ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2900/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 414 din 26 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Timișoara a fost admisă cererea de suspendare a ordinului nr. 2025

din 9 octombrie 2009 emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cerere

formulată de reclamantul Ș.N.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța,

investită cu soluționarea cererii de suspendare a ordinului nr. 2025/2009, a reținut

că prin actul administrativ atacat s-a dispus revocarea din funcția deținută de

reclamant la expirarea duratei de 15 zile de preaviz acordate.

Instanța de fond a constatat

că în cauza dedusă judecății reclamantul a făcut dovada existenței celor două condiții

prevăzute de lege.

Astfel, instanța a reținut

existența cazului bine justificat, prin aceea că ordinul atacat nu îndeplinește

condiția esențială a unei motivări reale și temeinice, astfel încât se conturează

indicii privind nelegalitatea actului administrativ arătat.

De asemenea, instanța

a reținut că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu iminent, prin aceea că prin

eliberarea din funcție a reclamantului toate regulile interne, menite să asigure

buna funcționare a instituției, nu mai sunt respectate, situație care determină

perturbarea activității Oficiului Județean de plăți pentru dezvoltare rurală și

pescuit Caraș-Severin.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.

Recurentul a susținut

că pretenția dedusă judecății este lipsită de obiect atâta timp cât actul de eliberare

din funcție a ajuns la termen anterior pronunțării și chiar introducerii acțiunii.

Recurentul a arătat că,

în cauza dedusă judecății, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de

dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, întrucât condiția pagubei iminente

nu este îndeplinită în cauză.

Recurentul a precizat

că actul atacat a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale la data emiterii,

iar O.U.G. nr. 105/2009 nu a fost declarată neconstituțională, pentru a putea constitui

o împrejurare de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului

subsecvent, astfel încât nici această condiție nu poate fi considerată îndeplinită

în cauză.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de

recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele

ce urmează.

În ceea ce privește excepția

lipsei de obiect, Înalta Curte reține că în mod corect a fost respinsă de instanța

de fond, cu motivarea că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu fac distincție

între actele administrative cu executare uno ictu și actele administrative cu executare

succesivă, iar legea trebuie să fie interpretată în sensul de a produce efecte juridice,

fiind astfel admisibilă cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 2357 din

9 octombrie 2009.

A accepta teoria recurentului-pârât

echivalează cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din Legea

nr. 554/2004 în privința tuturor actelor administrative cu executare uno ictu, care

reprezintă de altfel regula în materie, excepția fiind reprezentată de actele administrative

cu caracter normativ.

Este de reținut și faptul

că ține de esența instituției juridice a suspendării executării actului administrativ

tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obține întreruperea vremelnică

a efectelor juridice ale actului contestat, ca o situație de excepție de la regula

executării din oficiu a actului.

Sub aspectul fondului

cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Este necontestat faptul

că reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator al O.J.P.D.R.P. Caraș-Severin,

prin Ordinul nr. 966 din 28 mai 2009, în temeiul prevederilor art. III alin. (4)

coroborat cu art. IV din O.U.G. nr. 37/2009, și i-a fost acordat preaviz în vederea

eliberării din funcție, prin Ordinul nr. 2025 din 9 octombrie 2009, emis în temeiul

art. IV și art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009.

Înalta Curte reține că,

prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a

unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că

Legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului

că această O.U.G. este lovită de un viciu de neconstituționalitate, fiind adoptată

de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit

cărora „Ordonanțele de urgență(…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale

ale statului (…)”.

Or, a argumentat Curtea

Constituțională, prin O.U.G. nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcționarilor

publici de conducere, funcțiile de director executiv și director executiv adjunct

ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de

specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Totodată, este necontestat

că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 publicată

în M. Of. nr. 668 din 6.10.2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009,

a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1-5 și

26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa 1, cu motivarea că acestea conțin

aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit

obiectul O.U.G. nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională

s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009.

În plus, Curtea Constituțională

a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat

și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale

sunt general obligatorii.

Or, caracterul executoriu

al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumția de legalitate care

funcționează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că orice act administrativ

este emis în baza și în limitele legii, așa cum este și cazul ordinului în litigiu

care a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 105/2009.

Or, în situația în care

temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat neconstituțional, prezumția

de legalitate nu mai funcționează în favoarea actului administrativ în litigiu,

ceea ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea sa până la soluționarea

cererii de anulare a acestuia.

În ceea ce privește existența

celei de-a doua condiții, a existenței unei pagube iminente, instanța de recurs

reține că urmare emiterii ordinului în litigiu, intimatul-reclamant a fost eliberat

din funcția publică de conducere fiind astfel lipsit de drepturile salariale în

temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, așa cum s-a arătat anterior,

nu mai subzistă prezumția de legalitate, astfel că și condiția iminenței unei pagube

este îndeplinită.

Pentru aceste considerente,

văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul

art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței nr. 414 din

26 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2010.