ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3587/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 1

octombrie 2007, reclamanta SC L.P.I. SA a chemat în judecată Administrația

Fondului pentru Mediu, solicitând anularea deciziei nr. 9 din 28 martie 2007, a

deciziei de impunere din 15 ianuarie 2007 și a raportului de inspecție fiscală din

15 ianuarie 2007, precum și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 839.676 RON,

reprezentând obligații bugetare aferente perioadei 29 iunie 2001 - 31 decembrie

2005.

În motivarea cererii,

reclamanta a învederat că pârâta a calculat în mod eronat diferențe de plată la

bugetul Fondului pentru Mediu, fără a lua în considerare faptul că, în majoritate,

produsele fabricate au fost exportate, neconstituind factor de poluare pentru teritoriul

național și incluzând nejustificat în baza de calcul a taxei de mediu și contravaloarea

transportului.

Prin sentința civilă

nr. 708 din 23 februarie 2009 pronunțată într-un prim ciclu procesual, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte

acțiunea și a dispus anularea parțială a actelor contestate cu privire la obligațiile

reclamantei la bugetul Fondului pentru Mediu pentru ambalajele livrate la export

în perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2005 și respectiv, referitor la dobânda

calculată în plus aferentă obligațiilor privind ambalajele livrate pe piața internă,

în perioada 7 iunie 2002 - 3 octombrie 2003.

De asemenea, instanța

a dispus restituirea sumei de 41.855,21 RON, respingând pretențiile reclamantei

privind restituirea sumei reprezentând diferența până la valoarea de 569.341,60

RON.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că reclamanta nu datorează taxa de mediu în cazul exportului

de produse poluante doar pentru perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2005, nu

și pentru intervalul de timp anterior, când normele legale în vigoare nu distingeau

asupra obligativității plății taxei pentru produsele comercializate pe piața internă

sau la export.

Prin decizia nr. 5500

din 2 decembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursurile declarate de ambele părți și a casat sentința atacată,

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

La pronunțarea hotărârii,

instanța de control judiciar, interpretând prevederile Legii nr. 73/2000 și Legii

nr. 608/2001, a concluzionat că taxa de mediu constând în cota de 3% din valoarea

ambalajelor comercializate de producători este datorată doar pentru produsele livrate

pe piața internă, nu și pentru cele comercializate la export.

Constatând că raportul

de expertiză nu a delimitat pentru perioada 29 iunie 2001 - 3 octombrie 2003 în

ce măsură obligațiile de plată calculate de pârâtă privesc ambalajele exportate,

și separat cele livrate pe piața internă, instanța de recurs a dispus rejudecarea

în vederea efectuării unei noi expertize contabile care să stabilească dacă reclamanta

datorează și pentru acest interval de timp contribuția la Fondul pentru Mediu.

Referitor la criticile

formulate prin recursul declarat de pârâtă, decizia de casare a stabilit că instanța

de fond a interpretat și aplicat corect legea, în sensul că nu se datorează contribuția

decât în cazul în care ambalajele sunt comercializate pe piața națională.

În fond după casare, prin

sentința civilă nr. 3054 din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea și a dispus

anularea actelor administrative atacate și obligarea pârâtei la restituirea sumei

de 536.119 RON, precum și la 7.000 RON cheltuieli de judecată, constatând că reclamanta

nu datorează taxa de poluare decât pentru ambalajele introduse pe piața națională,

nu și pentru producția de ambalaje livrată la extern.

Instanța și-a însușit

concluziile raportului de expertiză, dispunând în consecință, restituirea diferenței

achitată în plus.

Împotriva sentinței a

declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Astfel, pârâta a invocat

greșita interpretare și aplicare a prevederilor Legii nr. 73/2000 și Legii nr. 293/2002

pentru perioada 29 iunie 2001 - 3 octombrie 2003, dispozițiile legale incidente

instituind taxarea operațiunii de comercializare efectuate de producătorii și importatorii

de ambalaje fără a face distincție la stabilirea obligațiilor de plată între ambalajele

importate și cele exportate.

Sub acest aspect, pârâta

a arătat că reclamanta datorează cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate,

întrucât operațiunea de comercializare s-a realizat pe teritoriul României, neavând

relevanță destinația ulterioară a bunurilor.

Pârâta a criticat și faptul

că instanța de fond nu a reținut observațiile prezentate în obiecțiunile la raportul

de expertiză, însușindu-și raportul, deși expertul a calculat eronat atât obligațiile

principale, cât și accesoriile aferente acestora.

Analizând actele și lucrările

dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare.

Referitor la primul motiv

de recurs, Curtea constată că instanța de fond, rejudecând cauza, a respectat prevederile

deciziei de casare, suplimentând totodată probatoriul pentru a lămuri cuantumul

obligațiilor de plată.

Sub acest aspect, instanța

s-a conformat dispozițiilor imperative cuprinse în art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

procedând în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței de control

judiciar.

În speță, cu ocazia soluționării

primului recurs, s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta nu datorează taxa

de poluare decât pentru ambalajele introduse pe piața națională, critica formulată

de pârâtă referitoare la plata contribuției și pentru producția livrată la extern

fiind astfel nefondată.

Curtea nu poate primi

nici motivul de recurs privind calcularea eronată a obligațiilor de plată prin raportul

de expertiză, respectiv respingerea obiecțiunilor aduse raportului.

Sub acest aspect se constată

că expertiza, răspunzând obiectivului stabilit prin decizia de casare, a efectuat

delimitarea taxei de poluare pentru ambalajele importate și cele exportate, calculând

sumele conform datelor incluse în raportul de inspecție fiscală și nu făcând propriile

calcule.

Astfel, din totalul sumei

achitate de reclamantă în contul datoriilor pentru întreaga perioadă verificată,

de 1.186.856,77 RON, obligația reală, pentru ambalajele introduse pe piața națională,

este de 650.737,77 RON sumă ce se regăsește și în raportul de inspecție fiscală.

În consecință, instanța

de fond a procedat corect exonerând reclamanta de la plata sumei de 536.119 RON,

reprezentând obligații, majorări și penalități aferente comercializării pe piața

externă.

Având în vedere cele expuse

mai sus, Curtea va respinge recursul formulat de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administrația Fondului

pentru Mediu împotriva sentinței civile nr. 3054 din 18 aprilie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 septembrie

2012.