ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 353/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26 august 2008, sub nr. 5104/2/2008, reclamanta SC S. SA a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei din data de 4 aprilie 2008 emisă de către A.F.M. în soluționarea contestației depuse împotriva raportului de inspecție fiscală din 6 februarie 2008 și deciziei de impunere din data de 6 februarie 2008; anularea raportului de inspecție fiscală din data de 6 februarie 2008 emis de A.F.M.; anularea deciziei de impunere din data de 6 februarie 2008 privind obligații la fondul pentru mediu constatate în raportul de inspecție fiscală din data de 6 februarie 2008, emisă de A.F.M., modificată de A.F.M., modificare înregistrată la A.F.M.

din data de 4 aprilie 2008. În motivare, reclamanta a arătat că pârâta A.F.M. a efectuat la sediul acesteia o inspecție fiscală pentru perioada 2002-decembrie 2003, având ca obiect modul în care au fost îndeplinite obligațiile ce-i reveneau față de bugetul „fondul pentru mediu”, inspecția fiind materializată prin întocmirea raportului de inspecție fiscală din 6 februarie 2004, prin care s-a reținut în sarcina reclamantului obligații fiscale în sumă totală de 1.799.167 RON din care, 737.018 RON, reprezentând contribuție datorată fondul pentru mediu; 945.854 RON, reprezentând majorări de întârziere (dobânzi) datorate; 116.295 RON reprezentând penalități de întârziere datorate. Suma de 737.018 RON, reprezentând contribuție datorată fondul pentru mediu a fost achitată de către societate în timpul controlului.

S-a arătat că în baza raportului de inspecție fiscală din 6 februarie 2008 a fost emisă decizia de impunere din 6 februarie 2008 prin care s-a dispus obligarea societății la plata sumei de 1.062.149 RON, reprezentând majorări de întârziere calculate până la data de 31 decembrie 2007. S-a mai susținut că în soluționarea contestației împotriva actelor administrative fiscale menționate, A.F.M. a emis decizia din 4 aprilie 2008 prin care s-a admis în parte a contestația în sensul procedării la îndreptarea erorii materiale privind obligațiile de plată la fondul pentru mediu ale SC S. SA din decizia de impunere din 6 februarie 2008 și implicit s-a modificat decizia de impunere din 6 februarie 2008. Prin adresa din 4 aprilie 2008 A.F.M.

a comunicat și decizia de impunere modificată în temeiul art. 47 din O.G. nr. 92/2002 privind C. proc. fisc., modificare efectuată ca urmare a constatării unei erori materiale în cuprinsul deciziei de impunere din 6 februarie 2008, înregistrata la A.F.M. din 4 aprilie 2008 constând în includerea în decizia de impunere din 6 februarie 2008 a debitului principal în sumă de 737.018 RON. A susținut reclamanta nelegalitatea deciziei, în sensul că dispozitivul acesteia trebuia să cuprindă în mod clar soluția pronunțată în cauză asupra fondului problemei supuse spre soluționare, potrivit dispozițiilor art. 216 alin. (1) C. proc. fisc. De asemenea, s-a invocat neconcordanța dintre considerente și dispozitiv în ceea ce privește expresia „admitere în parte a contestației”.

S-a mai precizat că potrivit art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, astfel cum a fost modificată și completată de dispozițiile Legii nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, veniturile fondului pentru mediu se constituie din „o cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori, cu excepția celor utilizate pentru medicamente”, această cotă urmând a se plăti numai pe diferența între cantitățile de ambalaje produse și comercializate sau importate și cantitățile colectate și reciclate.

S-a arătat că noțiunea „valoarea produselor comercializate de producători” se referă la situația plătitorului de taxă pentru care, la data ieșirii din unitate sau darea în consum, bunurile se evaluează în calitatea lor de valori și se scad din gestiune la valoarea lor de intrare în conformitate cu prevederile Legii contabilității nr. 82/1991 republicată, modificată și completată prin O.G. nr. 61/2001 și nr. 70/2004, și în baza ordinului ministrului finanțelor publice nr. 94/2001 pentru aprobarea reglementarilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate și a ordinului ministrului finanțelor publice nr. 306/2002 pentru aprobarea reglementarilor contabile simplificate armonizate cu directivele europene, ordinului ministrului finanțelor publice nr. 1752/2005.

De asemenea, s-a invocat și faptul că organul de control nu a ținut cont de stocul de deșeuri din sticla existent la momentul intrării în vigoare a acestor prevederi. Organul de control a constatat eronat faptul că societatea nu a constituit cota de 3% pentru flacoane nemedicinale. În legătură cu constatarea referitoare la ambalajele exportate, s-a menționat că nu există nicio prevedere prin care să fie extinsă această obligativitate și la ambalajele exportate. Au fost criticate și constatările cuprinse în Capitolul III.1, din raportul de inspecție fiscală din 6 februarie 2008, societatea înregistrând la A.F.M.

declarații fiscale începând cu luna iunie 2002 și nu cu luna decembrie 2002. S-a apreciat că și constatările cuprinse în Capitolul III.2 din raport sunt contradictorii, iar cele din Capitolul III.1 din raport sunt neconforme cu starea de fapt fiscala, tabelul „Totaluri anuale diferențe stabilite în urma controlului” nefiind corelat cu datele din Anexa 4 care stabilește tot diferențe fata de obligațiile constituite de societate. S-a mai arătat că, în ceea ce privește calcularea obligațiilor accesorii, majorări de întârziere (dobânzi) și de întârziere, în sumă totala de 1.062.149 RON, în mod netemeinic și nelegal s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația plății acestora, deoarece pentru perioada controlata aceasta cota de 3% administrata de A.F.M.

nu reprezenta o creanță bugetară, astfel încât sa-i fie aplicabile actele normative care au reglementat colectarea și executarea bugetară. Actul normativ aplicabil nu prevedea, în caz de neplată, penalități de întârziere și dobânzi, această taxă nefiind sub incidența O.G. nr. 61/2002, respectiv a C. proc. fisc., regimul acestei cote fiind modificat prin O.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, fără a retroactiva. Pârâta A.F.M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fiind reiterate în fapt și în drept motivele din conținutul deciziei contestate. Pârâta a atașat copia actelor administrative contestate și documentele care au stat la baza emiterii acestora.

Prin sentința civilă nr. 425 pronunțată la data de 4 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea introductivă, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanta SC S. SA. Prin decizia civilă nr. 204 pronunțată la data de 20 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele sale, instanța supremă a reținut că instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a motivelor și argumentelor invocate de către reclamantă, apreciind a fi incidente dispozițiile art. 312 C. proc.

civ. De asemenea, a apreciat că în rejudecare instanța de fond urmează a analiza punctual, atât din perspectiva susținerilor reclamantei, cât și a apărărilor pârâtei, în legătură cu: determinarea bazei de impunere, în funcție de cantitățile de ambalaje produse și comercializate și cantitățile colectate și reciclate și valoarea ambalajelor; stocul de cioburi de sticlă existent în societate la data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2002 și utilizarea acestuia, includerea în baza de impunere a ambalajelor comercializate la export; stabilirea și calcularea majorărilor și penalităților de întârziere aferente debitului principal. Totodată, având în vedere complexitatea cauzei, instanța supremă a dat îndrumări în sensul de a se pune în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize tehnice de specialitate.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Curții de Apel București la data de 23 martie 2010, sub nr. 2593/2/2010. Prin sentința 5506 din 30 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta SC S. SA în contradictoriu cu pârâta A.F.M.; s-a anulat în parte decizia de impunere din 6 februarie 2008 și raportul de inspecție fiscală din 6 februarie 2008, emise de pârâta A.F.M. în privința accesoriilor în cuantum de 1.062.149 RON și diferenței de 18.349 RON diferență de obligații principale stabilită ca fiind greșit calculată, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de expert contabil S.A.S., menținând decizia de impunere pentru suma de 718.668,59 RON.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, publicată în M. Of. nr. 207/11.05.2000, nu s-a prevăzut în forma sa inițială vreo obligație de plată pentru comercializarea de deșeuri de genul celor comercializate de către reclamantă și nici prin O.U.G. nr. 93/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 347/29.06.2001, nu s-a prevăzut o astfel de obligație, în art. 9 la lit. d) fiind prevăzută pentru prima dată, „o cotă de 5% din valoarea de import a deșeurilor de hârtie;”, totodată, fiind introdus art. 9 1 . De asemenea, s-a reținut că prin Legea nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G.

nr. 93/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 390/7.06.2002, a fost modificat, din nou, art. 9, prevăzându-se la lit. d) a alin. (1), obligația de plată a unei cote de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori, cu excepția celor utilizate pentru medicamente, iar la alin. (3) că obligația plății acestei cote se aplică doar asupra diferenței dintre cantitățile produse sau importate și cantitățile colectate și reciclate, cu data publicării, 7 iunie 2002, fiind în vigoare pentru prima oară obligația de plată în contul fondului pentru mediu. Totodată, s-a avut în vedere art. II din O.U.G.

nr. 93/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 347/29.06.2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2002, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 390/7.06.2002, Legea nr. 73/2000, republicată în M. Of. nr. 889/9.12.2002, prin care s-a dat articolelor o nouă numerotare, art. 9 devenind art. 8, iar prin O.U.G. nr. 86/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, publicată în M. Of. nr. 694/3.10.2003, lit. d) a alin. (1) al art. 8 a prevăzut că o sumă de 10.000 RON/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente.

A reținut Curtea de apel ca fiind corecte criticile reclamantei referitoare la diferența de debit principal, în cuantum de 18.350 RON, pentru care au fost anulate actele de impunere, părțile fiind unanime în acest sens. În ceea ce privește aspectele procedurale, nu au fost reținute susținerile referitoare la o defectuoasă redactare a dispozitivului deciziei de soluționare a contestației, acestea nefiind de natură să atragă nulitatea actelor de impunere, ci cel mult o vătămare care trebuie invocată și dovedită. Or, a constatat judecătorul fondului că reclamanta nu a invocat o vătămare propriu-zisă ce i-ar fi fost adusă prin modalitatea de redactare a dispozitivului, aceasta având toate elementele necesare pentru a putea critica fiecare aspect reținut, atât în cuprinsul raportului de inspecție, cât și în cuprinsul deciziei de impunere, dreptul său la apărare fiind pe deplin satisfăcut, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc.

civ. S-a reținut în considerentele sentinței atacate, că cel mai controversat aspect este cel ridicat de aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, pentru perioada 7 iunie 2002-2 octombrie 2003, cât au fost în vigoare, respectiv includerea în baza de calcul a contribuției de 3% și a ambalajelor comercializate de producători în afara României, practica judiciară nefiind unanimă în acest sens. În condițiile în care legiuitorul nu a înțeles să facă vreo distincție, prin raportare la locul comercializării, pe teritoriul sau în afara României, Curtea nu și-a însușit criticile reclamantei referitoare la excluderea, din baza de calcul, a valorii ambalajelor comercializate de către reclamanta SC S. SA la export.

În ceea ce privește critica referitoare la excluderea, de către organele de inspecție, a stocului de deșeuri de sticlă existente la momentul intrării în vigoare a prevederilor care instituiau această contribuție (7 iunie 2002), din algoritmul de calcul al bazei de impunere pentru contribuția de 3%, s-a reținut că argumentele reclamantei nu pot fi primite, în condițiile în care dispozițiile legale prevăd ca moment determinant cel al comercializării produselor ambalate aspect confirmat de către expertul tehnic judiciar prin concluzia formulată la obiectivul nr. 3 din cuprinsul raportului de expertiză.

Referitor la legalitatea calculării accesoriilor pentru diferențele de obligații principale, stabilite de către organele de inspecție și menținute ca fiind legal reținute de către instanță, judecătorul fondului, în raport de dispozițiile art. 1, art. 2, art. 3 alin. (1), art. 8, art. 9 din Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, a constatat că fondul pentru mediu nu a fost prevăzut ca o resursă bugetară, ci una independentă, extrabugetară, cu un regim juridic propriu și, chiar dacă gestionarea sa era realizată încă de la constituire de către o instituție publică, în lipsa unor dispoziții exprese prin care să se prevadă dreptul autorității de a percepe majorări și penalități de întârziere, aplicarea regimului juridic stabilit pentru creanțele bugetare, creanțelor reprezentate de contribuțiile la fondul pentru mediu, până la modificarea expresă a legii, aduse de O.G.

nr. 196/2005, publicată în M. Of. nr. 193/30.12.2005, este nelegală. S-a apreciat că raționamentul pârâtei care pornește de la natura sa de instituție publică, devenindu-i astfel aplicabile și dispozițiile O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, nu îndeplinește cerințele de previzibilitate necesare pentru instituirea unei obligații atât de oneroase. În ceea ce privește susținerea pârâtei, potrivit căreia dispozițiile O.G. nr. 196/2005, publicată în M. Of. nr. 193/30.12.2005 ar reprezenta norme de procedură de imediată aplicare, s-a reținut că aceasta este profund eronată, întrucât este vorba despre stabilirea unei obligații și nu a unei simple modalități de calcul, fiind nelegală calcularea de accesorii pentru debitul principal constatat de către organele de inspecție, în cuantumul majorărilor și penalităților de întârziere, calculate pentru neplata creanțelor bugetare.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta SC S. SA București și pârâta A.F.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul declarat de recurenta-reclamantă Motivele de recurs invocate conform art. 304 1 C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluția de admitere în parte a acțiunii astfel cum a fost formulată. Recurenta critică soluția recurată prin care prima instanță a anulat numai în parte decizia de impunere din 6 februarie 2008 și a raportului de inspecție fiscală din 6 februarie 2008 și a menținut obligația de plată a sumei de 412.716 RON reprezentând cota de 3% din valoarea ambalajelor produse și comercializate la export în perioada 7 iunie 2002-2 octombrie 2003. Recurenta invocă următoarele aspecte de nelegalitate ale sentinței atacate.

Primul aspect vizează stabilirea greșită a bazei de impune, respectiv de calcul a contribuției în măsura în care s-au inclus, în această bază și ambalaj de produse și comercializate la export. Se arată că, făcând aplicarea principiului esențial al protecției mediului „poluatorul plătește”, traducerea prin norma de drept a sistemului de mediu trebuie văzută prin prisma poluării cauzată de circulația ambalajelor, pe plan inter. Extinderea aplicării acestei cotei și la ambalajele exportate este de natură să aducă atingere principiului enunțat mai sus. Recurenta arată că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 republicat și contrar față de o decizie de practică judecătorească, respectiv decizia nr. 327 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Opinia potrivit căreia contribuția de 3% din valoarea ambalajelor comercializate ar fi datorată și în cazul ambalajelor exportate este netemeinică, întrucât legiuitorul a făcut distincția între ambalajele comercializate pe teritoriul național și cele comercializate la export prin sintagma „valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori” sintagmă ce impune o interpretare și o aplicare în condiții identice, adică pe teritoriul național, iar contribuția la fondul de mediu în cuantum de 3% nu este datorată pentru ambalajele exportate, acestea nefiind poluatoare pe teritoriul țării. Al doilea aspect de nelegalitate privește înlăturarea nelegală a concluziilor raportului de expertiză contabilă, probă administrată în cauză, în fond după casare, în baza art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Recurenta arată că în mod greșit prima instanță a înlăturat concluzia raportului de expertiză efectuat pentru determinarea bazei de impunere pentru aplicarea cotei de 3% din valoarea ambalajelor comercializate. În expertiza efectuată în cauză, expertul a ajuns la concluzia că „ambalajele produse și livrate pe piața externa nu pot fi considerate ca fiind poluatoare pe teritoriul tarii, acestea nefiind utilizate pe plan național” iar baza de impunere nu cuprinde valoarea ambalajelor produse și comercializate la export. În atare situație urmează a fi eliminata din baza de impunere pentru aplicarea cotei de 3% din valoarea ambalajelor produse și comercializate de SC S. SA, contravaloarea ambalajelor produse și comercializate la export, cu consecința diminuării obligației principale de plată stabilită prin decizia de impunere, cu suma de 412.716 RON.

Conform expertizei, ambalajele produse și livrate pe piața externa nu pot fi considerate ca fiind poluatoare pe teritoriul țării, acestea nefiind utilizate pe plan național. Includerea de către reprezentanții A.F.M. a ambalajelor exportate în baza de impunere a condus la obligații principale aferente exportului în suma de 412.716 RON. În mod corect expertul a interpretat această dispoziție ca fiind aplicabilă numai ambalajelor comercializată pe piața națională, exportatorii de ambalaje nefiind nominalizați între persoanele obligate să contribuie cu cota de 3% la fondul pentru mediu, deoarece deșeurile care părăsesc teritoriul național intră sub incidența legislației din statul de destinație, nemaiconstituind „deșeuri” pe teritoriul statului ce a realizat exportul.

Se arată că prin raportul de expertiză s-a stabilit în mod corect contribuția datorată de recurentă la fondul pentru mediu pentru perioada 7 iunie 2002-2 octombrie 2003 din care rezultă că prima instanță a apreciat greșit că și pentru bunurile exportate este legală impunea obligației de plată pentru ambalaje la fondul pentru mediu. Se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în integralitate a acțiunii astfel cum a fost formulată. Recursul declarat de recurenta-pârâtă. Motivele de recurs invocate se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se aplicarea greșită a legii în ceea ce privește soluția de admitere în parte a acțiunii, respectiv a capătului de acțiune având ca obiect accesoriile în cuantum de 1.062.149 RON și a diferenței de 18.349 RON.

Se arată că obligația principală datorată la fondul pentru mediu reprezintă o creanță bugetară pentru care, pentru neachitarea la termenul scadent, reclamanta datorează dobânzi și penalități de întârziere conform art. 13 din O.G. nr. 11/1996. Se arată că în mod greșit s-a apreciat că recurenta-reclamantă nu datorează accesoriile pe motiv că ar fi recunoscut diferența de obligații principale în cuantum de 18.349 RON. Se arată că potrivit jurisprudenței contestate a Înalta Curte de Casație și Justiție contribuțiile la fondul de mediu atât sub imperiul prevederilor Legii nr. 73/2000 cât și ulterior cu natura juridică au natura juridică ale unei creanței bugetare pentru care se datorează majorări și penalități de întârziere calculate pentru neplata creanțelor bugetare.

Se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată. Analizând recursurile declarate, în raport de motivele invocate, Curtea le apreciază pentru următoarele considerente ca nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Soluția de admitere în parte a acțiunii prin menținerea deciziei de impunere pentru suma de 718.668,59 RON reprezentând contribuție restantă neachitată la fondul de mediu este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000.

Curtea nu va reține motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă privind greșita și nelegala stabilire a bazei de calcul pe motiv că s-a luat în considerare la calcularea debitului și venitul realizat din comercializarea ambalajelor la export și nu doar cele comercializate pe plan intern. În mod corectă prima instanță a constatat că legea nu distinge și în consecință cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori, cu excepția celor utilizate pentru medicamente, se datorează de producătorii și importatorii de ambalaje indiferent dacă acestea sunt comercializate pe piața internă sau pe piața externă. În mod corect s-a apreciat că operațiunea avută în vedere la stabilirea bazei de impunere este vânzarea ambalajelor și nu piața internă sau externă de desfacere.

În măsura în care faptul taxabil respectiv comercializarea se face pe teritoriul României, indiferent unde ajung bunurile comercializate, reclamanta-recurentă avea obligația să plătească această cotă din valoarea ambalajelor comercializate conform principiului „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”. Curtea nu va reține ca aplicabilă în prezenta cauză decizia de speță nr. 2832 din 18 mai 2011 prin Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, deoarece în acea cauză se punea problema colectării și reciclării deșeurilor de ambalaje (sticlă) și au fost aplicate dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor și ale H.G. nr. 349/2002, acest act se referă la producătorii sau importatorii care introduc pe piața națională bunuri ambalate.

În cauză decizia de speță invocată nu reprezintă o practică consolidată, în prezenta cauză Curtea constatând că legea nu distinge, prin raportare la locul comercializării, pe teritoriul său sau în afara României. În ceea ce privește concluzia raportului de expertiză, în mod corect prima instanță a înlăturat modalitatea de calcul propusă de expert deoarece aceasta s-a făcut având la bază o greșită interpretare a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000. Recursul declarat de recurenta-pârâtă având ca obiect greșita admitere a capătului de acțiune privind calcularea și plata accesoriilor pentru diferențelor de obligații stabilite, Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. aplicarea greșită a legii. În mod corect prima instanță a apreciat că până la modificarea expresă a Legii nr. 73/2000 aduse de O.G. nr. 196/2005, contribuția datorată la fondul pentru mediu, care nu era reglementat ca o sursă bugetară, nu era calificată ca fiind o creanță bugetară și în consecință pentru neachitarea în termen nu erau aplicabile dispozițiile O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare. Soluția de unificare adoptată, plenul judecătorilor, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, la 25 februarie 2008 a fost determinată de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 196/2005 și de protecția neunitară în ceea ce privește calificarea naturii juridice a contribuției pentru mediu cu consecințe în ceea ce privește executarea ei în termen de 5 ani, chiar dacă perioada supusă controlului ar fi anterioară apariției O.U.G.

nr. 196/2005. În mod corect prima instanță a apreciat că natura autorității recurente de instituție publică nu justifică și nu îndeplinește cerințele de previzibilitate necesare pentru instituirea unei obligații atât de oneroase, precum calcularea unor accesorii la nivelul majorărilor și penalităților de întârziere, calculate pentru neplata creanțelor bugetare. Pentru perioada controlata, aceasta cota (3%) administrată de A.F.M. nu reprezenta o creanță bugetară astfel încât să-i fie aplicabile actele normative care au reglementat colectarea și executarea creanțelor bugetare. Actul normativ aplicabil nu prevedea, în caz de neplată, penalități de întârziere și dobânzi, această taxă nefiind sub incidența O.G.

nr. 11/1996, O.G. nr. 61/2002, respectiv a C. proc. fisc. Pentru perioada controlată, actul normativ care a reglementat colectarea și executarea creanțelor bugetare, act normativ de care se prevalează A.F.M. la calculul obligațiilor accesorii, este O.G. nr. 61/2002. Așa cum rezultă din prevederile art. 1 coroborat cu art. 3 din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare, acest act normativ reglementează activitatea de colectare a creanțelor bugetare provenind din impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare, precum și accesoriile acestora, respectiv dobânzi și penalități de întârziere.

În ceea ce privește creanțele bugetare provenind din impozite, taxe, contribuții, în conformitate cu ordinul ministrului finanțelor nr. 1.313/1999 pentru aprobarea modelului și conținutului formularelor de declarare a obligațiilor de plată la bugetul de stat datorate de persoanele juridice, publicat în Monitorul Oficie al României, Partea I, nr. 630/24.12.1999 cu modificările și completările ulterioare, această contribuție la fondul pentru mediu nu este inclusă în categoria obligațiilor de plată la bugetul de stat datorate de persoanele juridice.

În ceea ce privește sfera noțiunii „alte venituri bugetare”, din analiza Legii nr. 743/2001 a bugetului de stat pe anul 2002, a Legii nr. 631/2002 a bugetului de stat pe anul 2003, rezultă că există o serie de venituri înscrise în legea bugetară anuală care provin din raporturi de drept privat (de exemplu, venituri din concesiuni și închirieri venituri din dobânzi, venituri din dividende, venituri din valorificarea bunurilor confiscate și abandonate, venituri din vânzarea bunurilor aparținând unităților administrative-teritoriale etc.) dar fondul pentru mediu nu este inclus în această categorie de venituri. De asemenea, fondul pentru mediu nu se regăsește în cadrul niciunei categorii de venituri din structura veniturilor bugetare.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de SC S. SA București și A.F.M. împotriva sentinței nr. 5506 din 30 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2014.