ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1421/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1421/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Instanța de fond

Prin acțiunea reclamantei

înregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 337159/2009 reclamanta SC R.G.

SRL Timișoara a solicitat suspendarea în parte a deciziei nr. 214 din 19

noiembrie 2008 emisă Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. 31355 din 19

noiembrie 2008, pentru suma de 300.000 lei, rămasă de achitat, cu plata unei

cauțiuni precum și anularea acestei decizii, a raportului de inspecție fiscală

ce a stat la baza emiterii acesteia nr. 254 din 19 noiembrie 2008 întocmit de Administrația

Fondului pentru Mediu și a deciziei nr. 30 din 25 februarie 2009 prin care

aceeași instituție a respins contestația administrativă a reclamantei.

În motivare, reclamanta a arătat că

a achitat parțial cuantumul debitelor restante, respectiv 487856 lei și 36752

lei din penalitățile calculate de organele fiscale în sarcina sa, rămânând de plătit

300.000 lei din totalul majorărilor de întârziere, pentru care solicită

suspendarea executării actului administrativ fiscal, fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În fapt, s-a arătat că în perioada 8

septembrie 2008 – 3 noiembrie 2008 organele de inspecție fiscală au verificat

modul de constituire și întocmire a declarațiilor lunare privind Fondul pentru

mediu în perioada 2003 – 2007, modul de calcul și plată a veniturilor pentru

acest fond în această perioadă, organizarea și conducerea evidenței fiscal

contabile a reclamantei, în urma controlului stabilindu-se obligația acesteia

de a plăti 824608 lei contribuții la fond, dobânzi și penalități de întârziere.

Reclamanta a arătat că în mod greșit

s-a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere

nr. 214 din 19 noiembrie 2008, prin decizia nr. 30 din 25 februarie 2009 a Administrației Fondului pentru Mediu , nefiind corect analizate susținerile sale privind:

a) lipsa prevederilor cu privire la

regimul juridic al urmăririi înaintea intrării în vigoare a codului de procedură

fiscală, pentru sumele de 106694 lei dobânzi și 2407 lei penalități aferente

anului 2005;

b) lipsa metodologiei de calcul a

contribuțiilor la Fondul pentru mediu pe perioada 1 octombrie 2003 – 1 ianuarie

2006, deoarece abia prin Ordinul nr. 578/2006 s-a stabilit această metodologie,

după ieșirea din vigoare a Legii nr. 73/2000.

c) interpretarea greșită a sferei de

aplicare a excepțiilor prevăzute de art. 8, alin. (3) din Legea nr. 73/2000,

prin cumularea obligațiilor de recuperare și reciclare ale poluatorului, deși

activitățile sunt alternative, conform H.G. nr. 349/2002 și art. 8, alin. (3)

din Legea nr. 73/2000.

Reclamanta a arătat că aceleași

argumente au stat și la baza contestării contribuțiilor stabilite în sarcina sa

pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 14 iunie 2006 în valoare de 69462 lei,

Metodologia intrând în vigoare abia la 14 iunie 2006.

S-a învederat că pentru anul 2007

contribuțiile s-au stabilit greșit, prin aplicarea eronată a dispozițiilor art.

9 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, modificate din 1 septembrie 2008, prin O.U.G.

nr. 25/2008, intenția legiuitorului fiind de a nu taxa operatorii economici

care au făcut achiziții intercomunitare în perioada 1 ianuarie 2007 – 1

septembrie 2008.

Pârâta Administrația Fondului pentru

Mediu a depus la dosar întâmpinare (filele 98 – 110) prin care a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

S-a arătat că nu sunt îndeplinite

condițiile legale pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate,

care se bucură de prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate, fiind

executorii din oficiu.

Pârâta a arătat că potrivit Legii

nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu modificată prin O.U.G. nr. 196/2005

Administrația Fondului pentru Mediu este organ fiscal cu competență generală

privind administrarea creanțelor datorate de contribuabili bugetului acestui

fond, fiind singura instituție abilitată să efectueze inspecție fiscală cu

privire la plata obligațiilor la Fondul pentru mediu, dreptul de a constata și

aplica sancțiuni cu privire la Fondul pentru mediu aparținând însă și altor

instituții.

S-a precizat că toate contribuțiile reglementate

de Legea nr. 73/2000 prin trimiterile făcute la dispozițiile Legii nr. 72/1996

reprezintă resurse financiare publice ce se constituie și gestionează conform

Legii nr. 72/1996 și fac parte , ca și creanțele bugetare, în accepțiunea dată

O.G. nr. 11/1996, din bugetul general consolidat.

S-a învederat că este nefondată

afirmația recurentei privind lipsa metodologiei de calcul a taxelor reglementate,

deoarece Legea nr. 293/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000

privind Fondul pentru mediu și ulterior O.U.G. nr. 86/2003 au stabilit în anexa

1 emisiile de poluanți pentru care există obligația de declarare și plată la Fond pentru mediu și cuantumul /unitatea de măsură, plătitorului revenindu-i obligația să

stabilească - folosind metodologia de calcul a emisiilor de poluanți - ce

cantitatea de poluanți au emis în atmosferă sursele sale de poluare, pentru

perioada 3 octombrie 2003 – 31 decembrie 2008 metodologia CORINAIR aplicabilă

în UE fiind stabilită prin Ordinul nr. 524/2000 al Ministerul Mediului și

Gospodăririi Apelor.

S-a susținut că obligația plății contribuțiilor

la Fondul de mediu exista de la data reglementării, inclusiv pentru deșeurile provenite

din ambalaje, - art. 8 alin. (3) din Legea nr. 73/2000, modificat și completat

prin art. 13 din H.G. nr. 349/2002 și O.U.G. nr. 86/2003, nefiind necesară o

metodologie de calcul a acestei contribuții.

Pârâta a arătat că potrivit art. 9

alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată

cu modificările și completările ulterioare, se constituie venit la Fondul

pentru mediu „o taxă de 1 leu (RON)/kg din greutatea ambalajelor introduse pe

piața națională de către producătorii și importatorii de bunuri ambalate și

ambalaje de desfacere”, fără nici o distincție sau excepție, privind ambalajele

provenite din importurile efectuate după aderarea României la UE.

După administrarea probatoriilor cu înscrisuri

și expertiză contabilă efectuată de expert A.C.P. (filele 211 – 255 dosar fond)

prin sentința nr. 240/3 mai 2010 Curtea de Apel Timișoara a respins excepția

nulității raportului de expertiză ridicată de pârâta Administrația Fondului

pentru Mediu, a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus anularea parțială

a raportului de inspecție fiscală nr. 254 din 19 noiembrie 2008, a deciziei nr. 214 din 19 noiembrie 2008 și a deciziei nr. 30 din 25 februarie 2009 emise de

pârâtă, exonerând reclamanta de plata sumei de 183.062 RON contribuție la Fondul

pentru mediu pentru anul 2007, 64499 RON reprezentând majorări de întârziere aferente

pentru anul 2007, respingându-se în rest acțiunea reclamantei, luându-se act că

aceasta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că este neîntemeiată excepția nulității raportului de

expertiză invocată de pârâtă în temeiul art. 201 C. proc. civ. potrivit căruia

experții nu sunt abilitați să facă interpretarea unor norme juridice, ci numai

să stabilească împrejurări de fapt, deoarece prin O.G. nr. 71/2001 privind

organizarea și exercitarea activității de consultanță fiscală și Normele privind

realizarea expertizei fiscale aprobate prin Hotărârea Camerei Consultanților Fiscali

nr. 13 din 19 martie 2008 – Cap. I, pct. 3 s-a reglementat competența expertului

de a evalua „obligațiile ce fac obiectul veniturilor la bugetul consolidat al

statului și pentru alte impozite și taxe similare” o asemenea evaluare

implicând și aprecieri cu privire la interpretarea și aplicarea legii, pe care

însă instanța are posibilitatea să le cenzureze.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

constat că nu se poate reține aplicarea retroactivă a legii, respectiv a

codului de procedură fiscală, pentru o perioadă anterioară intrării acestuia în

vigoare, fiind vorba de norme de procedură, de imediată aplicare, art. 237 C.

proc. fisc., care are caracter de normă tranzitorie, prevăzând că „inspecțiile fiscale

începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod se vor continua

potrivit procedurii existente la data când au fost începute.

În aceste condiții, măsurile dispuse

prin procesul – verbal de control au valoare de act administrativ fiscal”.

În privința susținerilor recurentei,

privind lipsa calității de organ fiscal al Administrației Fondului pentru Mediu

pentru perioada 1 octombrie 2003 – 7 decembrie 2004, al cărei Regulament de

funcționare s-a aprobat prin H.G. nr. 1174/2001, abia prin H.G. nr. 1989/2004

aceasta dobândind competența de a soluționa contestații administrative, s-a

apreciat că acestea sunt lipsite de relevanță, deoarece atât controlul activității,

cât și emiterea actelor administrativ fiscale contestate s-a făcut după

intrarea în vigoare a Codului de procedură fiscală, act juridic de imediată

aplicare, care în art. 1 alin. (3) stabilește conținutul atribuției de

administrare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor, aceasta cuprinzând și

competența de a soluționa contestațiile împotriva actelor administrativ –

fiscale.

S-a mai constatat că reglementarea

lacunară din Legea nr. 73/2000 republicată cu art. 2 alin. (1) modificat, în M.Of.

nr. 889 din 9 decembrie 2002 recunoscută de legiuitor și în preambulul O.U.G. nr.

196/2005, nu poate reprezenta un temei al recunoașterii legalității

obligațiilor la Fondul pentru mediu, ci a contestării modului de reglementare a

destinației și administrării acestui fond, instanța supremă tranșând această

chestiune în mai multe decizii, prin care a stabilit că obligațiile la Fondul pentru mediu sunt obligații bugetare, Administrația Fondului pentru Mediu având competența

gestionării acestui fond.

Curtea de Apel Timișoara a

argumentat exhaustiv că nu s-a încălcat principiul „non bis in idem”, pentru

aceeași faptă de „neplată” fiind reglementată atât sancțiunea contravențională

a amenzii, dar și cea fiscală, a penalităților și a majorărilor de întârziere,

întrucât art. 4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene care ar putea fi invocate drept temei legal al susținerilor

reclamantei nu au aplicabilitate decât în domeniul ilicitului penal.

S-a reținut că, chiar dacă sancțiunea

contravențională s-ar putea interpreta ca făcând parte din sfera ilicitului

penal, nu este îndeplinită condiția ca această sancțiune să fie aplicată în

cadrul unei noi proceduri deschisă împotriva reclamantei , cum impune art. 4

din Protocolul 7 anexă CEDO, concluzionându-se că nu este exclusă angajarea mai

multor forme ale răspunderii juridice ale aceleiași persoane, în cadrul

aceleiași proceduri, majorările de întârziere aplicate reclamantei pentru

întârzierea plății contribuțiilor la fondul de mediu datorate având rol reparator

și nu sancționator.

În privința inexistenței unei metodologii

de calcul a contribuțiilor datorate de reclamantă Fondului pentru Mediu pe

perioada 10 martie 2003 – 14 iunie 2006, instanța a apreciat-o ca neîntemeiată

și nerelevantă, în condițiile în care reclamanta nu a contestat cantitatea de deșeuri

din ambalaje introdusă pe piața națională , în funcție de care se calculează

obiectivele anuale de recuperare, valorificare și reciclare, reclamanta având

posibilitatea determinării cuantumului obligațiilor sale la Fondul pentru mediu

potrivit Legii nr. 73/2000 – art. 8 alin. (3) modificat prin O.U.G. nr. 86/2003

și H.G. nr. 349/2002 - art. 13.

Prima instanță a constatat ca fiind

în parte întemeiată acțiunea reclamantei, de anulare a contribuțiilor la Fondul de mediu pentru anul 2007, deoarece urmare a aderării României la U.E., petiționara nu mai avea calitatea de importator, întrucât nu a introdus pe piața românească

sau a UE un produs provenit din afara acestui spațiu, conform art. 4 lit. n)

din Legea nr. 608/2001 și nu-i mai erau aplicabile prevederile art. 9, lit. d)

din O.U.G. nr. 196/2005, astfel că a exonerat recurenta de plata contribuției

de 183062 RON pentru anul 2007 și majorările de întârziere aferente în valoare

de 64499 RON .

II. Instanța de recurs

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs atât reclamanta SC R.G. SRL Timișoara, cât și pârâta

Administrația Fondului pentru Mediu.

1.

Recursul reclamantei SC R.G. SRL

Recurenta – reclamantă SC R.G. SRL

Timișoara a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că

la soluționarea cauzei instanța trebuie să țină seama de câteva principii: „poluatorul

plătește”, dar este exonerat de plata contribuțiilor la Fondul de mediu dacă-și

îndeplinește obiectivele de reciclare sau recuperare, obligații alternative,

conform H.G. nr. 349/2002, neîndeplinirea lor neputând atrage sancțiuni cumulative,

cum greșit a considerat prima instanță.

Prima instanță nu a analizat corect susținerile

recurentei – reclamante privind lipsa metodologiei de calcul al contribuțiilor

la Fondul pentru mediu pe perioada 3 octombrie 2003 – 14 iunie 2006 și lipsa prevederilor

privind regimul urmăririi.

Recurenta – reclamantă a arătat că

în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 s-a prevăzut că metodologia de calcul

a emisiilor de poluanți se va stabili prin Ordin al Ministerului Mediului și Gospodăririi

Apelor, dar acest Ordin, nr. 578/2006 s-a emis abia după ieșirea din vigoare a

legii, astfel că stabilirea contribuțiilor în sarcina reclamantei pe baza

metodologiei Corinair pentru perioada 1 octombrie 2003 – 1 ianuarie 2006, cum

s-a reținut raportul de inspecție fiscală contestat, contravine art. 3 lit. b) C.

fisc. privind certitudinea impunerii.

S-a susținut că Legea nr. 73/2000 nu

a reglementat modalitățile de recuperare și regimul juridic al sumelor aferente

contribuțiilor la Fondul pentru mediu, (situație reținută și în Decizia nr.

60/2007 a Curții Constituționale) așa cum a procedat legiuitorul prin art. 12

din Legea nr. 196/2005, însă prima instanță deși recunoaște caracterul lacunar

al reglementării, a validat acte de impunere fiscală care nu au putut fi

cenzurate nici măcar de expertul – consultant fiscal numit în cauză și care au

prejudiciat-o pe reclamantă.

S-a încălcat principiul „non bis in

idem” deoarece pentru aceeași faptă a „neplății” contribuțiilor au fost

reglementate două sancțiuni, respectiv atât amendă contravențională cât și

sancțiunea fiscală a majorărilor de întârziere pentru neplata contribuțiilor,

deși intenția legiuitorului a fost de a aplica numai sancțiunea

contravențională, mai ales că pe perioada 2003 – 2006 nu a existat metodologia

de calcul.

Ultima critică vizează cheltuielile

de judecată, reprezentând onorariul expertului în valoare de 12710 lei, despre

care recurenta a susținut că în mod greșit nu i-au fost acordate , deși le-a

solicitat atât prin acțiunea introductivă, dar și la termenul de judecată din

10 februarie 2010, când a pus concluzii pe fondul cauzei, încălcându-se art.

274 C. proc. civ.

S-a precizat că recursul se

întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

Fondului pentru Mediu

Recurenta – pârâtă Administrația

Fondului pentru Mediu a criticat la rândul său sentința pentru nelegalitate și

netemeinicie, susținând în esență că în mod greșit s-a procedat la admiterea în

parte a acțiunii, considerându-se eronat că nu se datorează contribuții la Fondul pentru mediu pentru ambalajele mărfurilor achiziționate din statele membre UE, ceea ce

contravine istoricului prevederilor legale în materie [pct. 13 lit. d) din O.U.G.

nr. 86/2003, pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 pentru

perioada 3 octombrie 2003 – 29 iulie 2004, Legea nr. 333/2004 privind aprobarea

O.U.G. nr. 86/2003 de modificare a legii nr. 73/2000 pentru perioada 30 iulie 2004

– 31 decembrie 2005 și art. 9, alin. (1), lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 de la

1 ianuarie 2006].

A arătat recurenta că obligația plății

contribuțiilor la Fondul pentru mediu de către toți operatorii care introduc pe

piață produse ambalate, indiferent de proveniența acestora, rezultă și din art.

1 și 16 din H.G. nr. 621/2005, art. 30 din Ordinul MMGA nr. 578/2006, art. 4, alin.

(1) lit. o) din Legea nr. 608/2001, fiind evidentă intenția legiuitorului de a

aplica întocmai principiul „poluatorul plătește” tuturor achizițiilor de

produse ambalate și nu ca regim vamal de punere în liberă circulație nefăcându-se

nici o distincție și neexistând reglementată vreo excepție cu privire la neplata

contribuțiilor în cazul ambalajelor mărfurilor provenite din țări membre UE.

3.Considerentele Înaltei Curți

asupra recursurilor

A. Cu privire la recursul

reclamantei SC R.G. SRL

Prima critică formulată de recurenta

– reclamantă vizează împrejurarea că în baza principiului „poluatorul plătește”,

acesta nu are obligația cumulativă de a recupera/valorifica și recicla

ambalajele din hârtie, acestea fiind obligații alternative, astfel încât în mod

greșit s-au calculat obligații fiscale cumulative. Susținerile recurentei sunt

nefondate, deoarece termenii folosiți în legislație cu titlu de

recuperare/valorificare și respectiv de reciclare au înțeles diferit,

împrejurare rezultată din anexa 1 A la O.U.G. nr. 78/2000, lit. l) definind

reciclarea ca fiind „operațiunea de reprelucrare într-un proces de producție a

deșeurilor pentru scopul original sau pentru alte scopuri”, în timp ce

operațiunea de valorificare definită la lit. o este prezentată ca fiind „orice

operațiune menționată în anexa II B.

Diferența de terminologie, dar și de

semantică între cele două operațiuni, reiese și din dispozițiile art. 32 alin.

(2) din metodologia de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu adoptată la 6 iunie 2006, ca anexă la Ordinul 578/2006.

Astfel, în cuprinsul art. 32 alin.

(2) din Ordinul nr. 578/2006 legiuitorul a făcut referire la punctele a și b,

la deșeurile ce trebuie valorificate prin reciclarea fiecărui tip de material

de ambalare, pentru care sunt prevăzute obiective minime de valorificare prin reciclare

în H.G. nr. 621/2005, în timp ce lit. c) vizează deșeurile care trebuie

valorificate suplimentar față de cantitățile prevăzute la lit. a) și b), pentru

îndeplinirea obiectivului de valorificare prevăzut în H.G. nr. 621/2005,

putându-se utiliza oricare metodă de valorificare, sau prin incinerarea în

instalațiile de incinerare, cu recuperare de energie, a oricărui tip de

material.

Semnificația diferită a termenilor de

valorificare și reciclare rezultă și din cuprinsul H. G. nr. 621/2005 privind

gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje.

Astfel Anexa 1 din acest act

normativ, lit. m), definește deșeurile de ambalaje reciclate ca reprezentând

cantitatea de deșeuri de ambalaje generate care este reciclată, indiferent dacă

reciclarea se face în țară, într-un stat membru U.E. sau în afara comunității

europene, iar obiectivul de reciclare este definit la lit. q) ca reprezentând

cantitatea totală de deșeuri de ambalaje reciclate raportate la cantitatea

totală de deșeuri de ambalaje generate, operațiunea de reciclare a deșeurilor

de ambalaje reprezentând „operațiunea de repreluare într-un proces de producție

a deșeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul inițial sau pentru alte

scopuri. Termenul include reciclarea organică, dar exclude recuperarea de

energie”.

În mod corespunzător deșeurile de

ambalaje valorificate sunt definite la lit. m) din Anexa 1 a H.G. nr. 621/2005

ca fiind cantitatea de deșeuri de ambalaje generate pe plan național care este

valorificată, indiferent dacă valorificarea se face în țară, într-un stat

membru UE, sau în afara comunității europene, operațiunea de valorificare reprezentând

„orice operație aplicabilă deșeurilor de ambalaje, prevăzută în anexa nr. II B

la O.U.G. nr. 78/2000 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

426/2001”.

Prin urmare, valorificarea

reprezintă un proces mai complex, în care se parcurg anumite etape

(dezmembrare, sortare, reciclare, tăiere, mărunțire, presare, balotare,

topire-turnare, pretratare, amestec sau alte operațiuni) care conduc la

schimbarea naturii sau compoziției deșeurilor prin procedee industriale, în

vederea reutilizării.

Reciclarea în schimb, așa cum este

definită de anexa nr. I la H.G. nr. 349/2002, reprezintă operațiunea de

reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor de ambalaje, pentru a fi

reutilizate în scopul inițial sau pentru alte scopuri.

Legea nr. 73/2000 privind Fondul de

mediu a reglementat la art. 9 sursele de constituire a Fondului pentru mediu .

Acest act normativ a suferit

modificări substanțiale prin O.U.G. nr. 86/2003, în vigoare în perioada 3

octombrie 2003 – 29 iulie 2004, între contribuțiile datorate la Fondul pentru Mediu reglementate la art. 8 modificat, fiind enumerată la lit. d) „o sumă de

10000/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii

și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru

medicamente”, valoarea acesteia fiind modificată la 5000 lei/kg din greutatea

acelorași tipuri de ambalaje, conform Legii nr. 333/2004, intrată în vigoare la

30 iulie 2004, până la 29 decembrie 2005, când Legea nr. 73/2000 a fost

abrogată prin O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu.

Potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr.

73/2000 modificată prin O.U.G. nr. 86/2003 „suma prevăzută la art. 1 lit. d)

(respectiv contribuția 10.000 lei/kg din greutatea ambalajelor importate și

5000 lei/kg de la 30 iulie 2004 la 29 decembrie 2005) se va plăti numai în

cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de reciclare și valorificare prevăzute

de H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje,

plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute în această

hotărâre și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe

piața națională bunuri ambalate”.

Art. 13 din H.G. nr. 349/2002 în

varianta inițială a reglementat următoarele obiective privind recuperarea și

reciclarea deșeurilor din ambalaje.

„a) – recuperarea unui procent de

50% din greutatea deșeurilor de ambalaje;

b) - reciclarea unui procent de 25%

din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de

ambalaj recuperate, cu un procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de

material de ambalaj”, obiective care urmau să se realizeze etapizat , conform

anexei 4.

H.G. nr. 349/2002 a fost modificată

prin H.G. nr. 899/2004 intrată în vigoare la 5 august 2004, cu excepția art. 6

și art. 6

1

intrate în vigoare după aderarea României la UE , în urma modificărilor noțiunea de „recuperare” de la art. 13 lit. a) din H.G. nr.

349/2002 fiind înlocuită cu cea de „valorificare”, iar operațiunea de „reciclare

în procent de 25%” menționată la lit. b) din același text fiind raportată la

totalul ambalajelor introduse pe piața națională.

Prin aceste modificări legislative,

operațiunea de valorificare a fost definită ca fiind orice operație aplicabilă deșeurilor

de ambalaje, prevăzută în Anexa IIB la O.U.G. nr. 78/2000.

H.G. nr. 349/2002 a fost abrogată prin

H.G. nr. 621/2005 publicată în M.Of. nr. 369 din 20 iulie 2005, în anexa 4 fiind

enumerate noile obiective de valorificare sau incinerare în instalații de

incinerare cu recuperare la energie și respectiv reciclare pentru operatorii

economici prevăzuți la art. 16 alin. (1) pentru perioada 2005 – 2013.

Indiferent de perioada și modul

specific de reglementare a obiectivelor de recuperare/valorificare și respectiv

reciclare a ambalajelor mărfurilor importate ce trebuiau îndeplinite de

operatorii economici pentru a fi scutiți de plata contribuției la fondul de

mediu, rezultă din modalitatea consecutivă de enumerare a criteriilor,

folosindu-se conjuncția „și” , precum și din definiția legală, separată și

specială pentru fiecare din operațiunile enumerate de reciclare/valorificare,

că respectivele criterii reprezentau obligații ce trebuiau îndeplinite

cumulativ și nu alternativ, cum eronat susține recurenta, fără a invoca nici un

fel de argumente rezonabile.

În concluzie, în mod corect prima

instanță a constatat că este vorba de două obligații legale diferite, așa cum

sunt acestea reglementate de dispozițiile legii speciale , iar nerespectarea fiecăreia

dintre aceste obligații atrage sancțiuni fiscale diferite, prima critică

formulată de reclamantă fiind, în concluzie, nefondată.

Cel de-al doilea motiv de recurs privește

neanalizarea suficientă de către prima instanță a susținerilor reclamantei care

vizau lipsa metodologiei de calcul a contribuției la Fondul pentru mediu pe perioada 3 octombrie 2003 – 14 iunie 2006 este, de asemenea, nefondat.

Recurenta – reclamantă a contestat numai

legalitatea stabilirii contribuției datorate de ea la fondul pentru mediu ca

urmare a introducerii de ambalaje pe piața națională, pentru care avea

obligația recuperării/valorificării, respectiv a reciclării, conform art. 8 alin.

(1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 cu modificările și completările ulterioare,

nu și pentru emisiile de poluanți în atmosferă, stabilită în sarcina

reclamantei prin actele administrativ fiscale contestate.

Contribuția la Fondul pentru mediu contestată de reclamantă, era clar și precis reglementată de prevederile

Legii nr. 73/2000 modificată prin O.U.G. nr. 86/2003, art. 8 lit. d) la 10000

lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii

și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția medicamentelor, respectiv 5000

lei/kg în perioada 30 iulie 2007 – 29 decembrie 2005, conform Legii nr.

333/2004 și 1 leu(RON)/kg în perioada 30 decembrie 2005 – 29 august 2008 potrivit

art. 9 , alin. (1), lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005.

Prin urmare, pentru achitarea acestei

contribuții, legiuitorul a prevăzut criterii clare, matematice de calcul,

astfel că nu era nevoie de o metodologie specială de calcul. De altfel

reclamanta a și achitat contribuția datorată pentru neîndeplinirea criteriilor

de valorificare – reciclare a ambalajelor pentru lunile ianuarie - februarie

2006 și în nici un caz nu se poate apăra că nu a cunoscut legea.

Este adevărat că prin art. 8 alin. (7)

din Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, așa cum a fost modificat

prin Legea nr. 333/2004 intrată în vigoare la 30 iulie 2004 s-a prevăzut că

„metodologia de calcul a emisiilor de poluanți va fi stabilită prin Ordin al

Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor” dar acest text nu privea obligația

întocmirii unei metodologii pentru contribuția datorată Fondului de mediu în

cazul introducerii de ambalaje pe piața națională, această contribuție formând obiectul

litigiului dedus judecății.

Abia prin art. 17 din O.U.G. nr.

196/2005 s-a prevăzut obligativitatea emiterii unei metodologii de calcul și

pentru contribuția la Fondul de mediu în cazul ambalajelor mărfurilor

importate, în 90 de zile de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, ceea

ce s-a realizat prin Ordinul Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor nr.

578 din 6 iunie 2006, publicat în M.Of. Partea I nr. 516 din 14 iunie 2006.

Prin acest Ordin s-a aprobat

Metodologia de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu .

Prin urmare, lipsa unei metodologii

de calcul a contribuției la Fondul pentru mediu în cazul ambalajelor introduse

în țară de operatori economici nu poate fi invocată de aceștia ca justificare pentru

neplata sau întârzierea plății acestei contribuții pe perioada 3 octombrie 2003

– 14 iunie 2006, deoarece cuantumul acestei contribuții era reglementat de acte

normative speciale – art. 8, alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000,

modificată prin O.U.G. nr. 86/2003, Legea nr. 333/2004 și art. 9 alin. (1) lit.

d) din O.U.G. nr. 196/2005, obligația reciclării/valorificării ambalajelor

reprezentând co componentă a obiectivului strategic al statului român, de protecție

a mediului înconjurător.

Recurenta pretinde că majorările de

întârziere au fost greșit calculate, cu încălcarea principiului „non bis in

idem” deoarece art. 12 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru

mediu reglementează un regim sancționator, derogator de la dreptul comun,

menționând că „neplata sumelor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. a) – g) și

lit. n) constituie contravenție și se sancționează contravențional”.

Instituirea a două forme de

răspundere, contravențională și fiscală nu este nelegală, deoarece în cadrul

răspunderii contravenționale sancțiunea se stabilește în funcție de vătămarea/lezarea

adusă unor relații sociale ocrotite de legiuitor, pe când în cazul răspunderii

fiscale se urmărește în principal acoperirea prejudiciului adus bugetului de

stat prin neplata taxelor sau contribuțiilor prevăzute de lege, răspunderea fiscală

sub aspectul majorărilor de întârziere, având mai mult rol reparator, pentru

acoperirea prejudiciului produs bugetului de stat prin întârzierea plății

contribuțiilor datorate.

La data intrării în vigoare a Legii

nr. 73/2000 majorările de întârziere erau datorate în temeiul O.G. nr. 11/1996

– Capitol 4 - iar de la data de 1 ianuarie 2003 în temeiul cap. V din O.G. nr.

61/2002.

Odată cu intrarea în vigoare a

Codului de procedură fiscală, respectiv de la 1 ianuarie 2004 majorările de

întârziere sunt datorate în temeiul cap. III din O.G. nr. 92/2003.

Așa cum corect a reținut prima

instanță, recurenta nu a prezentat nici un temei legal al susținerilor sale și

presupunând că acesta l-ar putea constitui art. 4 din Protocolul nr. 7 anexă a

Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 50 din Carta Europeană a

Drepturilor Omului, în mod judicios s-a concluzionat că aceste texte se aplică

în cazul ilicitului penal.

Chiar dacă s-ar interpreta că

sancțiunea contravențională la care face referire recurenta s-ar încadra în

sfera ilicitului penal, prin gravitatea acesteia, după criteriile consacrate în

practica CEDO, totuși art. 4 din Protocolul 7 anexă CEDO nu este incident în

speță, deoarece nu este vorba de deschiderea unei noi proceduri împotriva reclamantei,

condiție rezultată din par. 67, în cauza Maszini contra României publicată în M.Of.

nr. 585 din 24 august 2007, sancțiunile pecuniare stabilite în sarcina recurentei

– reclamante fiind consecința aceleiași proceduri de control, în care s-a

constatat neachitarea de către recurenta – reclamantă, la scadență, a

obligațiilor datorate Fondului pentru mediu.

De altfel nici o dispoziție legală

nu exclude posibilitatea angajării mai multor forme de răspundere juridică

pentru fapta ilicită a unei persoane fizice sau juridice , dacă prin aceasta

s-a adus atingere mai multor norme de natură juridică diferită, nefiind

încălcat principiul „non bis in idem”.

Atât din dispozițiile Legii nr.

73/2000, cât și din prevederile O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu

care le-au abrogat, reiese că toate contribuțiile operatorilor economici la

acest fond au avut natura unor resurse financiare ale statului constituite

potrivit art. 1 din Legea nr. 72/2006 privind finanțele publice, înlocuit

anterior din Legea 500/2002 privind finanțele publice, respectiv a unor creanțe

bugetare, în acest sens fiind pronunțate și alte hotărâri judecătorești de

către instanța supremă, respectiv deciziile 1417 din 7 martie 2007 și nr. 3511

din 15 octombrie 2008 depuse în copie la filele 128-143 dosar fond.

Chiar dacă terminologia folosită

pentru accesoriile fiscale calculate ca urmare a neachitării la termen a

contribuțiilor la fondul pentru mediu a fost diferită (dobândă, penalități,

majorări de întârziere) acestea au fost mereu prevăzute de legile speciale,

inclusiv de toate actele normative menționate anterior, cu titlu de sancțiuni

fiscale pentru întârzierea plății contribuțiilor.

În privința aprecierii recurentei cu

privire la baza de calcul pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 14 iunie 2006, când

a intrat în vigoare Ordinul nr. 578/2006, instanța constată că obligația plății

contribuției la Fondul pentru mediu exista de la data reglementării acesteia ,

respectiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 73/2000 a cărei aplicare

nu era condiționată de aprobarea unei metodologii de calcul a contribuțiilor,

așa cum deja s-a arătat anterior.

Adoptarea ulterioară a metodologiei de

calcul a acestei contribuții printr-un Ordin emis în executarea legii, potrivit

art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, nu putea constitui un argument pentru neplata obligației

legale instituită prin Legea nr. 73/2000, astfel încât în mod corect în sarcina

recurentei – reclamante s-au calculat accesoriile menționate în decizia nr.

214/2009 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu, ca urmare a raportului

de inspecție fiscală nr. 254/2008, și această critică formulată de recurentă

fiind nefondată.

Critica privind neacordarea pretins

greșită a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert în valoare de

12710 lei solicitat de apărătorul reclamantei la termenul de judecată din 10 februarie

2010, conform încheierii de la fila 267 dosar fond este, de asemenea nefondată,

deoarece la data de 19 aprilie 2010, când părțile au pus concluzii pe fondul

cauzei, reprezentantul reclamantei a declarat expres că nu solicită cheltuieli

de judecată, așa cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri de la această

dată (fila 276 dosar fond) care face corp comun cu hotărârea atacată.

Cum reclamanta nu a solicitat

rectificarea acestei încheieri , în temeiul art. 281 C. proc. civ., mențiunile

din cuprinsul acesteia se bucură de veridicitate, astfel că în mod corect în

sentința 240/2010 prin care a soluționat cauza, Curtea de Apel Timișoara a luat

act de ultima declarație a reprezentantului reclamantei cum că nu solicită

cheltuieli de judecată. De altfel această critică a reclamantei este lipsită de

interes, față de soluția ce urmează a se da recursului pârâtei.

B. Cu privire la recursul pârâtei Administrația

Fondului pentru Mediu:

Recurenta – pârâtă a criticat

sentința sub aspectul exonerării reclamantei de plata contribuțiilor la Fondul pentru mediu pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 2008, deoarece s-a apreciat de către

instanță de fond că urmare a aderării României la Uniunea Europeană achiziția de mărfuri ambalate din statele membre U.E. nu mai poate fi

calificată drept „import”.

O.U.G. nr. 86/2003 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 73/200 privind Fondul pentru mediu a

prevăzut la pct. 13 lit. s) că se constituie venit la Fondul pentru mediu „o sumă de 10.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața

națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor

utilizate pentru medicamente”

Legea nr. 333/2004 privind aprobarea

O.U.G. nr. 86/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind

Fondul pentru mediu a prevăzut pentru perioada cât a fost în vigoare, 30 iulie 2004

– 31 decembrie 2005, la pct. 1 lit. d) că se constituie venit la Fondul pentru mediu „o sumă de 5.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața

națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor

utilizate pentru medicamente”.

O.U.G. nr. 196/2005 intrată în

vigoare la 1 ianuarie 2006 a prevăzut la art. 9 alin. (1) lit. d) că se

constituie venit la Fondul pentru mediu „o taxă de 1 leu (RON)/kg. din

greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de către producătorii și

importatorii de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere”.

Art. 16 din H.G. nr. 621/2005 privind

gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje a prevăzut că operatorii

economici care introduc pe piață produse ambalate, precum și cei care ambalează

produse sau care introduc pe piață ambalaje de desfacere sunt responsabili

pentru ambalajele primare, secundare și terțiale folosite la ambalarea

produselor lor.

În același sens sunt și prevederile

art. 31 din Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul a

contribuției și taxelor datorate la fondul pentru mediu , care prevede că

obligația de plată la acest fond revine „importatorilor de bunuri ambalate,

pentru ambalajele primare, secundare și terțiare aferente produselor importate”

Interpretarea instanței de fond, în

sensul că în cazul livrărilor din spațiul intracomunitar nu se datorează

contribuție la Fondul pentru mediu este contrazisă și de prevederile art. 4 alin.

(1) lit. o) din Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformității produselor și

punctul 9

1

din Anexa I la Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea

metodologiei de calcul al contribuției și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, care definește introducerea pe piață ca fiind „acțiunea de a face

disponibil un produs pentru prima dată pe piața națională contra cost sau

gratuit, în vederea distribuirii și /sau utilizării”.

Pe baza analizei acestor texte de

lege rezultă că intenția legiuitorului a fost de a institui plata unei taxe la Fondul pentru mediu în sarcina tuturor operatorilor economici, pentru toate ambalajele

introduse pe piața națională, indiferent de proveniența acestora, în scopul

protecției mediului și sancționării prin plată a poluatorului.

Concluziile primei instanțe, care a

analizat importul ca operațiune comercială , căreia îi este incident un regim

vamal de punere în liberă circulație, nu au relevanță în speță. Astfel, potrivit

art. 2 din H.G. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de

ambalaje „sunt supuse prevederilor prezentei hotărâri toate ambalajele

introduse pe piață, indiferent de materialul din care au fost realizate și de

modul lor de utilizare în activitățile economice, comerciale, în gospodăriile

populației sau în orice alte activități, precum și toate deșeurile de ambalaje,

indiferent de modul de generare”.

Legiuitorul nu a făcut nici o

distincție și nu a instituit nici o excepție de la regula că operatorii

economici sunt responsabili pentru ambalajele primare, secundare și terțiale folosite

pentru ambalarea produselor lor, indiferent de proveniența acestora sau de

modalitatea introducerii lor pe piața românească, așa încât concluziile primei

instanțe potrivit cărora pentru ambalajele provenite din importurile din țări

membre U.E. nu s-ar datora contribuția la Fondul pentru mediu, adaugă în mod nepermis la lege.

4 Soluția instanței de recurs

Pentru considerentele de fapt și de

drept prezentate anterior, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta

Curte va admite recursul pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu și va

modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge în întregime

acțiunea formulată de reclamantă.

Se vor menține restul dispozițiilor

sentinței care vizează respingerea excepției nulității raportului de expertiză

și declarația reclamantei că nu solicită cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 240 din 3 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamant.

Menține în rest dispozițiile sentinței

atacate.

Respinge recursul declarat de

reclamanta S.C. R.G. SRL Timișoara împotriva aceleiași sentințe ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 martie 2011.