ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 204/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 204/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Cererea de chemare în judecată

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul instanței la data de 26 august 2008, reclamanta

SC „S.” SA, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu (denumită

în continuare „A.F.M.”), a solicitat ca, prin hotărârea judecătorească ce se va

pronunța, să fie anulate decizia nr. 38 din 04 aprilie 2008, raportul de

inspecție fiscală nr. 2076 din 6 februarie 2008 și decizia de impunere din 6

februarie 2008.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

Pârâta

A.F.M. a efectuat la sediul societății o inspecție fiscală pentru perioada 2002

- decembrie 2003, având ca obiect modul în care au fost îndeplinite obligațiile

ce-i reveneau față de bugetul Fondului pentru mediu, inspecția fiind materializată

prin întocmirea raportului de inspecție fiscală nr. 2026 din 06 februarie 2004,

prin care au fost reținute în sarcina reclamantei obligații fiscale în sumă

totală de 1.799.167 lei (RON), reprezentând contribuție datorată la Fondul pentru mediu, majorări de întârziere și penalități de întârziere.

Societatea

a achitat în timpul controlului contribuția principală datorată la Fondul pentru mediu.

În

baza raportului de inspecție fiscală nr. 2076 din 06 februarie 2008 a fost

emisă decizia de impunere nr. 2077 din 06 februarie 2008, iar contestația

formulată de societate în temeiul art. 205 C. proc.

fisc. a fost respinsă prin decizia nr. 38 din 04 aprilie 2008.

Împreună

cu Decizia nr. 38 din 04 aprilie 2008, A.F.M. a comunicat societății și Decizia

de impunere nr. 2077 din 06 februarie 2008 modificată ca urmare a constatării

existenței unei erori materiale.

Reclamanta

susține că actele contestate sunt nelegale, pentru următoarele motive:

-

există neconcordanță între considerentele deciziei, prin care se reține că

niciunul din motivele contestației nu este întemeiat, și dispozitivul acesteia,

prin care se dispune admiterea în parte a contestației;

-

contrar dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind

Fondul pentru Mediu, astfel cum a fost modificată și completată de dispozițiile

Legii nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001, la stabilirea bazei de

impunere nu au fost luate în considerare cantitățile de deșeuri colectate și

reciclate (conform art. 9 alin. (3) din aceeași lege);

-

organul de control a constatat eronat că societatea nu a constituit cota de 3%

pentru flacoanele nemedicinale;

-

cota de 3% se aplică la valoarea de producție, iar nu la valoarea de

comercializare a ambalajelor;

-

în mod greșit s-a reținut că societatea datorează cota de 3% pentru ambalajele

exportate, în condițiile în care legea prevede obligativitatea aplicării cotei

numai pentru cele comercializate pe piața internă;

-

sunt netemeinice aspectele constatate în Cap.III.1 din Raportul de inspecție

fiscală, întrucât societatea a înregistrat la A.F.M. declarații fiscale

începând cu luna iunie 2002 și a constituit cota de 3% pentru flacoanele

nemedicinale comercializate în România;

-

sunt contradictorii constatările cuprinse în Capitolul III.2 din Raport și sunt

neconforme cu starea de fapt fiscală constatările cuprinse în Capitolul III.1

din Raport;

-

în mod nelegal a fost stabilită în sarcina societății obligația de plată a majorărilor

și penalităților de întârziere, deoarece, pentru perioada controlată, cota de

3% administrată de A.F.M. nu reprezenta o creață bugetară, astfel încât nu îi

sunt aplicabile actele normative referitoare la colectarea și executarea creanțelor

bugetare.

2.

Hotărârea instanței de fond

Prin

sentința civilă nr. 425 din 4 februarie 2009, Curtea de Apel București – Secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamanta SC „S.” SA, în contradictoriu cu pârâta

Administrația Fondului pentru Mediu.

Petru

a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

-

nu există contradicție între considerentele și dispozitivul deciziei

contestate, întrucât contestația a fost admisă în parte, iar măsura dispusă a

fost îndreptarea erorii materiale în sensul includerii în Decizia de impunere nr.

2077 din 06 februarie 2008 și a sumei ce reprezintă debit principal (chiar dacă

acest debit principal fusese achitat de către reclamantă în cursul inspecției

fiscale, până la emiterea Raportului de inspecție și a deciziei de impunere), astfel

că reclamantei nu i-a fost produsă vreo vătămare a drepturilor sau intereselor

sale legitime;

-

nu se constată existența vreunuia dintre motivele de nulitate prevăzute expres

și limitativ de art. 46 C. proc. fisc., constând în lipsa unuia dintre

elementele actului administrativ fiscal, nici chiar în raport cu dispozițiile art.

105 alin. (2) C. proc. civ.;

-

baza de impunere și modul de calcul al contribuției aferente cotei de 3% din

valoarea ambalajelor comercializate au fost corect determinate, întrucât cota

procentuală se aplică la valoarea ambalajelor comercializate și nu la valoarea

costului de producție, atâta timp cât societatea nu comercializează ambalajele

la valoarea costului de producție;

-

întemeiat și legal organul de control nu a luat în considerare stocul de

deșeuri de sticlă existent în societate la data intrării în vigoare a Legii nr.

293/2002, respectiv la data de 07 iunie 2002, întrucât legea nu se aplică

retroactiv;

-

în mod corect a fost stabilită baza de impunere prin luarea în considerare a

ambalajelor comercializat la import, întrucât Legea nr. 293/2002 nu face nicio

distincție între ambalajele comercializate pe piața internă și cele

comercializate pe piața externă;

-

sunt neîntemeiate criticile referitoare la existența neconcordanțelor între

anexele la raportul de inspecție și constatările din decizia de impunere;

-

pentru recuperarea creanțelor la Fondul pentru mediu, indiferent de momentul la

care acestea au luat naștere, sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 196/2005,

care prevăd aplicabilitatea Codului de procedură fiscală, norme de procedură de

imediată aplicare, independent de legea sub imperiul căreia s-a născut raportul

de drept pe care ele se fundamentează, astfel că în mod corect a fost stabilită

în sarcina societății obligația de plată a majorărilor și penalităților de

întârziere.

3.

Cererea de recurs

Împotriva

sentinței civile nr. 425 din 4 februarie 2009 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta SC „S.”

SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prin

motivele de recurs,

recurenta-reclamantă

susține, în esență, următoarele:

1.

Printr-un prim motiv de recurs,

recurenta-reclamantă

critică sentința atacată sub aspectul faptului că hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină soluția pronunțată, întrucât instanța, cu

încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și-a însușit

ad literam argumentele invocate în apărare de pârâta A.F.M. prin întâmpinarea

depusă la dosar.

2.

Prin al doilea motiv de recurs,

recurenta-reclamantă

critică în fond soluția pronunțată de Curtea de apel sub următoarele aspecte:

-

instanța de fond în mod greșit a înlăturat criticile referitoare la nulitatea

deciziei nr. 38 din 04 aprilie 2008 determinată de faptul că nu a fost

soluționat fondul problemei referitor la determinarea eronată a bazei de

impunere și a contribuției datorate și că neindicarea în cuprinsul deciziei a

diferențelor față de creanța principală existentă la momentul începerii

inspecției fiscale nu reprezintă o eroare materială în accepțiunea art. 47 din

O.G. nr. 92/2003. În acest sens,

recurenta-reclamantă

reiterează susținerile din acțiunea introductivă de instanță referitoare la

neconcordanța dintre dispozitivul și considerentele deciziei și la motivele de

nulitate a deciziei în raport cu dispozițiile art. 43 alin. (2) lit. d)-f) C. proc.

fisc.;

-

în ceea ce privește obligația reținută în sarcina societății de plată a cotei

de 3% din valoarea ambalajelor, sunt greșite aspectele reținute de instanța de

fond, întrucât: (1) pe de o parte, conform art. 9 alin. (1) lit. d) și alin. (3)

din Legea nr. 73/2000, modificat de O.U.G. nr. 93/2001, aprobată prin Legea nr.

293/2002, cota este datorată numai pentru diferența între cantitățile de

ambalaje produse și comercializate și cantitățile colectate și reciclate; (2) pe

de altă parte, pentru deșeurile de altă natură, cota de contribuție datorată de

societate la Fondul pentru mediu se aplică la „valoarea ambalajelor”, în cazul

societății acesta fiind costul de producție, iar nu prețul de vânzare

(comercializare), în raport cu prevederile Legii contabilității nr. 82/1991 și

ale Ordinelor ministrului finanțelor publice nr. 94/2001 și nr. 306/2002;

-

la determinarea bazei de impunere trebuia să fie luat în considerare stocul de

cioburi de sticlă existent în societate la data intrării în vigoare a Legii nr.

293/2002, deoarece stocul existent la data de 07 iunie 2002 (data intrării în

vigoare a Legii nr. 293/2002) a fost utilizat pentru realizarea producției de

ambalaje ulterior acestei date, motiv pentru care trebuia să fie aplicată facilitatea

prevăzută de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 73/2000, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001;

-

în ceea ce privește aprecierea instanței de fond în sensul că în mod corect a

fost stabilită baza de impunere prin includerea și a ambalajelor comercializate

la export,

recurenta-reclamantă

susține că

Legea nr. 73/2000 nu cuprinde nicio prevedere referitoare la impunerea ambalajelor

exportate;

-

instanța de fond în mod greșit a reținut că, potrivit documentelor

financiar-contabile verificate, societatea nu avea constituită cota de 3%

aferentă ambalajelor comercializate la export;

-

referitor la faptul că instanța în mod greșit a respins critica referitoare la

neconcordanțele existente între anexele la raportul de inspecție fiscală și

constatările din decizia de impunere,

recurenta-reclamantă

reia susținerile din cererea introductivă de instanță detaliind elementele de

neconcordanță identificate;

-

referitor la greșita apreciere a instanței în sensul că este legală calcularea

de majorări de întârziere și penalități de întârziere,

recurenta-reclamantă

susține că, pentru perioada controlată, contribuția la Fondul pentru mediu nu făcea parte din categoria obligațiilor de plată datorate bugetului de

stat, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 și art.

3 din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare (în vigoare în

perioada controlată), ale art. 1 și art. 2 C. proc. fisc., ale Legilor

bugetului de stat pe anii 2004 și 2005 și ale Ordinului ministrului finanțelor nr.

281/2004.

4.

Hotărârea instanței de recurs

Anali

zând motivele de

recurs astfel cum acestea au fost formulate și în raport cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Curtea urmează a admite recursul în sensul celor ce se vor

arăta:

Potrivit

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca

urmare a soluționări cauzei cu care a fost învestită „se dă în numele legii și

va cuprinde

motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților”.

Respectarea

acestei dispoziții procedurale cu valoare de principiu se circumscrie obligației

ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un

proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În

acest sens, în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut constant că dreptul la un

proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care

instanța procedează la „un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și

elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”

(CEDO, Hotărârea nr. 4 din 28 aprilie 2005, în cauza Albina contra României,

Or,

în cauza dedusă judecății, Curtea constată că, la pronunțarea sentinței recurate,

instanța de fond nu a proceat la o analiză efectivă a motivelor și argumentelor

invocate de

recurenta-reclamantă

, ceea ce cu

ușurință se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii pronunțate

de instanța fondului, care de fapt reprezintă o preluare ad literam a

susținerilor uneia dintre părți, respectiv pârâta A.F.M. (a se vedea, spre

exemplu, pagina 7 din sentință, paragraful 4, ultima frază).

În

aceste condiții, este evident că ceea ce legiuitorul a numit „motivele de fapt și

de drept care au format convingerea instanței” nu se se regăsește în

considerentele sentinței recurate, făcând practic imposibilă exercitarea unui

control judiciar de către istanța de recurs.

Așa

fiind, se apreciază ca întemeiat primul motiv de recurs, astfel că, în raport

cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis și hotărârea

casată cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează

a analiza punctual atât din perspectiva susținerilor reclamantei, cât și a

apărărilor pârâtei, aspectele de fond în legătură cu: determinarea bazei de

impunere, în funcție de

cantitățile

de ambalaje produse și comercializate și cantitățile colectate și reciclate și

valoarea ambalajelor; stocul de cioburi de sticlă existent în societatea la

data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2002 și utilizarea acestuia;

includerea în baza de impunere a ambalajelor comercializate la export;

stabilirea și calcularea majorărilor și penalități de întârziere aferente debitului

principal

.

Totodată, având în vedere

complexitatea cauzei determinată de specificul raporturilor juridice deduse

judecății și de modificarea succesivă a reglementărilor incidente acestor

raporturi în perioada de timp vizată, instanța de rejudecare urmează a pune în

discuția părților necesitatea efectuării unei expertize tehnice de

specialitate, probă care, împreună cu toate celelalte mijloace de probațiune

administrate în cauză, să poată contribui la formarea unei convingeri a

instanței în adoptarea unei soluții în raport de situația de fapt și cadrul

legal aplicabil.

În consecință, în raport de cele

mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., urmează ca

recursul să fie admis, sentința casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași

instanțe, care urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de SC „S.” SA împotriva sentinței civile nr. 425 din 4 februarie 2009 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2010.