ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2629/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2629/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal, prin sentința

civila nr. 1191 din 18 februarie 2011, a respins cererea formulată de

reclamanta SC I.I. SRL Slobozia prin care a solicitat, in contradictoriu cu A.F.M.

– D.V., suspendarea, pana la soluționarea definitiva si irevocabila a cauzei, a

executării titlului de creanță - Decizia nr. 226 din 22 noiembrie 2010.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanța a reținut, în esență, următoarele considerente:

î

n

perioada 23 iulie 2010

- 22 octombrie 2010, inspectorii A.F.M. au efectuat inspecție fiscală la sediul

SC I.I. SRL Slobozia, având ca obiect:

- verificarea modului

de constituire și de întocmite a declarațiilor lunare privind obligațiile de

plată la veniturile Fondul pentru mediu pentru perioada 21 aprilie 2005 - 31

decembrie 2009;

- verificarea modului

de calcul și de virare a veniturilor Fondului pentru mediu pentru perioada 21

aprilie 2005 - 31 decembrie 2009;

- verificarea modului

de organizare și conducere a evidenței fiscale si contabile.

A fost întocmit

Raportul de inspecție fiscală nr. 245 din 22 noiembrie 2010 și Decizia de

impunere nr. 226 din 22 noiembrie 2010 prin care s-a stabilit în sarcina

societății o obligație în cuantum total de 600.343 lei, compusă din obligații la Fondul pentru mediu în cuantum de 336.341 lei; majorări de întârziere în cuantum de 213.289

lei.

Prima instanță a

reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (l)

din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Cu privire la

existența cazului bine justificat, Curtea a reținut că reclamanta nu a adus

critici care să demonstreze o aparență nelegalitate a Deciziei nr. 226 din 22

noiembrie 2010.

Obligațiile fiscale

pentru perioada aprilie 2005 - noiembrie 2005 nu sunt prescrise, având în

vedere că, potrivit prevederilor Codului Fiscal, creanțele bugetare se prescriu

în termenul special de 5 ani, termenul începând să curgă de la data de 1

ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală (1 ianuarie

2006) iar pârâta a început efectuarea inspecției fiscale la data de 23 iulie 2010,

emițând actele atacate la data de 22 noiembrie 2010.

Instanța de fond a

constatat că baza de impunere, în cauza dedusă judecății, a fost determinată,

astfel cum este reținut și in cuprinsul Raportului de inspecție fiscală, în

temeiul datelor cuprinse în documentele financiar contabile de achiziție a

produselor ambalate( Declarații vamale de import, facturi achiziție, C.M.R.) și

având în vedere numărul și greutatea specifică a paleților, a cutiilor din

carton și a foliilor de plastic.

Astfel, cantitatea de

ambalaje pe tipuri de material s-a stabilit în urma analizării documentelor

enumerate mai sus și s-a procedat la estimarea bazei de impunere pe tipuri de

material, conform dispozițiilor art. 67 C. proc. fisc., republicat, cu

modificările și completările ulterioare.

A reținut Curtea, că

baza de impunere pentru stabilirea obligațiilor de plată la Fondul pentru Mediu o reprezintă diferența dintre obiectivul anual de recuperare,

valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaj în conformitate cu H.G. nr. 899/2004

privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, H.G. nr. 621/2005,

republicată, privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, cu

modificările și completările ulterioare, și obiectivul efectiv realizat de

către operatorul economic.

Cu privire la

aplicabilitatea H.G. nr. 899/2004 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 349/2002

privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, pentru perioada 04

august 2004 - 18 iulie 2005, prima instanță a apreciat că aceasta se aplică

pentru perioada în care a fost în vigoare, conform principiului

ultraactivității legii civile vechi, excepție de la principiul aplicării

imediate a legii noi. însemnând că legea veche continuă să se aplice

situațiilor juridice aflate în curs de desfășurare până la stingerea

raporturilor juridice care s-au născut sub imperiul ei (tempus regit actum - o

situație juridică produce efectele prevăzute de legea civilă aflată în vigoare

la data apariției sale).

Totodată, Curtea a

constatat că formula de calcul a obligației aferentă bunurilor introduse pe

piața națională, este reglementată la art. 37 din Ordinul M.M.G.A. nr. 578/2006

pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, iar calculele prezentate de către autoritate au fost generate de același

program informatic care este utilizat de contribuabilii la Fondul pentru mediu pentru întocmirea declarațiilor privind obligațiile datorate.

În concluzie, a

apreciat Curtea, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Relativ la paguba

iminentă, prima instanță a constatat că reclamanta nu a dovedit că plata

obligației stabilită prin actul atacat i-ar produce o pagubă sau ar afecta

bunul mers al activității sale, nefiind depuse bilanțuri contabile care să

menționeze contul de profit și pierderi, din care să reiasă clar

disponibilitățile financiare ale acesteia, resursele din care va plați suma

stabilită ca obligație către fondul pentru mediu, costuri cu energia electrică,

costuri salariate, orice element care poate conduce la concluzia că, în balanța

de venituri și cheltuieli a firmei, plata obligațiilor ar duce la o agravare

reală a situației economice a societății.

î

mpotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC I.I. SRL Slobozia.

În motivarea

recursului reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

În mod neîntemeiat

instanța de fond a reținut că cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004 – existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube

iminente, nu ar fi îndeplinite.

În ceea ce privește

cazul bine justificat.

Cum s-a arătat în

plângerea prealabilă, decizia nr. 226 din 22 noiembrie 2010 este criticabilă

sub următoarele aspecte:

1) greșit se reține că

societatea datorează suma de 600.373 lei deoarece printr-o simplă analiză a

raportului de inspecție fiscală se poate constata că pentru perioada aprilie

2005 – noiembrie 2005, obligațiile fiscale sunt prescrise.

2) baza de calcul

este incertă deoarece în modul de calcul printre debitul principal nu apare

evidențiat în nici una din filele raportului de inspecție fiscală sau în

anexele acestuia. Nicăieri nu sunt menționare în kilograme sau tone presupusele

cantități suplimentare de deșeuri (ambalaje de lemn, carton sau plastic) care

au generat obligații de plată suplimentare pentru societate.

Mai mult decât atât,

baza de impunere pentru stabilirea obligațiilor de plată la Fondul pentru Mediu are, cum rezultă din raportul de inspecție fiscală, ca temei legal

prevederile H.G. nr. 349/2002 și ale H.G. nr. 899/2004, în prezent abrogate.

Prin urmare, și din

acest punct de vedere, există o incertitudine asupra temeiniciei și legalității

atât a Deciziei de impunere nr. 226 din 22 noiembrie 2010, cât și a raportului

de inspecție fiscală nr. 245 din 22 noiembrie 2010.

3) în mod greșit,

organul fiscal a făcut aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 196/2005 privind

Fondul de Mediu, deoarece în situația în care obligația de reciclare este îndeplinită

prin intermediul unui terț, reclamanta este exonerată de la plata contribuției reprezentând

diferența dintre obiectivul anual de valorificare și cantitatea efectiv

valorificată.

În privința

prevenirii unei pagube iminente.

În mod evident, odată

emis titlul de creanță, decizia nr. 226 din 22 noiembrie 2010, conform normelor

fiscale aceasta reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, care prin

punerea în executare a-i pricinui reclamantei un prejudiciu de 600.343 lei,

blocarea conturilor și intrarea în insolvență.

De asemenea, în

cazurile în care în instanță s-ar obține anularea actului contestat, ulterior însă

executării silite, în condițiile economice actuale ar fi imposibil de realizat

o eventuală întoarcere a executării silite.

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele

expuse în continuare.

Este

de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție

care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de

veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza

legii

echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ nu poate

fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de

excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum

sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea

constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea

executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei

condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative

prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei

pagube iminente.

Acestor

trei condiții li se adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția plății

anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C.

proc. fisc.

Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004 are următorul

conținut: „în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea,

în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu

introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea

încetează de drept și fără nicio formalitate."

Art.

215 C. proc. fisc., prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ

fiscal: (1) Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu

suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispozițiile prezentului

articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea

executării

actului administrativ fiscal, în

temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările

ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se

depune

o cauțiune de până la 20 % din cuantumul sumei contestate, iar în cazul

cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la

2.000 lei.”

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat,

Curtea observă că, această

exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în

art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului

administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în

textul

legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și

de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ”.

Referitor

la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea,

l

egea Contenciosului administrativ

conține o definiție a ei.

î

n

termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se

înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public”.

În speță, judecătorul

fondului a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, reținând ca

doua dintre condițiile cumulative nu au fost îndeplinite în cauză: condiția

cazului bine justificat și condiția prevenirii unei pagube iminente.

În privința condiției

definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în

mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită. Cu ocazia examinării

satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios administrativ nu

poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ

contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire” a

fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există

argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să

creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a

cărui executare a fost emis/adoptat. Or, ceea ce susține reclamanta în privința

acestei cerințe legale presupune o examinare pe fond a legalității actului

contestat. Astfel, reclamanta a arătat că dreptul pârâtei de a solicita plata

sumei de 600.343 lei, este prescris, însă această verificare nu o poate realiza

decât judecătorul învestit cu soluționarea acțiunii principale. Apoi, neincluderea

în modul de calcul pentru debitul principal a formulei matematice din care a

rezultat suma datorată nu conduce în mod necesar la concluzia că actele fiscale

contestate sunt nelegale. În fine, susținerea că stabilirea obligațiilor de

plată are ca temei legal prevederile a două hotărâri de guvern, nr. 349/2002 și

nr. 899/2004, ambele abrogate, este nefondată. Pe de o parte, în

r

aportul de inspecție fiscală nu este

menționată H.G. nr. 349/2002, ci H.G. nr. 621/2005, actul normativ abrogator al

primei hotărâri de guvern, iar pe de altă parte, H.G. nr. 899/2004 este un act

normativ în vigoare și în prezent. Chestiunea privitoare la obligația de

reciclare și colectare îndeplinită prin intermediul unui terț, ceea ce ar

exonera-o pe reclamantă de la plata contribuției, conform susținerii acesteia, este,

de asemenea, o problemă de fond ce nu poate fi examinată de către judecătorul

chemat să se pronunțe asupra unei cereri de suspendare a actelor

administrative.

În privința condiției

pagubei iminente, pentru a se reține îndeplinirea acestei cerințe din art. 14

din

l

egea contenciosului

administrativ, este necesar a fi administrate probe de către reclamantă pentru

a o dovedi. Simpla afirmație că prin executarea actului administrativ contestat

s-ar produce o pagubă iminentă nu reprezintă un argument suficient care să

conducă la concluzia că cerința mai sus amintită este îndeplinită. A socoti că,

automat, simpla cerere de suspendare a unui act administrativ trebuie să

conducă la blocarea efectelor actului, prin admiterea cererii, existând

pericolul cauzării unui prejudiciu, ar pune în discuție caracterul executoriu

al acestuia, ignorându-se că suspendarea poate interveni doar în situații de

excepție. Astfel, nu este suficient ca reclamanta să afirme că prin executarea Deciziei

nr. 226 din 22 noiembrie 2010 s-ar bloca conturile acestei societăți, cu

consecința intrării în insolvență, ci trebuie să producă probe prin care să

dovedească că pentru SC I.I. SRL Slobozia plata sumei de 600.343 lei conduce   într-adevăr

la consecințele la care s-a referit.

Față de cele ce

preced, reținând ca hotărârea instanței de fond este legală și temeinică,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC I.I. SRL Slobozia împotriva sentinței civile nr. 1191 din 18 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2011.