ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1051/2011

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 765 din 10 februarie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a hotărât următoarele:

- a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune;

- a admis acțiunea

formulată de reclamantul P.A. în contradictoriu cu pârâtul M.A.E. și, în

consecință, a obligat pe pârât să primească cererea reclamantului de

redobândire a cetățeniei române, precum și actele doveditoare, în termen de

maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Sub

aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune invocate de pârât,

instanța a reținut că, prin acțiune, reclamanta a urmărit sancționarea

instituției pârâte pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de primire

a documentelor pentru redobândirea cetățeniei române, cerere formulată încă din

anul 2006, privind demersul ca pe un tot unitar, luând în calcul ultima

revenire a sa cu aceeași cerere în anul 2009. A reținut instanța că, a

împărtăși opinia pârâtului ar însemna a sancționa îngăduința cu care

reclamantul a tratat această problemă, tocmai în considerarea realelor probleme

cu care se confruntă pârâtul în privința cererilor de redobândire a cetățeniei

române.

Pe

fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că r

eclamantul este cetățean al Republicii

Moldova care și-a exprimat intenția de a redobândi cetățenia română în temeiul art.

10

din Legea nr. 21/1991, sens în care, în luna septembrie a anului 2006, a transmis Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău, la îndrumarea acesteia, o cerere scrisă de programare/intenție, prin poștă, recomandat cu confirmare de

primire, pentru a fi programat ulterior în vederea depunerii actelor pentru

redobândirea cetățeniei române, nefiind însă programat în acest sens nici după

revenirea cu o cerere în acest sens, din luna iulie 2009.

În raport

cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, solicitanții pot

depune oricând cereri pentru redobândirea cetățeniei române, nefiind prevăzută

nicăieri o procedură precum cea derulată de pârât, în sensul programării pentru

depunerea cererii și a documentelor necesare. Prin urmare, reiese că ele

trebuie primite pe loc, urmând a fi înaintate de îndată comisiei pentru

cetățenie. Fără a fi contestat numărul covârșitor de astfel de cereri ori

greutățile inerente în gestionarea unui asemenea număr de cereri, în condițiile

personalului redus al secției consulare și al insuficienței spațiului, instanța

a apreciat că termenul de 3 ani și jumătate cât a trecut de la formularea

cererii și până în momentul pronunțării hotărâri poate fi considerat mai mult

decât rezonabil în accepțiunea art. 10 din Convenția europeană asupra

cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România

prin Legea nr. 396/2002, în care instituția pârâtă avea obligația de a primi

cererea reclamantului, în condițiile în care obligația de soluționare a

cererilor în termen rezonabil subsumează toate etapele eventuale ale unei

proceduri, inclusiv cele premergătoare depunerii efective a cererii, cât timp

aceasta din urmă e condiționată de anumite proceduri și termene.

Împotriva acestei

sentințe, pârâtul M.A.E. a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul

respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul - pârât ciritică

soluția pronunțată de Curtea de apel numai sub aspectul soluției pronunțate cu

privire la fondul cauzei,

susținând că instanța a apreciat în mod eronat existența unui refuz

nejustificat de rezolvare a cererii petentului de a-i fi primită cererea de redobândire

a cetățeniei române, deși răspunsul ministerului nu încorpora un refuz

nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004,

deoarece autoritățile române se aflau într-o imposibilitate obiectivă de a-și

organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea

cererilor de redobândire a cetățeniei române și pentru procesarea într-un

termen cât mai scurt.

Mai susține recurentul

- pârât că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează

dreptului suveran al statului și că puterea judecătorească nu se poate

substitui puterii executive în ceea ce privește stabilirea termenelor de

primire a cererilor respective.

Mai susține

recurentul - pârât că noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii”

nu este reglementată de lege lata în legislația română, el regăsindu-se doar în

jurisprudența C.E.D.O. și nu se aplică decât în privința solicitanților

rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susține

că, în jurisprudența C.E.D.O. (cauza K.K. de la Grange), s-au reținut că, „caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în

funcție de circumstanțele cauzele și ținând cont de complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente”.

Mai arată

recurent-pârât că statul român a depus diligențele necesare, materializate în

adoptarea Legii nr. 354/2009 și a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai

există nicio restricție în ceea ce privește situarea domiciliului sau

condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare

prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale

Agenției Naționale pentru Cetățenie sunt operaționale și creează cea mai rapidă

cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetățeniei.

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente.

Sub

aspectul fondului cauzei, circumstanțele sunt de necontestat în sensul că

reclamantul P.A. s-a adresat pârâtului cu cereri în vederea depunerii actelor

necesare pentru redobândirea cetățeniei române în luna septembrie

2006 și, ulterior, la

data de 2 iulie 2009 la care nu a primit nici un răspuns scris din partea

autorității pârâte.

În

raport cu circumstanțele cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs

constată că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului de a stabili

data la care reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetățeniei

române, astfel că

,

în speță, nu este vorba doar de refuzul de soluționare a unei cereri, ci chiar

de refuzul de primire a cererii respective, persoanei reclamante refuzându-i-se

un drept elementar, respectiv dreptul de petiționare.

Se

reține că reclamantul nu a solicitat soluționarea favorabilă a cererii de

redobândire a cetățeniei române, ci doar stabilirea datei la care va putea

depune cererea și documentele necesare în vederea redobândirii cetățeniei române.

Sub

acest aspect, Înalta Curte reține că întemeiat Curtea de apel a apreciat că,

față de data formulării cererilor de către reclamant, a fost încălcat termenul

rezonabil de soluționare a acestor cereri pentru stabilirea datei la care va fi

invitat să depună documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române,

în condițiile art. 10

1

și art. 12 din Legea nr. 21/1991.

Nu pot

fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că noțiunea de „termen

rezonabil” nu este reglementată în legislația națională sau că termenul

rezonabil consacrat în jurisprudența C.E.D.O. s-ar aplica în anumite cazuri

expres reglementate și exclusiv rezidenților din țara a cărei cetățenie o

solicită.

Este

adevărat că în Legea nr. 21/1991 nu este reglementat expressis verbis un termen

legal sau un termen rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a

cetățeniei române depuse conform art. 10

1

și art. 12 din lege, însă

principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în

temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art.

6 din C.E.D.O., precum și în jurisprudența C.E.D.O.

Totodată,

este de reținut faptul că și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene, în art. 41 – Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „

Orice persoană are

dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament

imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor,

organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”.

De

asemenea, la pct. II.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei privind exercitarea puterilor discreționare de

către autoritățile administrative este menționat expres principiul fundamental

conform căruia, în exercitarea puterii discreționare, autoritatea

administrativă trebuie să adopte decizia într-un termen rezonabil.

În

consecință, este de la sine înțeles faptul că, în privința termenului

rezonabil, deși acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia

dedusă judecății, conduita autorității administrative se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei.

Astfel,

în cauză, Curte reține că nici până la data soluționării prezentului recurs,

pârâul nu a făcut dovada faptului că reclamantul ar fi fost invitat să depună

documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe

dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii

cetățeniei române.

În ceea

ce privește susținerile din recurs referitoare la faptul că atitudinea

autorităților administrative nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul

art. 2 alin. (1) lit.

i) din Legea nr. 554/2004, și că răspunsul transmis reclamantului este în

sensul că cererea va fi soluționată favorabil, Curtea le va respinge ca neîntemeiate

și nedovedite.

Sub

acest aspect, se constată că la dosarul cauzei, pârâtul nu a depus răspunsul

transmis reclamantului, deși în cererea de recurs se face vorbire despre un

asemenea răspuns.

Curtea

reține însă că faptul de a comunica petentului că urmează a fi invitat să

depună documentația sine die – fără precizarea vreunui termen și fără

menționarea unor criterii obiective în raport de care poate fi determinat cu

exactitate un anumit termen – reprezintă în primul rând un refuz nejustificat

de soluționare a cererii prin care se solicita chiar stabilirea unui termen

rezonabil de depunere a actelor și, în al doilea rând, prin trecerea timpului,

o situație de nerespectare a termenului rezonabil de soluționare a cererii

respective.

Este

adevărat că autoritatea publică și-a exprimat cel puțin verbal, așa cum rezultă

din susținerile reclamantului, voința în sensul soluționării favorabile a

cererii de invitare a petentului să depună documentația, însă atâta timp cât

soluționarea depinde exclusiv de voința autorității administrative, care, în

speță, va soluționa cererea în raport cu evoluția procesului de analizare a

scrisorilor de intenție deja depuse, realizarea efectivă a dreptului de

petițoinare al petentului este condiționată, în mod arbitrar, de către

administrație.

La

pronunțarea prezentei decizii, instanța are în vedere și practica judiciară

anterioară în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal.

În raport de toate

aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat,

neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ., astfel

încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr.

554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul

declarat de M.A.E. împotriva Sentinței civile nr. 765 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2011.