ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4784/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 1131 din 4 martie 2010 a

Curții de Apel București a fost respinsă excepția lipsei calității de

reprezentant și a prescripției dreptului la acțiune și a fost admisă acțiunea

reclamantului

C.D.

în contradictoriu cu M.A.E., în sensul că a fost obligat să primească cererea

reclamantului de redobândire a cetățeniei române într-un termen rezonabil.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii reclamantului a

reținut că excepția lipsei calității de reprezentant, invocată de pârât prin

întâmpinare, nu este întemeiată, întrucât reclamantul a formulat acțiunea și a

semnat-o în nume propriu. De asemenea, excepția prescripției dreptului la

acțiune, invocată de autoritatea pârâtă, este neîntemeiată, întrucât instanța

are în vedere ultima cerere formulată de reclamant, cerere rămasă fără

soluționare, ca de altfel și cererile anterioare.

Pe fondul acțiunii

introduse la Curtea de Apel București la data de 2 octombrie 2009, instanța a

constatat că, la solicitarea de primire a cererilor de redobândire a cetățeniei

române, formulată de reclamant, precum și a actelor necesare, autoritatea

pârâtă nu a comunicat niciun răspuns.

Instanța investită cu

soluționarea acțiunii introductive a reținut că, în septembrie 2006,

reclamantul s-a adresat secției consulare a Ambasadei României din Republica

Moldova în vederea depunerii cererii și actelor necesare pentru redobândirea

cetățeniei române în temeiul Legii nr. 21/1991. Ulterior, în luna iulie 2009 a depus din nou cerere, însă nu a primit nici un răspuns, motiv pentru care s-a adresat

instanței de judecată.

Instanța de fond a

constatat că reclamantul și-a manifestat intenția de redobândire a cetățeniei

române, fără să fie programat pentru depunerea efectivă a documentelor

necesare, iar refuzul pârâtului de soluționare a cererii reclamantului are

caracter nejustificat, fiind exprimat cu exces de putere.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul, criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Recurentul a arătat

că instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale,

apreciind că nu există la dosar nicio dovadă a faptului că intimatul-reclamant

și-a asumat acest litigiu, apreciind că nu este cert faptul că reclamantul are

cunoștință de promovarea acestei acțiuni, întrucât există diferențe ale

semnăturii date de acesta, pe diferite acte.

Recurentul a arătat

că sentința atacată se întemeiată pe o interpretare greșită a legii, întrucât

autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al termenului în

discuție, însă s-a invocat faptul că există o justificare argumentată a

faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune cererea reclamanților

de redobândire a cetățeniei române.

S-a arătat că nu

poate fi reținut un refuz nejustificat, întrucât există un răspuns formulat de

autoritatea recurentă, iar acesta nu poate fi considerat ca o exprimare a unei

restricționări a unui drept.

Autoritatea recurentă

a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor

de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin,

exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a

autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații

adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un

termen cât mai scurt.

Recurentul a precizat

că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este

vorba de un termen administrativ, arătând și faptul că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de lege pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat.

Recurentul a arătat

că instanța de fond nu motivează aspectul răspunsului formulat de autoritatea

pârâtă, răspuns comunicat reclamanților și care nu încorporează un refuz

explicit, argumentând că nu este indicat un temei legal, pentru a sprijini

ideea că stabilirea, în cadrul activității M.A.E. a unei ordini cronologice de

procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei, poate fi asimilată unui

refuz nejustificat.

Recurentul a precizat

că în baza de date a secției Consulare a României în Republica Moldova se

regăsesc peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de

redobândire a cetățeniei, criteriu cronologic de programare fixat deja în

practica M.A.E., care a dobândit suport legal și care are un caracter

obligatoriu.

Recurentul a arătat

că autoritatea recurentă a depus eforturi de a găsi soluții de lege ferenda și

a menționat că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009

pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 21/1991.

S-a arătat și faptul

că, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 5/2010, depunerea actelor la

secția consulară devine facultativă chiar și pentru cetățenii străini care nu

au un drept de ședere în România, precizând că se poate apela foarte ușor la

serviciile birourilor teritoriale ale A.N.C.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat,

pentru considerentele ce urmează.

Critica recurentului,

cu privire la faptul că nu este sigur că intimatul are cunoștință de promovarea

acestei acțiuni este neîntemeiată și, în consecință, va fi respinsă de Înalta

Curte, întrucât această vătămare ar fi putut fi invocată numai de intimat.

Pe fondul

recursului, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data formulării cererilor

reclamanților, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile

de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile

diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în

condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a reținut că reclamantul

s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei

române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este

de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a

cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta

Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. se constată că prin

Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în

drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just

echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele

apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie

protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și

exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva

României).

Or, din

această perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererilor formulate de

reclamant, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o

vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea

redobândirii cetățeniei române.

Principiul

legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern,

suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a

stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a

cetățeniei române.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa C.E.D.O., luând în

considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum

și miza litigiului pentru persoana interesată( cauza Frydlender împotriva

Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei

Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o

complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este

de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege,

drept la care acesta privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate

primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare

de răspundere, întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea

cererii, căci trebuia să-și ia toate diligențele pentru rezolvarea situației

create.

Orice amânare în soluționarea

cererii reclamantului ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere

de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, așa cum

în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată

în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un

refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit.

i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, Înalta

Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei

române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță

în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest

drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele

internaționale.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a

cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra

Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România

prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. nr. 490 din 9 iulie 2002, dispoziții

conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze

într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea

cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de

cetățenie.

Nici motivele cu privire

la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte,

pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu

mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a

cetățeniei române, întrucât sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi

și le va respinge ca nefondate, având în vedere că, până la data introducerii

acțiunii, cererile reclamantului nu primiseră vreo rezolvare efectivă, iar la

data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise nicio schimbare

de atitudine în poziția exprimată de autoritatea pârâtă.

Faptul că în prezent

reclamanții ar putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă

ștergerea vătămării deja produse în privința reclamantului, care nu a primit o

soluționare a cererilor sale, formulate inițial în anul 2006.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de M.A.E.

împotriva sentinței nr. 1131 din 4 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.