ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2832/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 3467 din 07 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA privind anularea raportului de inspecție fiscală din 27 februarie 2006 a deciziei de impunere din 28 aprilie 2006 emisă de A.F.M. în sarcina reclamantei pentru suma de 131.478,5 RON și a deciziei din 3 mai 2006 prin care pârâta i-a respins contestația administrativă. Împotriva acestei sentințe a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC S. SA Sighișoara.

Prin decizia nr. 5265/2/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că deși societatea reclamantă nu a cerut în mod expres, instanța de fond trebuia să pună în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize de specialitate în vederea verificării susținerilor contradictorii ale părților în legătură cu baza impozabilă în raport cu care trebuia calculată contribuția la Fondul de Mediu. Rejudecând, Curtea de Apel București, prin sentința nr. 3021 din 6 iunie 2010, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta SC S. SA Sighișoara, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., a anulat în parte raportul de inspecție fiscală din 27 februarie 2006 încheiat de A.F.M.

și decizia de impunere din 28 aprilie 2006, în sensul că a stabilit obligația de plată a reclamantei pentru perioada de 07 iunie 2002 - 31 decembrie 2004 la suma de 54.864,22 RON, cu accesoriile aferente, conform actelor normative în vigoare în perioada respectivă. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin raportul de inspecție fiscală din 27 februarie 2006 decizia de impunere din 27 februarie 2002 și ulterior, în urma contestației administrative, prin decizia din 28 septembrie 2006 s-a stabilit că reclamanta datorează pentru perioada 07 iunie 2002 - 31 februarie 2004, suma totală de 1.314.785 (RON) reprezentând contribuția de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori, cu excepția celor utilizate pentru medicamente de 813.980 RON, dobânzi de 394.244 RON și penalități de întârziere de 106.561 RON.

Având în vedere atât prevederile Legii nr. 293/2002, cât și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, instanța de fond a constatat că obligația de plată a SC S. SA Sighișoara pentru perioada 29 iunie 2002 - 2 octombrie 2003, respectiv 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2004 este de 54.879,44 RON conform tabelelor de calcul 1, 2 și 4 anexă la raportul de expertiză. Totodată, instanța de fond a reținut că la această sumă se adaugă accesorii (majorări de întârziere/dobânzi) în cuantumul legal, calculate de la data scadenței datoriei până la plata integrală a acesteia, potrivit situației din tabelele 1 și 2 prin care sunt determinate cantitățile lunare de ambalaje comercializate de SC S. SA Sighișoara, în perioada 29 iunie 2002 - 03 octombrie 2003, respectiv de la data aplicării Legii nr. 293/2002, până la data abrogării dispozițiilor acesteia, prin O.U.G.

nr. 86/2003. De asemenea, prima instanță a constatat că pentru lunile iulie, august, septembrie, noiembrie, decembrie 2002, precum și pentru lunile ianuarie, februarie, mai 2003, potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 293/2002 societatea reclamantă nu datorează fondul pentru mediu, deoarece cantitatea reciclată de ciob achiziție și ciob propriu este mai mare decât cantitatea vândută. S-a mai reținut în considerentele sentinței atacate că la data de 03 octombrie 2003 a fost modificată baza de impunere prin intrarea în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 86/2003, astfel că reclamanta datorează pentru perioada octombrie 2003 - decembrie 2004 suma de 1666,10 RON din care a virat, deja, suma de 199,62 RON.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta A.F.M., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive: - Sentința instanței de fond nu cuprinse motivele pe care se sprijină, încălcându-se dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât în considerentele hotărârii s-au preluat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, fără argumente temeinice și legale ale judecătorului, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în acest sen fiind și practica Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele A. și B. contra României). - Hotărârea s-a dat fără temei legal, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece se bazează pe o expertiză ale cărei concluzii sunt neconforme cu situația de fapt și cu dispozițiile legale în vigoare.

Recurenta a susținut că la calculul „valorii ambalajelor comercializate de producători și importatori, cu excepția celor utilizate pentru medicamente” expertul a făcut trimitere la prevederile H.G. nr. 349/2002 care privește obiectivele de colectare și reciclare pentru perioada 3 octombrie 2003 – 31 decembrie 2004 pentru contribuția prevăzută în art. 1 pct. 13 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2003, care a modificat și completat Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, considerând în mod eronat că se calculează contribuția de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori prin raportare numai la cantitatea ambalajelor comercializate în țară, deși textul menționat anterior nu face o asemenea distincție.

S-a mai arătat că în tabelele de calcul prin care s-au determinat cantitățile lunare de ambalaje comercializate de intimata – reclamantă în perioada 29 iunie 2002 – 3 octombrie 2003, în mod greșit expertul a luat în considerare cantitatea de deșeu de sticlă provenită din procesul tehnologic, reciclată, contrar dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 293/2002, care face referire numai la deșeurile de ambalaje colectate și reciclate, deșeurile de produse contabilizate de expert neîncadrându-se în niciuna din aceste categorii.

Recurenta – pârâtă a învederat că în mod eronat expertul a concluzionat că pentru lunile iulie – decembrie 2002 intimata ar fi folosit o cantitate de material reciclat pentru obținerea producției, mai mare decât cantitatea vândută, astfel că nu datora contribuție la Fondul de mediu, conform art. 9, alin. (3) din Legea nr. 293/2002, întrucât recuperarea ambalajelor reutilizabile (paleți din lemn, box-paleți, șipci) pentru a fi din nou introduse în producție și folosite ca ambalaj nu înseamnă îndeplinirea obiectivelor prevăzute de H.G. nr. 349/2002. A susținut recurenta – pârâtă că îndeplinirea acestor obiective putea fi dovedită numai cu documente contabile – factură fiscală sau aviz de însoțire a mărfii, care trebuiau să însoțească orice marfă sau ambalaj ce se returnează, iar intimata trebuia să întocmească Registrul de Evidență a Deșeurilor, pentru evidența cantitativă și cronologică a acestora.

Apărările intimatei În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prima critică formulată de recurenta – pârâtă A.F.M. București, privind nemotivarea hotărârii întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată, deoarece sentința atacată cu recurs conține elementele obligatorii prevăzute de art. 261 C. proc.

civ. Contrar susținerilor recurentei, se constată că hotărârea recurată cuprinde toate argumentele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorului cu privire la soluția pronunțată. Nu este vorba de o „preluare” fidelă a concluziilor raportului de expertiză, deoarece, pe de o parte judecătorul fondului trebuia să respecte considerentele deciziei de casare nr. 43/3/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care îl obligau să pună în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize de specialitate pentru stabilirea corectă a bazei impozabile, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, în considerentele sentinței nr. 3021/2010 Curtea de Apel București a motivat înlăturarea argumentelor prezentate de recurenta - pârâtă care vizau aplicarea pretins greșită a dispozițiilor art. 9 lit. d) din Legea nr. 293/2002, astfel că nu poate fi vorba de o „nemotivare” a hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care să încalce dreptul recurentei la un proces echitabil prevăzut de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împrejurarea că judecătorul fondului a făcut trimitere la date statistice și contabile prezentate de experta E.C.

nu înseamnă o preluare mecanică a concluziilor expertului și, pe cale de consecință o nemotivare a hotărârii, fără argumente proprii ale instanței deoarece, atâta timp cât într-o cauză s-a întocmit o expertiză de specialitate, pe baza evidențelor contabile ale intimatei, dar care a ținut cont și a analizat susținerile fiecăreia din părți, respectând principiul contradictorialității (instanța dispunând refacerea raportului de expertiză cu convocarea părților care și-au trimis reprezentanți la 12 mai 2009, după cum rezultă din raportul refacere și procesul-verbal încheiat la aceiași dată, de la dosarul de fond) judecătorul fondului, care a apreciat ca fiind corecte concluziile expertizei, le poate folosi în argumentarea hotărârii, întrucât acestea prezintă rezultatul constatărilor de fapt ale unui specialist, în urma analizei probelor administrate de părți, dar și a diferitelor argumente de fapt și de drept ale acestora, criticile recurentei fiind nefondate sub acest aspect.

Se constată că nici motivele de recurs invocate de pârâtă, subsumate art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate, acestea reprezentând de fapt critici aduse raportului de expertiză întocmit de expert E.C., la care recurenta pârâtă nu a formulat obiecțiuni, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri din 1 iunie 2010. Înalta Curte constată că pentru prima dată în recurs pârâta a invocat interpretarea și aplicarea pretins greșită a dispozițiilor H.G. nr. 349/2002 în privința obiectivelor de colectare stabilite pentru perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2004 la calculul contribuției prevăzute de Legea nr. 73/2000, modificată și completată prin art. 1 pct. 13 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2003, contrar art. 292 C. proc.

civ., aplicabile și în recurs, așa cum dispune art. 316 C. proc. civ., întrucât recurenta – pârâtă nu a formulat obiecțiuni la expertiza care a concluzionat asupra acestui aspect. Cercetând totuși această critică prin prisma art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că textul invocat de recurentă privește veniturile din care se constituie fondul pentru mediu, art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002 prevăzând ca noua sursă a acestui fond „o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori cu excepția celor utilizate pentru medicamente” recurenta susținând că în mod greșit această cotă a fost aplicată de expert numai ambalajelor comercializate în țară.

În mod corect expertul și instanța de fond au interpretat această dispoziție ca fiind ca fiind aplicabilă numai ambalajelor comercializate pe piața națională, exportatorii de ambalaje nefiind nominalizați între persoanele obligate să contribuie cu cota de 3% la fondul pentru mediu, deoarece deșeurile de ambalaje care părăsesc teritoriul național intră sub incidența legislației din statul de destinație, nemaiconstituind „deșeuri” pe teritoriul statului ce a realizat exportul. În acest sens sunt și prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor și ale H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje emisă și aplicarea acestui act normativ, care la art. 2 prevede că:„sunt supuse prevederilor prezentei hotărâri toate ambalajele introduse pe piață”.

Nici nu ar fi logic să achită contribuție la Fondul de mediu un operator economic care degajează /evacuează din țară deșeuri de ambalaje, atâta timp cât această contribuție are menirea de a contracara efectul negativ pe care deșeurile de orice natură îl au asupra mediului, dându-se astfel eficiență principiului acțiunii preventive în domeniul protecției mediului, așa cum este acesta reglementat de art. 3 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului. De altfel, prin art. I pct. 13 din OUG nr. 86/2003 acest aspect a fost pe deplin clarificat, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ – 13 octombrie 2003, care a modificat art. 8 lit. d) din Legea nr. 73/2000 modificată, între veniturile Fondului pentru mediu fiind menționate „o sumă de 10.000 RON/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente”.

În concluzie, atât expertiza cât și sentința atacată au stabilit corect contribuția datorată de intimata – reclamantă la Fondul de mediu pentru perioada 2006 – 2001 – 31 decembrie 2004, în care este cuprinsă în perioada contestată de recurentă. O altă critică a recurentei privește aplicarea greșită - în opinia acesteia – a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 293/2002, deoarece deșeurile de sticlă provenite din procesul tehnologic reciclate de intimată nu pot fi considerate „colectate” și nu justifică scutirea de la plata contribuției fondului de mediu. Textul invocat de recurentă – art. 9 alin. (3) din Legea nr. 293/2002 prevede: „în cazul colectării și reciclării deșeurilor prevăzute de art. 1 lit. d) de către producători și importatori, nu se va plăti această cotă decât pe diferența dintre cantitățile produse sau importate și cantitățile colectate și reciclate”.

Raportul de expertiză – refacere întocmit de expert E.C. a constatat că pentru lunile iulie – februarie 2003 cantitatea de deșeuri de sticlă reciclată (ciob achiziție și ciob propriu folosite în procesul de producție) a fost mai mare decât cantitatea vândută, iar pentru această perioadă intimata nu datorează taxă la fondul pentru mediu. Susținerile recurentei sunt contrazise de Comisia Națională pentru Reciclarea materialelor din cadrul Ministerului Industriei și Resurselor, care prin adresa din 30 ianuarie 2003, aflată la dosar, din primul ciclu procesual, a comunicat intimatei expres că: „În cazul colectării și reciclării deșeurilor din sticlă provenite din ambalajele comercializate de dvs. conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000 nu se va plăti cota de 3% decât pe diferența dintre cantitățile de ambalaje produse și cantitățile colectate și reciclate.

Cioburile de sticlă rezultate din producția proprie pe care dvs. le reutilizați în procesul de producție sunt considerate deșeuri industriale reciclabile conform definiției date acestora în Normele privind procedura de acordare, prelungire, suspendare sau anulare a autorizației de valorificare a deșeurilor industriale reciclabile din O.U.G. nr. 16/2001 republicată”. În raportul de expertiză tehnică întocmit la instanța de fond de expert P.M. se explică procedeul de elaborare industrială a sticlei, de la topire, la solidificare și recoacere, proces în care se elimină tensiunile interne din structura instabilă a acesteia, care generează spărturi și deșeuri (cioburi). Expertul a arătat că „marea majoritate a procedeelor tehnologice de elaborare a sticlei prevăd în rețetă cioburi achiziționate sau rezultate din producția internă, așa cum este cazul și tehnologiei utilizate la SC S. SA Sighișoara.

Susținerile recurentei-pârâte cum că deșeurile de producție nu pot fi considerate ca fiind colectate, se bazează pe noțiunea de ambalaje, așa cum este aceasta definită de anexa 1 din H.G. nr. 349/2002 lit. j): „orice ambalaje sau materiale de ambalare care satisfac cerințele de deșeu, exclusiv deșeurile din producție”, însă acest text ce exclude deșeurile de producție se aplică începând cu 5 august 2004, când H.G. nr. 349/2002 a fost modificată prin H.G. nr. 899/2004, până la această dată fiind aplicabile prevederile anexei 1, lit. i) din H.G. nr. 349/2002 – care nu conțineau această limitare. Față de probele administrate, rezultă că nu sunt justificate criticile recurentei care vizează reciclarea ambalajelor de sticlă de către intimată.

Ultimul motiv de recurs, care privește neîndeplinirea, de către intimată, a obiectivelor de valorificare și reciclare prevăzute de H.G. nr. 349/2002, acestea nefiind realizate prin recuperarea ambalajelor reutilizabile și reintroducerea lor pe piață, este , de asemenea nefondat, din raportul de expertiză E.C. rezultând că ambalajele returnate intimatei: paleți din lemn, șipci și box paleți metalici au fost prelucrate de o echipă condusă de un maistru, fiind supuse unor operațiuni de recondiționare pentru a fi repuse în circulație, intimata având atelier mecanic, tâmplărie, sudură și lăcătușărie pentru refacerea ambalajelor. Împrejurarea că nu s-a ținut un registru de evidență a deșeurilor nu este de natură să înlăture aplicarea facilităților legale privind scutirea de la plata contribuției la fondul de mediu, deoarece, din evidența contabilă a intimatei, verificată de experta E.C.

(balanțe lunare sintetice și analitice, jurnal de vânzări, fișe limită de consum, fișe de cont, facturi fiscale de achiziție și revânzare, situații lunare privind ambalajele introduse pe piață de intimată) s-a putut verifica îndeplinirea criteriilor procentuale stabilite prin legislație, pe perioada controlului. Soluția Înaltei Curți Constatând că sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de A.F.M., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.F.M. împotriva sentinței nr. 3021 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2011.