18 alin. (6) Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora, „Instanța, soluționând cererea (…) poate stabili, prin dispozitiv (…) un termen de executare”(…) . În aceste condiții, susținerea recurentului privitoare la lipsa de temei juridic a hotărârii primei instanțe, în ceea ce privește stabilirea acestei obligații în sarcina sa, este vădit nefondată.

Faptul că legiuitorul român a hotărât să îmbunătățească cadrul legislativ în ceea ce privește procedura de primire a cererilor de redobândire a cetățeniei române constituie un aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că, potrivit art. II din noua lege, începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea înregistrării cererilor de redobândire sau acordare a cetățeniei române, formulate în temeiul dispozițiilor art. 10 1 Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se vor înființa birouri teritoriale în subordinea Direcției cetățenie din cadrul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, nu poate fi primit ca argument pertinent pentru justificarea nesoluționării într-un termen rezonabil a cererii reclamantei, depusă în anul 2006, i mposibilitatea asigurării anterioare de către Statul Român a unui cadru administrativ corespunzător pentru preluarea și analiza într-un termen rezonabil a cererilor de genul celei în discuție, neputând fi opusă, așadar, reclamantei.

Pentru toate aceste considerente, recursul formulat în cauză este nefondat și va fi respins, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 312 C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 425 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2011.