ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4051/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC C.B.

SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu

suspendarea efectelor deciziei de impunere din 22 decembrie 2010 și a

Raportului de inspecție fiscală din 22 decembrie 2010 emise de pârâtă cu

privire la suma de 575.413,73 RON până la pronunțarea instanței de fond în

temeiul art. 14 Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii s-a

arătat că prin raportul de inspecție fiscală din 22 decembrie 2010 înregistrat de

Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Venituri din 22 decembrie 2010, urmărindu-se

modul de constituire, întocmirea declarațiilor lunare privind obligațiile de plată

la Fondul pentru Mediu, precum și modul de calcul și de plată a acestora, s-au stabilit

în sarcina societății următoarele obligații fiscale față de Fondul de mediu:

- 351.167 RON reprezentând

obligații de plată pe perioada 03 octombrie 2003-31 decembrie 2009 cu titlu de cote

RON/Kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională în calitate de importatori

de bunuri ambalate;

- 207.541 RON reprezentând

majorări de întârziere;

- 53.122 RON reprezentând

penalități de întârziere;

- 169 RON cu titlu de

sume pentru emisii de poluanți în atmosferă, ce afectează factorii de mediu pentru

perioada 07 iunie 2002-31 decembrie 2007;

- 305 RON cu titlu de

majorări de întârziere;

- 37 RON cu titlu de penalități

de întârziere.

Pârâta Administrația Fondului

pentru Mediu a depus întâmpinare arătând că acțiunea reclamantei este inadmisibilă

deoarece raportul de inspecție fiscală nu este act administrativ, iar condițiile

privind suspendarea deciziei de impunere nu sunt îndeplinite.

Prin sentința civilă

nr. 38/F din 3 martie 2011 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă, a admis

cererea de suspendare formulată de reclamanta SC C.B. SRL în contradictoriu cu pârâta

Administrația Fondului pentru Mediu și, în consecință, a dispus suspendarea executării

deciziei de impunere din 22 decembrie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală

din 22 decembrie 2010 emise de pârâtă cu privire la suma de 575.413,73 RON contestată

până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că excepția inadimisibilității acțiunii invocată

de către pârâtă este neîntemeiată, actul administrativ poate fi atacat în condițiile

O.G. nr. 92/2003.

Pe fondul cauzei, instanța

de fond a reținut că reclamanta a prezentat contractul încheiat cu SC R.B. SA (contract

din 11 ianuarie 2006), având ca obiect preluarea deșeurilor, și de asemenea două

adrese prin care se arată cantitatea de deșeuri și ambalaje preluate (adresele din

data de 16 august 2010). Aceste înscrisuri au fost prezentate și organului de control.

Reclamanta a predat spre

valorificare ambalaje către un operator economic autorizat SC R.B. SA. Verificând

sumar aceste înscrisuri instanța constată că există aparența îndeplinirii prevederilor

art. 36 Ordinul nr. 579/2006, că s-a realizat obiectivul propus de H.G. nr. 621/2005,

iar principiile Legii nr. 137/1995 au fost respectate.

Toate aceste aspecte sunt

de natură să creeze o îndoială cu privire la legalitatea actului administrativ atacat.

Prin punerea în executare

a deciziei de impunere s-ar produce o pagubă iminentă în patrimoniul reclamantei.

La dosar s-a depus balanța aferentă anului 2010 pe 0. Executarea silită asupra acesteia

ar determina ajungerea societății în insolvență. Cheltuielile curente de funcționare

ale societății nu ar mai putea fi plătite, de asemenea furnizorii externi neplătiți

ar sista colaborarea, iar angajații societății nu și-ar primi salariile.

Curtea de apel a apreciat

îndeplinite condițiile pagubei iminente și a cazului bine justificat, astfel cum

sunt definite de Legea nr. 554/2004.

Instanța a avut în vedere

și recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Comisiei

Europene care a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecție

jurisdicțională provizorie în funcție de împrejurările concrete ale cauzei pentru

a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil și pe care echitatea îl impune ca fiind

de evitat pe măsura posibilului.

Împotriva hotărârii instanței

de fond pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a declarat recurs criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că cele două condiții respectiv cazul bine justificat și iminenta producerii

unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedite de către persoana lezată care a solicitat

suspendarea executării actului administrativ fiscal și care este datoare să propună

și să administreze dovezi concludente din care să rezulte existența cumulativă a

acestora.

Cazul bine justificat,

care presupune că este probată de la început o îndoială puternică asupra legalității

actului, nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea

actului administrativ, astfel cum procedează instanța de fond, deoarece acestea

vizează fondul actului care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Pornind de la aceste considerații

principiale, recurenta a solicitat să se constate că nu pot fi primite apărările

reclamantei-intimate motivat de argumentul potrivit căruia, deși aceasta recunoaște,

chiar în acțiunea introductivă de instanță, faptul că nu și-a îndeplinit obligațiile

prevăzute de lege, consideră, fără femei, că nerespectarea acestor îndatoriri ar

trebui sancționată contravențional și nu poate conduce la obligarea contribuabilului

la plata contribuției la fondul pentru mediu.

Cu privire la condiția

pagubei iminente, recurenta a arătat că nu pot fi reținute argumentele instanței

de fond («(...)producerea unei pagube iminente este previzibilă și certă fără de

cuantumul mare al sumei reținută ca obligație de plată»), pentru simplul motiv că

reclamanta nu a dovedit, sub aspectul prejudiciului, intrarea în incapacitate de

plată, nedepunând la dosar niciun bilanț și/sau balanță de profit și pierderi a

firmei din care să rezulte că suma executată ar reprezenta un efort financiar deosebit

pentru aceasta.

Examinând cauza în raport

cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 14

alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate

și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art.

7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea

instanței de fond”.

Pe de altă parte, în cadrul

cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției

de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile

art. 14 Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii

de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și

oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței

de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului

„bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ

să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în

cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe

care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar

și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri,

doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond

conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai

o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Raportat la probele administrate,

Înalta Curte apreciază că instanța de fond, motivat și argumentat a apreciat că,

în cauză, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate,

fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului

și legalității actului administrativ contestat.

Înalta Curte apreciază,

în acord cu instanța de fond că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei

în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză, deoarece, așa cum constant

s-a reținut și în jurisprudența acestei curți, prin cuantumul sumei impuse, în caz

de executare a unui act administrativ a cărui legalitate, cel puțin aparent, nu

este deplin confirmată, s-ar perturba grav activitatea unei societăți comerciale.

Alături de argumentele

expuse mai sus, se are în vedere și recomandarea din 13 septembrie 1989 a Comitetului

de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie

în materie administrativă.

Așa cum s-a arătat de

altfel și în recomandarea din 2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului

Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile

și interesele persoanelor particulare.

Aceeași recomandare reamintește

principiile din recomandarea din 1989 a Comitetului de Miniștrii care cheamă autoritatea

jurisdicțională competentă, în speță instanța judecătorească, atunci când executarea

unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor

cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.

Soluția suspendării actului

administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție

provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională,

fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative

prin care se impun particularilor o serie de obligații.

Suspendarea pronunțată

de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ,

ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa

actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

Ținând seama de considerentele

de ordin legal și de situația de fapt dovedită, de recomandările Comitetului de

Miniștrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale și de

circumstanțele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ

este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul

reclamantei.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

Față de cele arătate,

reținând așadar, în sensul art. 14 Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2

alin. (1) lit. ș) și t), că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se

dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul

art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administrația Fondului

pentru Mediu împotriva sentinței civile nr. 38/F din 3 martie 2011 a Curții de Apel

Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 septembrie

2011.