ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4423/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 647 din 4 februarie 2010, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta S.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe și l-a obligat pe pârât să înregistreze cererea reclamantei

de redobândire a cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut următoarele:

Sub aspectul excepției prescripției

dreptului la acțiune invocată de pârât, instanța a apreciat că acțiunea a fost

formulată cu respectarea termenului legal în raport cu corespondența pe care

reclamanta a adresat-o pârâtului în anul 2009.

Pe fondul cauzei, instanța a

reținut, în esență, că cererea reclamantei îndeplinește condițiile prevăzute de

art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât,

în mod nejustificat, prin depășirea termenului rezonabil de soluționare în

sensul dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, cererea

reclamantei de redobândire a cetățeniei formulată prima dată în anul 2006 nu a

fost soluționată de către pârât.

Instanța a respins apărările

pârâtului din întâmpinare, deoarece capacitățile organizatorice limitate,

reprezintă o situație obiectivă, dar care, în prezenta cauză nu poate justifica

nesoluționarea cererii reclamantei de redobândire a cetățeniei române, termenul

rezonabil fiind depășit în raport de data formulării primei cereri, în anul

2006, nesoluționată până în anul 2010.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, solicitând modificarea ei în

sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Printr-o primă critică din recurs, recurent-pârât

susține că instanța de fond a valorificat, fiind de bună-credință,

corespondența din anul 2006 depusă în probațiune de reclamantă, deși există

îndoieli cu privire la veridicitatea acesteia sub aspectul tipului de scriere

și al semnăturii, precizând că va depune în comparație cupoane semnate în mod

real în perioada în care agentul consular semnatar a activat la Secția consulară a Ambasadei României la Chișinău.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a

arătat că instanța de fond a apreciat în mod eronat existența unui refuz

nejustificat de rezolvare a cererii reclamantei de a-i fi primită cererea

privind redobândirea cetățeniei române, deoarece prin răspunsurile

administrative în spețe similare, au fost prezentate argumentele pentru care nu

a fost stabilită data de depunere a cererii, motiv pentru care, conduita ministerului,

prin Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, nu poate fi încadrată în definiția legală a refuzului nejustificat, conținută în

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Se susține că ministerul nu a negat

dreptul reclamantei de a depune cererea de redobândire a cetățeniei române, ci

a invocat existența unor motive obiective, exoneratoare de culpă

administrativă, constând în faptul că autoritățile române se află în

imposibilitatea de a-și asigura pe teritoriul Republicii Moldova spațiile

adecvate pentru preluarea și procesarea tuturor cererilor, astfel că sunt

întâmpinate mari dificultăți în soluționarea celor peste 360.000 de cereri de

redobândire a cetățeniei române înregistrate în baza de date a Secției

consulare a României în Republica Moldova.

Recurentul-pârât susține și că

noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii” nu este reglementat de

lege lata în legislația română, el regăsindu-se doar în jurisprudența CEDO și

nu se aplică decât în privința solicitanților rezidenți în țara a cărei

cetățenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susține că, în jurisprudența

CEDO (cauza Katte Klitsche de la Grange), s-a reținut că, „caracterul rezonabil

al duratei unei proceduri se determină în funcție de circumstanțele cauzele și

ținând cont de … complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei și cel al

autorităților competente”.

Totodată, recurent-pârât susține că

întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului

suveran al statului de a analiza fiecare cerere și că, în lipsa unui temei

concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a

edicta termenele de primire a cererilor respective.

Mai arată recurent-pârât că statul

român a depus diligențele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009

și a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricție în

ceea ce privește situarea domiciliului sau condiționat de obținerea dreptului

de ședere în România ori de o programare prealabilă, iar începând cu data de 8

februarie 2010, birourile teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie

sunt operaționale și creează cea mai rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de

redobândire a cetățeniei, astfel că nu mai subzistă nicio imposibilitate a

reclamantei de a-și valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente.

Sub aspectul criticii din recurs

referitoare la veridicitatea confirmării de primire a corespondenței din anul

2006, Înalta Curte constată că pârâtul nu a formulat astfel de apărări în fața

instanței de fond și nu a urmat procedura verificării de scripte pe care o avea

la dispoziție conform Codului de procedură civilă, motiv pentru care aceste susțineri

nu sunt de natură a determina netemeinicia sau nelegalitatea hotărârii

recurate.

Pe fond, circumstanțele cauzei sunt în

sensul că reclamanta S.C. s-a adresat în luna septembrie 2006 cu o primă cerere

Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău pentru a depune actele necesare redobândirii cetățeniei române în condițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr.

21/1991, solicitarea sa fiind respinsă pentru motivul că trebuie să depună mai

întâi o cerere de intenție pentru a fi programată în vederea depunerii

documentelor necesare. La data de 02 iulie 2009, reclamanta a adresat o nouă

cerere la care nu a primit nici un răspuns.

În raport cu circumstanțele cauzei

și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că în cauză există un refuz

nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004,

de a stabili data la care reclamanta poate depune cererea de redobândire a

cetățeniei române, precum și faptul că

, în speță, nu este vorba doar de refuzul de soluționare a

unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective, persoanei

reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiționare.

Înalta Curte are în vedere și faptul

că reclamanta nu a solicitat soluționarea favorabilă a cererii de redobândire a

cetățeniei române, ci doar stabilirea datei la care va putea depune cererea și

documentele necesare în vederea redobândirii cetățeniei române.

Conform principiului

tempus regit

actum

, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, modificat prin

O.U.G. nr. 147/2008, forma în vigoare la data depunerii de către reclamantă a

cererilor:

„Persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate

pot depune cererea de redobândire sau de acordare întemeiată pe dispozițiile

art. 10 alin. (1) și art. 10

1

, însoțită de actele care dovedesc

îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, la misiunile diplomatice ori

oficiile consulare competente ale României. Cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru cetățenie."

Sub acest aspect, Înalta Curte

reține că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, față de data depunerii celor

două petiții, a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererii

reclamantei pentru stabilirea datei la care va fi invitată să depună

documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în condițiile art. 10

1

și art. 12 din Legea nr. 21/1991.

Înalta Curte constată că nu pot fi

primite criticile din recurs referitoare la faptul că noțiunea de „termen

rezonabil” nu este reglementată în legislația națională sau că termenul

rezonabil consacrat în jurisprudența CEDO s-ar aplica în anumite cazuri expres

reglementate și exclusiv rezidenților din țara a cărei cetățenie o solicită.

Este adevărat că Legea nr. 21/1991

nu prevede

expressis verbis

un termen legal sau un termen rezonabil de

soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române depuse conform art. 10

1

și art. 12 din lege, însă principiul termenului rezonabil este direct aplicabil

în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a

consacrării lui prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

precum și în jurisprudența CEDO.

Totodată, este de reținut faptul că

și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în art. 41 – Dreptul

la bună administrare, se prevede expres că „

Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește

problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen

rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor

Uniunii”.

De asemenea, la pct. II.5 din

Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei

privind exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile

administrative este menționat expres principiul fundamental conform căruia, în

exercitarea puterii discreționare, autoritatea administrativă trebuie să adopte

decizia într-un termen rezonabil.

În consecință, este de la sine

înțeles faptul că, în privința termenului rezonabil, deși acesta nu beneficiază

de o reglementare expresă în materia dedusă judecății, conduita autorității

administrative se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei.

Totodată, Curtea reține că instanța

de fond în mod corect a avut în vedere dispozițiile art. 10 din Convenția

europeană asupra cetățeniei, conform cărora „

Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să

examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea,

pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de

cetățenie”. Aceasta întrucât, atâta timp cât statul român și-a asumat, în baza

art. 10

1

din Legea nr. 21/1991, obligația de a acorda cetățenia română

persoanelor care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau cărora această

cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor, în calitate de stat semnatar al

respective Convenții are, conform dispozițiilor respective, obligația de a

respecta termenul rezonabil în procedura de examinare a cererilor ce îi sunt

adresate în acest sens.

Curtea are în vedere și faptul că

nici până la data soluționării prezentului recurs, pârâul nu a făcut dovada

faptului că reclamanta ar fi fost invitată să depună documentele necesare

pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii cetățeniei române.

Este neîntemeiată susținerea din

recurs referitoare la faptul că autoritatea judecătorească nu are competența de

a stabili termenul în care autoritatea publică a fost obligată, prin sentința

recurată, să primească cererea reclamantei, întrucât instanța de fond nu a

făcut altceva decât să soluționeze capătul de cerere cu care a fost legal

învestită în raport cu competența legală ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

La pronunțarea prezentei decizii,

instanța are în vedere și practica judiciară anterioară în materie a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat,

neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ., astfel

încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea

nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 647 din 4 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.