ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara la data de 25 ianuarie 2008, sub nr. 94/59/2008, reclamanta S.C.

R. S.R.L. Arad a chemat în judecată pârâta Administrația Fondului pentru Mediu din

cadrul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile (M.M.D.D.) București,

solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei

din 12 decembrie 2007 emisă de către Administrația Fondului pentru Mediu;

anularea Deciziei de impunere privind obligații la Fondul pentru Mediu din 5

octombrie 2007, împreună cu Raportul de inspecție fiscală din 5 octombrie 2007,

ambele emise de către Administrația Fondului pentru Mediu din cadrul

Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că în ce privește nemotivarea actelor fiscale, lipsa indicării unui

temei juridic concret care să stea la baza actelor de impunere este de

necontestat și că în ciuda faptului că prin decizia de soluționare a

contestației se susține că raportul de inspecție fiscală ar conține temeiul de

drept, se observă că atât decizia de impunere cât și raportul de inspecție

fiscală conțin doar o înșiruire de acte normative, fără nicio mențiune privind

suportul juridic concret al impunerii.

S-a mai arătat de

către reclamantă că pentru ambalajele exportate, S.C. R. S.R.L. nu a datorat

niciodată contribuția la Fondul pentru Mediu și că din activitatea de export a

societății nu a rezultat și nu rezultă deșeuri, astfel încât, raportat la

această activitate, societatea reclamantă nu are calitatea de producător în

accepțiunea legislației mediului, deci nu poate fi obligată la plata cotei

prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000.

S-a arătat că

societatea nu a avut calitatea de producător în ceea ce privește ambalajele

exportate, deci nu datorează contribuția la fondul de mediu aferentă acestora,

situație în care actele atacate sunt vădit nelegale.

În ceea ce privește

taxa pentru emisiile de poluanți în atmosferă, reclamanta a arătat că nici din

raportul de inspecție fiscală, nici din anexele la acesta, nu rezultă partea de

sumă care ar constitui accesoriu la această contribuție, iar temeiul legal nu

este indicat, mențiunea acestuia doar odată cu soluționarea contestației

nefiind suficientă.

S-a precizat faptul

că raportul privind inspecția fiscală împreună cu decizia de impunere au fost

emise după expirarea duratei maxime privind inspecția fiscală, care potrivit

art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., nu poate depăși 3 luni. În speță raportul

privind inspecția fiscală împreună cu decizia de impunere au fost comunicate

societății în data de 05 octombrie 2007, deși controlul a început încă din 12

martie 2007, cu aproape 7 luni înainte.

Prin Sentința civilă

nr. 128 din 07 mai 2008 Curtea de Apel Timișoara a admis acțiunea formulată de

reclamanta S.C. "R." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta

Administrația Fondului pentru Mediu și, în consecință, a anulat Decizia din 12

decembrie 2007, Decizia de impunere privind obligații la fondul pentru mediu

din 5 octombrie 2007, precum și Raportul de inspecție fiscală din 5 octombrie

2007, emise de Administrația Fondului pentru Mediu.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu,

solicitând casarea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia civilă

nr. 737 din 11 februarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 95/54/2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Administrația

Fondului pentru Mediu, a casat Sentința civilă nr. 128 din 07 mai 2008

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare pe

fond a cauzei aceleiași instanțe.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta S.C. R. S.R.L. Arad a formulat contestație în anulare

solicitând anularea deciziei civile contestate și rejudecând pe fond cauza,

respingerea recursului formulat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu,

iar prin Decizia civilă nr. 4462 din 20 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul

nr. 47471/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația în

anulare formulată de S.C. R. S.R.L. Arad împotriva Deciziei civile nr. 737 din

11 februarie 2009.

Dosarul a fost

reînregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 22 aprilie 2009 sub

nr. 94.1/59/2008.

Prin Sentința civilă

nr. 126 din 25 februarie 2010 Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare,

a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. R. S.R.L. Arad, în contradictoriu

cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu București și a dispus anularea

Deciziei din 12 decembrie 2007, a Deciziei de impunere privind obligații la

fondul de mediu nr. 15682 din 5 octombrie 2007, și a Raportului de inspecție

fiscală din 5 octombrie 2007, acte emise de pârâtă.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut, în esență următoarele:

Raportul de inspecție

fiscală din 05 octombrie 2007 ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere

indică actele normative în temeiul cărora s-a efectuat inspecția fiscală și au

fost stabilite obligațiile fiscale suplimentare, fără a preciza articolul sau

articolele din actele normative citate în baza cărora au fost stabilite

obligațiile fiscale respective.

Decizia de impunere

privind obligații la fondul pentru mediu din 5 octombrie 2007 cuprinde exclusiv

precizarea că obligațiile fiscale ale S.C. "R." S.R.L. au fost

stabilite cu respectarea, între altele, a O.G. nr. 11/1996, a Legii nr.

500/2002, a O.G. nr. 92/2003, a Legii nr. 73/2000, a O.U.G. nr. 196/2005.

Împotriva acestor

acte administrativ fiscale, reclamanta a formulat contestație, ce a fost

respinsă ca neîntemeiată prin Decizia din 12 decembrie 2007.

Pentru a lămuri speța

dedusă judecății, prin încheierea de ședință din 25 iunie 2009 instanța a

dispus la cererea reclamantei efectuarea în cauză a unei expertize contabile.

Răspunzând punctual

la obiectivele expertizei, expertul a arătat că în perioada 07 iunie 2002 - 02

octombrie 2003 din gestiunea reclamantei au ieșit ambalaje în valoare de

283.768,01 RON, iar cota de 3% calculată la această sumă este de 8.513,04 RON.

Pentru perioada 03

octombrie 2003 - 31 decembrie 2006, având în vedere ca reclamanta a pus la

dispoziție documente din care reiese că a îndeplinit obiectivele anuale de

valorificare și reciclare prevăzute de H.G. nr. 349/2002, opinia expertului a

fost că reclamanta nu datora contribuția de 10.000 lei/kg respectiv 5.000

lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de către S.C. R.

S.R.L. în perioada 03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006.

Având în vedere

definiția ambalajelor, evidența contabilă a societății, obiectul de activitate

și certificatul de audit, expertul a arătat că niciunul din aceste elemente nu

duc la concluzia că în perioada 07 iunie 2002 - 02 octombrie 2003 reclamanta ar

fi exportat ambalaje, în consecință opinia expertului contabil a fost că pentru

această perioadă valoarea exportului de ambalaje este zero, societatea nefiind

în situația de a calcula cota de 3% și nici accesorii aferente.

În ceea ce privește

cantitatea ambalajelor recuperate, reciclate și valorificate de S.C. R. S.R.L.

în perioada 03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006, expertul a opinat că

reclamanta a valorificat o cantitate de 257.467 kg ambalaje și a reciclat

130.491 kg ambalaje.

S-a mai reținut în

raportul de expertiză că societatea reclamantă a înregistrat cheltuieli cu

combustibilii în valoare totală de 155.028 RON, care corespunde unei cantități

de 50.868 litri benzină, iar în opinia expertului contabil suma de 21,86 RON

reprezintă contribuția pentru emisiile de poluanți eliberați în atmosferă

aferenți consumului de benzină pentru perioada 07 iunie 2002 - 31 decembrie

2006.

Expert contabil

asistent M.M. - consultant fiscal numit de către S.C. R. S.R.L. - a subscris în

totalitate opiniei formulate de către expertul desemnat de instanță și a

precizat că societatea nu a realizat export de ambalaje în perioada solicitată.

Pentru considerentele

arătate și având în vedere concluziile expertului contabil, concluzii ce fac

parte integrată din hotărâre, instanța a admis acțiunea reclamantei ca fiind

întemeiată și a dispus anularea actelor emise de pârâtă, ca fiind netemeinice

și nelegale, exonerând reclamanta de la plata sumelor prevăzute de aceste acte

fiscale.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., pârâta aflată în culpă procesuală a fost obligată la

plata către reclamantă a sumei de 32.105,3 RON reprezentând cheltuieli de

judecată.

exercitată.

Împotriva acestei

hotărâri, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a formulat recurs,

invocând motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în

esență, următoarele critici:

- în mod greșit a

reținut instanța de rejudecare că societatea comercială reclamantă ar fi

îndeplinit obiectivele anuale de valorificare-reciclare, prevăzut de H.G. nr.

349/2002 și că, din acest motiv, nu ar datora contribuția la Fondul pentru

mediu;

- în mod greșit a

reținut instanța de rejudecare că societatea comercială nu ar datora plata

contribuției pentru ambalajele exportate, deoarece dispozițiile art. 9 alin.

(1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, în vigoare la

perioada supusă controlului, se referă la ambalajele comercializate, fără a

distinge între cele comercializate la export și cele comercializate pe piața

internă.

În concluzie, a

susținut autoritatea publică recurentă, soluția instanței de fond este nelegală

și netemeinică, cerând desființarea acesteia și respingerea acțiunii formulate

de societatea comercială, actele administrativ fiscale fiind legale și

temeinice.

Societatea comercială

a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului,

criticile acestuia nefiind decât reluări ale susținerilor din întâmpinarea

depusă în dosarul aflat în fața instanței de fond. Excepția a fost respinsă

prin Încheierea din 20 ianuarie 2011.

Referitor la fondul

cauzei, societatea comercială a susținut, în esență, că soluția instanței de

rejudecare este legală și temeinică, cerând respingerea recursului.

de recurs.

Recursul este

nefondat.

Așa cum s-a arătat și

în expunerea rezumativă prezentată mai sus, prin Decizia de impunere nr.

15682/2007 emisă de Președintele Administrației Fondului pentru Mediu, în

sarcina societății comerciale intimate a fost stabilit un debit de 449.075,00

RON constând din:

- cota de 3% din

valoarea ambalajelor comercializate de producătorii și importatorii de

ambalaje, în perioada 07 iunie 2002 - 2 octombrie 2003;

- contribuția de

10.000 lei/kg, respectiv 5.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe

piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate în perioada

03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006;

- contribuția

"încasată pentru emisiile de poluanți în atmosferă ce afectează factorii

de mediu", în perioada 7 iunie 2002 - 31 decembrie 2006.

La debitul stabilit,

au fost calculate majorări de întârziere până la data de 12 august 2007, în

cuantum de 477.106,00 RON, suma totală datorată fiind astfel, de 926.181,00

RON.

În motivarea deciziei

de impunere se afirmă că obligațiile bugetare respective au fost constatate

prin Raportul de inspecție nr. X, fiind apoi enumerate actele normative care au

constituit bază de referință a controlului.

Raportul de inspecție

fiscală din 5 octombrie 2007, întocmit de referenții de specialitate din cadrul

Administrației Fondului pentru Mediu, detaliază că suma de 477.106,00 RON

reprezentând accesoriile debitului principal, este formată din suma de

423.323,00 RON majorări (dobânzi) de întârziere și suma de 53.783,00 RON

penalități de întârziere, iar pentru modul în care au fost stabilite

obligațiile constituite în sarcina societății comerciale s-a făcut trimitere la

documentele și evidențele contabile aflate în anexele raportului.

În această situație,

având în vedere motivarea deficitară a actelor fiscale atacate și necesitatea

lămuririi împrejurărilor de fapt care au stat la baza stabilirii obligațiilor

fiscale în sarcina societății comerciale, instanța de rejudecare a dispus

efectuarea unei expertize contabile judiciare, potrivit dispozițiilor art. 201

și următoarele C. proc. civ.

Raportul de expertiză

contabilă judiciară a fost depus la instanța de rejudecare la termenul din data

de 26 noiembrie 2009, iar cauza a suferit apoi mai multe amânări, fiind

soluționată la data de 25 februarie 2010, fără ca autoritatea recurentă să

formuleze obiecțiuni împotriva concluziilor expertului.

În această situație,

instanța de rejudecare și-a întemeiat concluziile pe constatările și

interpretările expertului contabil în ceea ce privește documentele și

evidențele contabile anexate la raportul de inspecție și prezentate de părți.

Concluzia finală a

expertului, însușită de instanța de fond, a fost aceea că, pentru perioada

supusă controlului, societatea comercială nu datorează contribuțiile stabilite

de organele de control datorită faptului că aceasta și-a îndeplinit obligații

stabilite prin H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor

din ambalaje.

Astfel, expertul a

stabilit că societatea comercială a valorificat cantitatea de 257.467 kg

ambalaje și a reciclat cantitatea de 130.491 kg ambalaje, depășind obiectivele

anuale de recuperare și reciclare, astfel că nu mai avea obligația calculării

și plății sumelor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000.

Astfel, critica

formulată în recurs este neîntemeiată, nefiind susținută de dovezi, urmând să

fie înlăturată de instanța de recurs.

În ceea ce privește

critica privind contribuțiile pentru ambalaje exportate, din documentele

contabile puse la dispoziție, expertul a tras concluzia că, în perioada în

discuție, societatea comercială nu a exportat ambalaje ("valoarea

exportului de ambalaje este zero"). Astfel, discuția în legătură cu

interpretarea art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000, introdus prin

O.U.G. nr. 93/2001 așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 293/2002, dacă

ambalajele exportate sunt sau nu incluse în noțiunea de ambalaje comercializate

de producători, este de prisos, din moment ce documentele contabile nu confirmă

faptul că societatea comercială ar fi exportat ambalaje în perioada respectivă.

Astfel fiind,

recursul formulat va fi respins, soluția instanței de fond fiind temeinică și

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței civile nr.

126 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2011.