ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2629/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal, prin sentința civila nr. 1191 din 18 februarie 2011, a respins cererea formulată de reclamanta SC I.I. SRL Slobozia prin care a solicitat, in contradictoriu cu A.F.M. – D.V., suspendarea, pana la soluționarea definitiva si irevocabila a cauzei, a executării titlului de creanță - Decizia nr. 226 din 22 noiembrie 2010. Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut, în esență, următoarele considerente: î n perioada 23 iulie 2010 - 22 octombrie 2010, inspectorii A.F.M. au efectuat inspecție fiscală la sediul SC I.I.

SRL Slobozia, având ca obiect: - verificarea modului de constituire și de întocmite a declarațiilor lunare privind obligațiile de plată la veniturile Fondul pentru mediu pentru perioada 21 aprilie 2005 - 31 decembrie 2009; - verificarea modului de calcul și de virare a veniturilor Fondului pentru mediu pentru perioada 21 aprilie 2005 - 31 decembrie 2009; - verificarea modului de organizare și conducere a evidenței fiscale si contabile. A fost întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. 245 din 22 noiembrie 2010 și Decizia de impunere nr. 226 din 22 noiembrie 2010 prin care s-a stabilit în sarcina societății o obligație în cuantum total de 600.343 lei, compusă din obligații la Fondul pentru mediu în cuantum de 336.341 lei; majorări de întârziere în cuantum de 213.289 lei.

Prima instanță a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (l) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Cu privire la existența cazului bine justificat, Curtea a reținut că reclamanta nu a adus critici care să demonstreze o aparență nelegalitate a Deciziei nr. 226 din 22 noiembrie 2010. Obligațiile fiscale pentru perioada aprilie 2005 - noiembrie 2005 nu sunt prescrise, având în vedere că, potrivit prevederilor Codului Fiscal, creanțele bugetare se prescriu în termenul special de 5 ani, termenul începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală (1 ianuarie 2006) iar pârâta a început efectuarea inspecției fiscale la data de 23 iulie 2010, emițând actele atacate la data de 22 noiembrie 2010. Instanța de fond a constatat că baza de impunere, în cauza dedusă judecății, a fost determinată, astfel cum este reținut și in cuprinsul Raportului de inspecție fiscală, în temeiul datelor cuprinse în documentele financiar contabile de achiziție a produselor ambalate( Declarații vamale de import, facturi achiziție, C.M.R.) și având în vedere numărul și greutatea specifică a paleților, a cutiilor din carton și a foliilor de plastic.

Astfel, cantitatea de ambalaje pe tipuri de material s-a stabilit în urma analizării documentelor enumerate mai sus și s-a procedat la estimarea bazei de impunere pe tipuri de material, conform dispozițiilor art. 67 C. proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare. A reținut Curtea, că baza de impunere pentru stabilirea obligațiilor de plată la Fondul pentru Mediu o reprezintă diferența dintre obiectivul anual de recuperare, valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaj în conformitate cu H.G. nr. 899/2004 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, H.G. nr. 621/2005, republicată, privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, cu modificările și completările ulterioare, și obiectivul efectiv realizat de către operatorul economic.

Cu privire la aplicabilitatea H.G. nr. 899/2004 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, pentru perioada 04 august 2004 - 18 iulie 2005, prima instanță a apreciat că aceasta se aplică pentru perioada în care a fost în vigoare, conform principiului ultraactivității legii civile vechi, excepție de la principiul aplicării imediate a legii noi. însemnând că legea veche continuă să se aplice situațiilor juridice aflate în curs de desfășurare până la stingerea raporturilor juridice care s-au născut sub imperiul ei (tempus regit actum - o situație juridică produce efectele prevăzute de legea civilă aflată în vigoare la data apariției sale).

Totodată, Curtea a constatat că formula de calcul a obligației aferentă bunurilor introduse pe piața națională, este reglementată la art. 37 din Ordinul M.M.G.A. nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, iar calculele prezentate de către autoritate au fost generate de același program informatic care este utilizat de contribuabilii la Fondul pentru mediu pentru întocmirea declarațiilor privind obligațiile datorate. În concluzie, a apreciat Curtea, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Relativ la paguba iminentă, prima instanță a constatat că reclamanta nu a dovedit că plata obligației stabilită prin actul atacat i-ar produce o pagubă sau ar afecta bunul mers al activității sale, nefiind depuse bilanțuri contabile care să menționeze contul de profit și pierderi, din care să reiasă clar disponibilitățile financiare ale acesteia, resursele din care va plați suma stabilită ca obligație către fondul pentru mediu, costuri cu energia electrică, costuri salariate, orice element care poate conduce la concluzia că, în balanța de venituri și cheltuieli a firmei, plata obligațiilor ar duce la o agravare reală a situației economice a societății. î mpotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC I.I.

SRL Slobozia. În motivarea recursului reclamanta a arătat, în esență, următoarele: În mod neîntemeiat instanța de fond a reținut că cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 – existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, nu ar fi îndeplinite. În ceea ce privește cazul bine justificat. Cum s-a arătat în plângerea prealabilă, decizia nr. 226 din 22 noiembrie 2010 este criticabilă sub următoarele aspecte: 1) greșit se reține că societatea datorează suma de 600.373 lei deoarece printr-o simplă analiză a raportului de inspecție fiscală se poate constata că pentru perioada aprilie 2005 – noiembrie 2005, obligațiile fiscale sunt prescrise. 2) baza de calcul este incertă deoarece în modul de calcul printre debitul principal nu apare evidențiat în nici una din filele raportului de inspecție fiscală sau în anexele acestuia.

Nicăieri nu sunt menționare în kilograme sau tone presupusele cantități suplimentare de deșeuri (ambalaje de lemn, carton sau plastic) care au generat obligații de plată suplimentare pentru societate. Mai mult decât atât, baza de impunere pentru stabilirea obligațiilor de plată la Fondul pentru Mediu are, cum rezultă din raportul de inspecție fiscală, ca temei legal prevederile H.G. nr. 349/2002 și ale H.G. nr. 899/2004, în prezent abrogate. Prin urmare, și din acest punct de vedere, există o incertitudine asupra temeiniciei și legalității atât a Deciziei de impunere nr. 226 din 22 noiembrie 2010, cât și a raportului de inspecție fiscală nr. 245 din 22 noiembrie 2010. 3) în mod greșit, organul fiscal a făcut aplicarea prevederilor O.U.G.

nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, deoarece în situația în care obligația de reciclare este îndeplinită prin intermediul unui terț, reclamanta este exonerată de la plata contribuției reprezentând diferența dintre obiectivul anual de valorificare și cantitatea efectiv valorificată. În privința prevenirii unei pagube iminente. În mod evident, odată emis titlul de creanță, decizia nr. 226 din 22 noiembrie 2010, conform normelor fiscale aceasta reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, care prin punerea în executare a-i pricinui reclamantei un prejudiciu de 600.343 lei, blocarea conturilor și intrarea în insolvență. De asemenea, în cazurile în care în instanță s-ar obține anularea actului contestat, ulterior însă executării silite, în condițiile economice actuale ar fi imposibil de realizat o eventuală întoarcere a executării silite.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente. Acestor trei condiții li se adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția plății anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proc. fisc.

Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conținut: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate." Art. 215 C. proc. fisc., prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.

(2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20 % din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei.” În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”.

Referitor la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, l egea Contenciosului administrativ conține o definiție a ei. î n termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”. În speță, judecătorul fondului a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, reținând ca doua dintre condițiile cumulative nu au fost îndeplinite în cauză: condiția cazului bine justificat și condiția prevenirii unei pagube iminente. În privința condiției definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită.

Cu ocazia examinării satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or, ceea ce susține reclamanta în privința acestei cerințe legale presupune o examinare pe fond a legalității actului contestat. Astfel, reclamanta a arătat că dreptul pârâtei de a solicita plata sumei de 600.343 lei, este prescris, însă această verificare nu o poate realiza decât judecătorul învestit cu soluționarea acțiunii principale.

Apoi, neincluderea în modul de calcul pentru debitul principal a formulei matematice din care a rezultat suma datorată nu conduce în mod necesar la concluzia că actele fiscale contestate sunt nelegale. În fine, susținerea că stabilirea obligațiilor de plată are ca temei legal prevederile a două hotărâri de guvern, nr. 349/2002 și nr. 899/2004, ambele abrogate, este nefondată. Pe de o parte, în r aportul de inspecție fiscală nu este menționată H.G. nr. 349/2002, ci H.G. nr. 621/2005, actul normativ abrogator al primei hotărâri de guvern, iar pe de altă parte, H.G. nr. 899/2004 este un act normativ în vigoare și în prezent.

Chestiunea privitoare la obligația de reciclare și colectare îndeplinită prin intermediul unui terț, ceea ce ar exonera-o pe reclamantă de la plata contribuției, conform susținerii acesteia, este, de asemenea, o problemă de fond ce nu poate fi examinată de către judecătorul chemat să se pronunțe asupra unei cereri de suspendare a actelor administrative. În privința condiției pagubei iminente, pentru a se reține îndeplinirea acestei cerințe din art. 14 din l egea contenciosului administrativ, este necesar a fi administrate probe de către reclamantă pentru a o dovedi. Simpla afirmație că prin executarea actului administrativ contestat s-ar produce o pagubă iminentă nu reprezintă un argument suficient care să conducă la concluzia că cerința mai sus amintită este îndeplinită.

A socoti că, automat, simpla cerere de suspendare a unui act administrativ trebuie să conducă la blocarea efectelor actului, prin admiterea cererii, existând pericolul cauzării unui prejudiciu, ar pune în discuție caracterul executoriu al acestuia, ignorându-se că suspendarea poate interveni doar în situații de excepție. Astfel, nu este suficient ca reclamanta să afirme că prin executarea Deciziei nr. 226 din 22 noiembrie 2010 s-ar bloca conturile acestei societăți, cu consecința intrării în insolvență, ci trebuie să producă probe prin care să dovedească că pentru SC I.I. SRL Slobozia plata sumei de 600.343 lei conduce într-adevăr la consecințele la care s-a referit. Față de cele ce preced, reținând ca hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I.I. SRL Slobozia împotriva sentinței civile nr. 1191 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.