ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 381/2015

Decizia nr. 381/2015

Deliberând asupra prezentului recurs;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. - C., anularea Deciziei nr. 68 din data de 21 martie 2012 emisă de pârât în soluționarea contestației, a Raportului de inspecție fiscală din 29 noiembrie 2011 înregistrat la C. sub nr. 223277 din 29 noiembrie 2011, precum și a Deciziei de impunere nr. 426 din 29 noiembrie 2011 înregistrată la C. sub nr. 223278 din 29 noiembrie 2011.

De asemenea, reclamanta a solicitat și suspendarea executării acestor acte administrative, cerere la judecarea căreia a renunțat, instanța luând act de această manifestare unilaterală de voință prin Încheierea de ședință din 7 ianuarie 2013.

Prin sentința nr. 2931 din 3 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în perioada 30 martie 2011-21 noiembrie 2011, inspectorii C. au efectuat o inspecție fiscală la sediul societății reclamante, având ca obiectiv verificarea modului de constituire, declarare și virare către Fondul pentru mediu a obligațiilor legale pentru perioada 01 ianuarie 2006-31 decembrie 2010, în urma inspecției fiind încheiat raportul de inspecție fiscală din 29 noiembrie 2011, în cuprinsul căruia au fost consemnate aspectele relevante în cauză cu privire la contribuția datorată în temeiul art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 modificată și completată.

În baza acestui raport de inspecție fiscală, C. - Direcția Venituri a emis Decizia de impunere nr. 426/223278 din 29 noiembrie 2012, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 523.021 lei, din care debit principal 317.892 lei, dobânzi de întârziere 157.445 lei și penalități de întârziere 47.684 lei.

Împotriva acestor acte administrativ-fiscale, reclamanta a formulat contestație, care a fost înregistrată sub nr. 7655 din 10 ianuarie 2012 și care a fost respinsă ca neîntemeiată de către C. - Direcția Venituri - Serviciul Evidență și Recuperare, prin Decizia nr. 68/73473 din 21 martie 2012.

În primul rând, reclamanta a invocat nelegalitatea raportului de inspecție fiscală și a actelor subsecvente acestuia prin prisma faptului că i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, prin nerespectarea prevederilor art. 107 din O.G. nr. 92/2003, care reglementează dreptul contribuabilului de a fi informat.

Instanța de fond a reținut că inspectorii C. au respectat dispozițiile art. 107 din O.G. nr. 92/2003, deoarece reprezentantului legal al societății i-au fost aduse la cunoștință rezultatele inspecției fiscale, la data de 21 noiembrie 2011, prin administratorul societății.

În ceea ce privește adresa C. din 17 noiembrie 2011, instanța a constatat, din dovada aflată la fila 393 din dosar, că societatea a primit-o prin poștă la data de 24 noiembrie 2011.

S-a arătat că, și dacă nu ar fi avut timpul necesar pentru a completa declarația finală, reclamanta a avut posibilitatea de a formula un punct de vedere, conform art. 107 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 92/2003.

Instanța a înlăturat ca neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că inspectorii C. nu ar fi ținut cont de faptul că societatea a avut încheiate contracte de vânzare-cumpărare a materialelor reciclabile cu societăți de profil (SC D. SA, SC E. SA Călărași și SC F. SA), constatând că în cuprinsul raportului de inspecție fiscală au fost analizate contractele puse la dispoziția inspectorilor C. de către reprezentanții societății.

A reținut instanța și faptul că, potrivit art. 17 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, cu modificările și completările ulterioare, "operatorii economici prevăzuți la art. 16 alin. (1) sunt obligați să menționeze în documentele de însoțire a deșeurilor de ambalaje dacă încredințarea spre valorificare/reciclare se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale prevăzute de prezența hotărâre", obligație ce este prevăzută și la art. 33 alin. (4) din Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu.

Or, în urma verificării documentelor de însoțire a deșeurilor, inspectorii C. au constatat că pe facturile de vânzare nu a fost menționat dacă încredințarea spre valorificare/reciclare a acestor deșeuri s-a făcut în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare.

De asemenea, în cuprinsul raportului de inspecție fiscală s-a menționat că societatea nu avea întocmită evidența cantităților de ambalaje introduse pe piața națională prin importuri de bunuri ambalate, și, implicit, evidența gestiunii cantității de deșeuri de ambalaje generate, împrejurare care, de asemenea, nu a fost contestată de către reclamantă.

Totodată, cu ocazia inspecției fiscale, reclamanta nu a prezentat documente din care să rezulte că SC F. SA confirmă societății cantitățile pe care le-ar fi reciclat, potrivit art. 33 alin. (3) din Ordinul nr. 578/2006.

Pe de altă parte, în ceea ce privește Contractul din 25 noiembrie 2009 încheiat cu SC C. SA, inspectorii C. au luat în calcul, pentru îndeplinirea obiectivelor de reciclare/valorificare ale reclamantei în anul 2010, doar cantitatea de 9.816 kg de deșeuri de carton, aferentă facturilor fiscale din 15 aprilie 2010, din 21 mai 2010, din 11 iunie 2011, din 20 iulie 2010 și din 03 noiembrie 2011, avându-se în vedere adresa acestei societăți din 27 iulie 2011, înregistrată la C. din 24 august 2011.

Instanța de fond a constatat că, deși raportul de inspecție fiscală cuprinde constatări doar cu privire la contribuția de 2 lei/kg, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 19612005, totuși reclamanta, atât în cadrul contestației administrative, cât și al prezentei acțiuni, a susținut că a virat către Fondul pentru mediu taxa de 3% din valoarea deșeurilor feroase livrate către SC F. SA, făcând deci confuzie între contribuția de 3% și cea de 2 lei/kg.

Având în vedere prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) și lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, nu poate fi primită afirmația reclamantei conform căreia pentru perioada 15 mai 2009-31 decembrie 2010 trebuie deduse sumele reprezentând taxa de 3% din valoarea deșeurilor feroase livrate către se SC F. SA, deoarece această contribuție se virează la bugetul Fondului pentru mediu de către agenții economici colectori și/sau valorificatori, în timp ce contribuția de 2 lei/kg se virează la bugetul Fondului pentru mediu de către agenții economici responsabili. Totodată, raportul de inspecție fiscală cuprinde constatări doar cu privire la contribuția de 2 lei/kg, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 19612005.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs

reclamanta SC A. SRL, în cuprinsul căruia a criticat nereținerea de către instanța de fond a

încălcării dreptului său la apărare prin nerespectarea de către inspectorii fiscali a art. 107 din O.G. nr. 92/2003.

Art. 107 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. stipulează in mod clar la alin. (2) ca „Organul fiscal prezintă contribuabilului proiectul de raport de inspecție fiscală, care conține constatările și consecințele lor fiscale, acordându-i acestuia posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere potrivit art. 9 alin. (1), cu excepția cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în urma inspecției fiscale sau a cazului în care contribuabilul renunță la acest drept și notifică acest fapt organelor de inspecție fiscală."

Scopul avut in vedere de legiuitor este tocmai acela de a conferi posibilitatea contribuabilului ca, în cadrul acestei discuții finale, să își poată exprima punctul de vedere cu privire la constatările reprezentantului C. și să propună noi probe, în cazul în care dispune de acestea.

A mai arătat recurenta că în raportul de inspecție fiscala contestat se menționează, la Capitolul VI - Sinteza constatărilor inspecției, că au fost încălcate prevederile: art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu aprobata prin Legea nr. 105/2006, cu modificările si completările ulterioare, art. 7 din Legea nr. 105/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu, art. 23 lit. c) din Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul a contribuțiilor si taxelor datorate la Fondul de mediu, cu modificările si completările ulterioare.

Prin întâmpinarea formulata, intimata a susținut că, de fapt, au fost încălcate de către societate prevederile art. 17 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, reușind astfel să inducă in eroare instanța de judecata, precum si prevederile art. 33 alin. (4) din Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul a contribuțiilor si taxelor datorate la Fondul de Mediu.

Or, instanța de fond a motivat sentința pronunțată raportându-se strict la întâmpinarea formulată de intimată, fără a avea în vedere înscrisurile de la dosarul cauzei.

Față de susținerile din raportul de inspecție fiscala, a menționat că inspectorii fiscali nu au avut in vedere contractele încheiate de societate pentru materiale reciclabile, în cuprinsul cărora s-a stipulat ca prețul materialelor vândute conține un procent de 3% reprezentând taxa pentru mediu datorată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 9 din O.U.G. nr. 195/2006.

A arătat că a solicitat instanței efectuarea unei expertize pentru a dovedi că sumele virate de către societate au fost în conformitate cu prevederile legale, însă aceasta a considerat-o ca nefiind utilă soluționării cauzei.

A mai precizat că, prin vânzarea deșeurilor către societățile de profil SC E. SA și SC D. SA, se înțelege că această colectare s-a făcut în vederea reciclării, astfel că obiectivul anual instituit prin O.U.G. nr. 196/2005 a fost atins.

II. Procedura în fața instanței de recurs;

Intimatul-pârât B. - C. a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității cererii de recurs, pentru nemotivare conform rigorilor art. 302

1

, art. 303, art. 304, art. 304

1

și art. 306 coroborate cu art. 312 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că societatea nu a fost privată de dreptul la apărare.

De asemenea, temeiurile legale care, în opinia recurentei, ar fi fost arătate doar în întâmpinare se regăsesc în cuprinsul raportului de inspecție fiscală anexat deciziei de impunere, conform cap. V - „Dispoziții finale” din aceasta, iar H.G. nr. 621/2005 este indicată ca temei legal în cuprinsul raportului.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât B. - C., se constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât criticile de nelegalitate și netemeinicie formulate de recurentă, se subsumează în mod evident motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.

De asemenea, în speță - față de prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și ale art. 28 din Legea nr. 554/2004 - este incident și art. 304

1

C. proc. civ., care permit instanței de recurs să examineze cauza sub toate aspectele, hotărârea nefiind supusă decât recursului.

În continuare, examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta susține că în mod greșit prima instanță nu a reținut încălcarea dreptului său la apărare de către organele de inspecție fiscală, prin neinformarea în timp util cu privire la faptul că putea depune un punct de vedere scris la constatările inspecției.

Din actele cauzei, se constată că, cel mai târziu la data de 21 noiembrie 2011, recurentei reclamante, prin administratorul G. i s-au prezentat rezultatele inspecției, acesta semnând procesul verbal (privind discuția finală cu contribuabilul) fără vreo obiecțiune cu privire la eventuala lipsă de informare în timp util.

Potrivit art. 107 alin. (4), (5) C. proc. fisc., contribuabilul are dreptul să își prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecției fiscale, în termen de 3 zile lucrătoare de la data încheierii inspecției fiscale, care este data programată pentru discuția finală cu contribuabilul.

Prin urmare, independent de momentul și de modalitatea în care reclamantei i-ar fi parvenit adresa din 17 noiembrie 2011 emisă de pârât, aceasta a cunoscut dreptul său de a-și expune punctul de vedere la data de 21 noiembrie 2011, având de la acea dată, potrivit legii, 3 zile la dispoziție pentru prezentarea acestui punct de vedere, astfel că nu se poate vorbi de o vătămare rezultând din comunicarea cu întârziere a adresei.

În plus, reclamanta a putut să critice constatările inspecției pe calea contestației administrative și, ulterior, prin acțiunea în contencios administrativ și nu a arătat ce probe noi ar fi fost în măsură să depună în fața organelor de inspecție fiscală, dar a fost împiedicată de împrejurarea invocată.

Recurenta a criticat sentința și pentru faptul că instanța de fond a reținut temeinicia actelor fiscale contestate pe baza temeiurilor legale arătate de către pârât în întâmpinare (art. 17 din H.G. nr. 621/2005

privind gestionarea ambalajelor si deșeurilor de ambalaje și art. 33 alin. (4) din Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul a contribuțiilor si taxelor datorate la Fondul de Mediu), care însă erau altele decât cele invocate în decizie.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi vorba de reținerea unor motive străine de natura pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum încearcă să afirme recurenta, întrucât în cuprinsul deciziei de impunere contestate se regăsesc temeiurile de drept principale (art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu aprobata prin Legea nr. 105/2006, art. 7 din Legea nr. 105/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu, art. 23 lit. c) din Ordinul nr. 578/2006), cele din care rezultă existența obligațiilor de declarare și de plată considerate ca fiind încălcate de recurenta reclamantă, care însă - în mod incontestabil - se completează cu normele H.G. nr. 621/2005, ce constituia (alături de O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor) cadrul legal general în materia gestionării ambalajelor și deșeurilor din ambalaje.

În plus, chiar în dreptul comunitar (Hotărârea din 26 martie 1987 pronunțată în cauza Comisia contra Consiliul Comisiei Europei), s-a admis că absența unei trimiteri la o dispoziție determinată din tratat nu constituie un viciu de formă, atunci când temeiul juridic poate fi determinat cu ajutorul altor elemente ale actului (în speță, descrierea faptei săvârșite, indicarea actului normativ care sancționează fapta, raportul de inspecție fiscală anexat).

Intimata reclamantă nu a fost deci privată de dreptul la apărare, întrucât a luat cunoștință de faptele imputate și a cunoscut, față de acestea, ce apărări este necesar să formuleze, prin consultarea actelor normative menționate în decizie și anexele acesteia, atât Ordinul nr. 578/2006, cât și H.G. nr. 621/2005 fiind menționate expres în raportul de inspecție fiscală ce constituie anexă a deciziei de impunere, conform cap. V - „Dispoziții finale” din aceasta.

Cât privește criticile referitoare la faptul că în mod greșit s-ar fi constatat încălcarea de către recurenta reclamantă a obligațiilor legale, neavându-se în vedere în mod corespunzător contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu operatorii economici valorificatori și nici înscrisurile din care rezulta achitarea procentului de 3%, aceste susțineri sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, p

otrivit art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 196/2005, “operatorii economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate, ambalaje de desfacere (…) sunt obligați să declare lunar, până la data de 25 a lunii următoare celei în care s-a desfășurat activitatea, cantitățile de ambalaje, (…) introduse pe piața națională și cantitățile de deșeuri de ambalaje valorificate”, iar în conformitate cu art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 (forma în vigoare în perioada de referință), operatorii economici care introduc pe piața națională ambalaje de desfacere și bunuri ambalate, pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie și de valorificare prin reciclare prevăzute în anexa nr. 3 și cantitățile de deșeuri de ambalaje efectiv valorificate sau incinerate în instalații de incinerare cu recuperare de energie și valorificate prin reciclare,

datorează o contribuție de 2 lei/kg la Fondul pentru mediu.

Această contribuție este, evident, diferită de cea de 3% reglementată de art. 9 alin. (1) lit. a) din Ordonanță (a cărei plată este invocată de reclamantă) și ea este cea care la care se referă Decizia de impunere nr.

426 din 29 noiembrie 2011.

Or, sub aspectul acestei din urmă contribuții, așa cum corect a considerat și instanța de fond, pentru ca organele inspecției fiscale să poată ține seama de toate cantitățile de ambalaje care au făcut obiectul contractelor menționate, recurenta reclamantă ar fi trebuit să facă dovada, nu numai a vânzării ambalajelor, ci și dovada îndeplinirii corespunzătoare a cerințelor H.G. nr. 621/2005 (care - așa cum am arătat deja - constituie dreptul comun în materia gestionării

ambalajelor și deșeurilor din ambalaje) și ale

art. 33 din Ordinul nr. 578/2006, nefiind suficientă invocarea obiectului principal de activitate al societăților cumpărătoare („societăți de profil”) sau menționarea, ca obiect al contractelor, a vânzării de ”materiale reciclabile”.

Într-adevăr, potrivit art. 33 alin. (3) din Ordinul nr. 578/2006, "Operatorii economici responsabili care au optat pentru realizarea obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje în mod individual trebuie să dovedească realizarea acestuia prin documente justificative din care să rezulte:

a) situația privind deșeurile de ambalaje generate și a propriilor ambalaje preluate/colectate de pe piața națională pe tip de material;

b) situația privind valorificarea deșeurilor de ambalaje/contractul încheiat cu un operator economic valorificator, în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje;

c) situația eliberată de către operatorul economic valorificator, prin care să se evidențieze distinct cantitățile de deșeuri de ambalaje valorificate, pe tip de material, dintre cele preluate de la operatorii economici responsabili, precum și metoda de valorificare."

(4) Operatorii economici responsabili sunt obligați să menționeze în documentele de însoțire a deșeurilor de ambalaje dacă încredințarea spre valorificare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje.

De asemenea, în conformitate cu art. 17 alin.

(4)

din H.G. nr. 621/2005, „O

peratorii economici prevăzuți la art. 16 alin. (1) sunt obligați să menționeze în documentele de însoțire a deșeurilor de ambalaje dacă încredințarea spre valorificare/reciclare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale prevăzute de prezenta hotărâre. (…)”.

Organele de inspecție fiscală și cele care au soluționat contestația administrativă au reținut că, în contractul încheiat cu SC F. SA, ca și în documentele de însoțire întocmite în baza acestuia, nu s-a făcut mențiunea prevăzută de textele legale mai sus menționate.

De asemenea, la data inspecției fiscale recurenta reclamantă nu avea întocmită situația prevăzută de art. 33 alin. (3) lit. a) din Ordin și de H.G. nr. 856/2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și nici nu a prezentat documente justificative din care să rezulte situațiile prevăzute de art. 33 alin. (3) lit. b), c) din Ordin.

Având în vedere aceste împrejurări, precum și faptul că

, în raport cu cerințele legale mai sus menționate, în mod just a considerat instanța de fond că lipsa documentelor și mențiunilor necesare nu poate fi suplinită printr-o eventuală expertiză, astfel cum a solicitat recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că nici criticile recurentei care se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici cele de netemeinicie a hotărârii nu pot fi reținute ca întemeiate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia;

În baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât B. - C.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7, 9 și art. 304

1

C. proc. civ., va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât B. - C.

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 2931 din 3 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2015.