ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4500/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul G.D. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, pronunțarea unei hotărâri

prin care să se dispună obligarea pârâtului să-i înregistreze cererea de redobândire

a cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil, de 30 de zile.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a aratat că a formulat prima cerere de redobândire a cetățeniei române

în septembrie 2006, cerere care nu a fost înregistrată conform art. 10 și 12 alin.

(2) din Legea nr. 21/1991, republicată. Ulterior, în iunie 2009 a formulat a doua

cerere, care nu a fost înregistrată în mod nejustificat, fiind încălcate dispozițiile

art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei.

Pârâtul a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și, pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 402

din 21 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, a admis acțiunea

formulată de reclamantul G.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor

Externe, și a obligat pârâtul să înregistreze cererea reclamantului de redobândire

a cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că, în raport de a doua cerere, care reprezintă

o revenire la prima cerere formulată în anul 2006, acțiunea reclamantului a fost

formulată în termenul legal, astfel că a respins excepția prescripției dreptului

la acțiune.

Instanța de fond a apreciat

că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 554/2004 în sensul nesoluționării în mod nejustificat a cererii reclamantului

de redobândire a cetățeniei române formulată în anul 2006.

Față de data depunerii

primei cereri - 2006, instanța de fond a apreciat că a fost depășit termenul rezonabil

de soluționare prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că pentru instanța de fond nu a avut relevanță starea obiectivă de fapt

invocată de Ministerul Afacerilor Externe, deși tocmai aceasta a determinat, într-o

legătură cauzală directă, situația specifică a derulării procedurii consulare sub

potențialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera și pe care și l-a

dorit să se atingă în anii următori.

Recurentul mai arată că,

la data prezentei, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins un nivel satisfăcător

față de anii anteriori, prin deschiderea unei locații a Secției Consulare a Ambasadei

României la Chișinău. Dar acumularea cererilor de intenție a cetățenilor moldoveni

pentru redobândirea cetățeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual

de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează și astăzi o mare dificultate în

îndeplinirea doleanțelor acestor cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea

depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative,

pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza

legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri

anterior reclamanților, dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe

ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantului.

Interpretarea potrivit

căreia aprecierea caracterului „rezonabil” al unui termen depinde de complexul circumstanțelor

fiecărui caz în parte, și nu doar de durata termenului, este constantă și în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

În lipsa unui temei legal

concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetățeniei.

Recurentul mai menționează

că, la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru

aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 21/1991.

Potrivit acestei legi,

cererea și documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi înregistrate

și la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcției Cetățenie din cadrul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, astfel că nu se poate invoca

lipsa de diligență a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a

ajuns la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău în activitatea de colectare

a cererilor actuale de redobândire a cetățeniei române.

Examinând sentința recurată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Instanța de control judiciar

constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și a realizat

o încadrare juridică adecvată.

Potrivit art. 12

alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința

în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice

sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru Cetățenie.

Problema care se impune

a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie

să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui

asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile

privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia

sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie civilă,

dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În cauză, Înalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii – septembrie

2006 – și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în

sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un

număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare

a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

În ceea ce privește menționarea

faptului că a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică și completează

Legea nr. 21/1991, instanța constată că dispozițiile acestei legi sunt ulterioare

momentului introducerii acțiunii și nu au putere retroactivă.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care

o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 402 din 21 ianuarie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2010.