ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Actele cauzei și soluția atacată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 25 ianuarie 2008, sub nr. 94/59/2008, reclamanta S.C. R. S.R.L. Arad a chemat în judecată pârâta Administrația Fondului pentru Mediu din cadrul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile (M.M.D.D.) București, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei din 12 decembrie 2007 emisă de către Administrația Fondului pentru Mediu; anularea Deciziei de impunere privind obligații la Fondul pentru Mediu din 5 octombrie 2007, împreună cu Raportul de inspecție fiscală din 5 octombrie 2007, ambele emise de către Administrația Fondului pentru Mediu din cadrul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că în ce privește nemotivarea actelor fiscale, lipsa indicării unui temei juridic concret care să stea la baza actelor de impunere este de necontestat și că în ciuda faptului că prin decizia de soluționare a contestației se susține că raportul de inspecție fiscală ar conține temeiul de drept, se observă că atât decizia de impunere cât și raportul de inspecție fiscală conțin doar o înșiruire de acte normative, fără nicio mențiune privind suportul juridic concret al impunerii. S-a mai arătat de către reclamantă că pentru ambalajele exportate, S.C. R. S.R.L. nu a datorat niciodată contribuția la Fondul pentru Mediu și că din activitatea de export a societății nu a rezultat și nu rezultă deșeuri, astfel încât, raportat la această activitate, societatea reclamantă nu are calitatea de producător în accepțiunea legislației mediului, deci nu poate fi obligată la plata cotei prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000.

S-a arătat că societatea nu a avut calitatea de producător în ceea ce privește ambalajele exportate, deci nu datorează contribuția la fondul de mediu aferentă acestora, situație în care actele atacate sunt vădit nelegale. În ceea ce privește taxa pentru emisiile de poluanți în atmosferă, reclamanta a arătat că nici din raportul de inspecție fiscală, nici din anexele la acesta, nu rezultă partea de sumă care ar constitui accesoriu la această contribuție, iar temeiul legal nu este indicat, mențiunea acestuia doar odată cu soluționarea contestației nefiind suficientă. S-a precizat faptul că raportul privind inspecția fiscală împreună cu decizia de impunere au fost emise după expirarea duratei maxime privind inspecția fiscală, care potrivit art. 104 alin. (1) C. proc.

fisc., nu poate depăși 3 luni. În speță raportul privind inspecția fiscală împreună cu decizia de impunere au fost comunicate societății în data de 05 octombrie 2007, deși controlul a început încă din 12 martie 2007, cu aproape 7 luni înainte. Prin Sentința civilă nr. 128 din 07 mai 2008 Curtea de Apel Timișoara a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. "R." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și, în consecință, a anulat Decizia din 12 decembrie 2007, Decizia de impunere privind obligații la fondul pentru mediu din 5 octombrie 2007, precum și Raportul de inspecție fiscală din 5 octombrie 2007, emise de Administrația Fondului pentru Mediu. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, solicitând casarea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia civilă nr. 737 din 11 februarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 95/54/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a casat Sentința civilă nr. 128 din 07 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare pe fond a cauzei aceleiași instanțe. Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. R. S.R.L. Arad a formulat contestație în anulare solicitând anularea deciziei civile contestate și rejudecând pe fond cauza, respingerea recursului formulat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, iar prin Decizia civilă nr. 4462 din 20 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 47471/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația în anulare formulată de S.C.

R. S.R.L. Arad împotriva Deciziei civile nr. 737 din 11 februarie 2009. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 22 aprilie 2009 sub nr. 94.1/59/2008. Prin Sentința civilă nr. 126 din 25 februarie 2010 Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. R. S.R.L. Arad, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu București și a dispus anularea Deciziei din 12 decembrie 2007, a Deciziei de impunere privind obligații la fondul de mediu nr. 15682 din 5 octombrie 2007, și a Raportului de inspecție fiscală din 5 octombrie 2007, acte emise de pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență următoarele: Raportul de inspecție fiscală din 05 octombrie 2007 ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere indică actele normative în temeiul cărora s-a efectuat inspecția fiscală și au fost stabilite obligațiile fiscale suplimentare, fără a preciza articolul sau articolele din actele normative citate în baza cărora au fost stabilite obligațiile fiscale respective. Decizia de impunere privind obligații la fondul pentru mediu din 5 octombrie 2007 cuprinde exclusiv precizarea că obligațiile fiscale ale S.C. "R." S.R.L. au fost stabilite cu respectarea, între altele, a O.G. nr. 11/1996, a Legii nr. 500/2002, a O.G. nr. 92/2003, a Legii nr. 73/2000, a O.U.G.

nr. 196/2005. Împotriva acestor acte administrativ fiscale, reclamanta a formulat contestație, ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia din 12 decembrie 2007. Pentru a lămuri speța dedusă judecății, prin încheierea de ședință din 25 iunie 2009 instanța a dispus la cererea reclamantei efectuarea în cauză a unei expertize contabile. Răspunzând punctual la obiectivele expertizei, expertul a arătat că în perioada 07 iunie 2002 - 02 octombrie 2003 din gestiunea reclamantei au ieșit ambalaje în valoare de 283.768,01 RON, iar cota de 3% calculată la această sumă este de 8.513,04 RON. Pentru perioada 03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006, având în vedere ca reclamanta a pus la dispoziție documente din care reiese că a îndeplinit obiectivele anuale de valorificare și reciclare prevăzute de H.G.

nr. 349/2002, opinia expertului a fost că reclamanta nu datora contribuția de 10.000 lei/kg respectiv 5.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de către S.C. R. S.R.L. în perioada 03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006. Având în vedere definiția ambalajelor, evidența contabilă a societății, obiectul de activitate și certificatul de audit, expertul a arătat că niciunul din aceste elemente nu duc la concluzia că în perioada 07 iunie 2002 - 02 octombrie 2003 reclamanta ar fi exportat ambalaje, în consecință opinia expertului contabil a fost că pentru această perioadă valoarea exportului de ambalaje este zero, societatea nefiind în situația de a calcula cota de 3% și nici accesorii aferente.

În ceea ce privește cantitatea ambalajelor recuperate, reciclate și valorificate de S.C. R. S.R.L. în perioada 03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006, expertul a opinat că reclamanta a valorificat o cantitate de 257.467 kg ambalaje și a reciclat 130.491 kg ambalaje. S-a mai reținut în raportul de expertiză că societatea reclamantă a înregistrat cheltuieli cu combustibilii în valoare totală de 155.028 RON, care corespunde unei cantități de 50.868 litri benzină, iar în opinia expertului contabil suma de 21,86 RON reprezintă contribuția pentru emisiile de poluanți eliberați în atmosferă aferenți consumului de benzină pentru perioada 07 iunie 2002 - 31 decembrie 2006. Expert contabil asistent M.M.

- consultant fiscal numit de către S.C. R. S.R.L. - a subscris în totalitate opiniei formulate de către expertul desemnat de instanță și a precizat că societatea nu a realizat export de ambalaje în perioada solicitată. Pentru considerentele arătate și având în vedere concluziile expertului contabil, concluzii ce fac parte integrată din hotărâre, instanța a admis acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată și a dispus anularea actelor emise de pârâtă, ca fiind netemeinice și nelegale, exonerând reclamanta de la plata sumelor prevăzute de aceste acte fiscale. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta aflată în culpă procesuală a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 32.105,3 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei hotărâri, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a formulat recurs, invocând motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele critici: - în mod greșit a reținut instanța de rejudecare că societatea comercială reclamantă ar fi îndeplinit obiectivele anuale de valorificare-reciclare, prevăzut de H.G. nr. 349/2002 și că, din acest motiv, nu ar datora contribuția la Fondul pentru mediu; - în mod greșit a reținut instanța de rejudecare că societatea comercială nu ar datora plata contribuției pentru ambalajele exportate, deoarece dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, în vigoare la perioada supusă controlului, se referă la ambalajele comercializate, fără a distinge între cele comercializate la export și cele comercializate pe piața internă.

În concluzie, a susținut autoritatea publică recurentă, soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, cerând desființarea acesteia și respingerea acțiunii formulate de societatea comercială, actele administrativ fiscale fiind legale și temeinice. Societatea comercială a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, criticile acestuia nefiind decât reluări ale susținerilor din întâmpinarea depusă în dosarul aflat în fața instanței de fond. Excepția a fost respinsă prin Încheierea din 20 ianuarie 2011. Referitor la fondul cauzei, societatea comercială a susținut, în esență, că soluția instanței de rejudecare este legală și temeinică, cerând respingerea recursului.

3. Soluția instanței de recurs. Recursul este nefondat.

Așa cum s-a arătat și în expunerea rezumativă prezentată mai sus, prin Decizia de impunere nr. 15682/2007 emisă de Președintele Administrației Fondului pentru Mediu, în sarcina societății comerciale intimate a fost stabilit un debit de 449.075,00 RON constând din: - cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producătorii și importatorii de ambalaje, în perioada 07 iunie 2002 - 2 octombrie 2003; - contribuția de 10.000 lei/kg, respectiv 5.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate în perioada 03 octombrie 2003 - 31 decembrie 2006; - contribuția "încasată pentru emisiile de poluanți în atmosferă ce afectează factorii de mediu", în perioada 7 iunie 2002 - 31 decembrie 2006. La debitul stabilit, au fost calculate majorări de întârziere până la data de 12 august 2007, în cuantum de 477.106,00 RON, suma totală datorată fiind astfel, de 926.181,00 RON.

În motivarea deciziei de impunere se afirmă că obligațiile bugetare respective au fost constatate prin Raportul de inspecție nr. X, fiind apoi enumerate actele normative care au constituit bază de referință a controlului. Raportul de inspecție fiscală din 5 octombrie 2007, întocmit de referenții de specialitate din cadrul Administrației Fondului pentru Mediu, detaliază că suma de 477.106,00 RON reprezentând accesoriile debitului principal, este formată din suma de 423.323,00 RON majorări (dobânzi) de întârziere și suma de 53.783,00 RON penalități de întârziere, iar pentru modul în care au fost stabilite obligațiile constituite în sarcina societății comerciale s-a făcut trimitere la documentele și evidențele contabile aflate în anexele raportului.

În această situație, având în vedere motivarea deficitară a actelor fiscale atacate și necesitatea lămuririi împrejurărilor de fapt care au stat la baza stabilirii obligațiilor fiscale în sarcina societății comerciale, instanța de rejudecare a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare, potrivit dispozițiilor art. 201 și următoarele C. proc. civ. Raportul de expertiză contabilă judiciară a fost depus la instanța de rejudecare la termenul din data de 26 noiembrie 2009, iar cauza a suferit apoi mai multe amânări, fiind soluționată la data de 25 februarie 2010, fără ca autoritatea recurentă să formuleze obiecțiuni împotriva concluziilor expertului. În această situație, instanța de rejudecare și-a întemeiat concluziile pe constatările și interpretările expertului contabil în ceea ce privește documentele și evidențele contabile anexate la raportul de inspecție și prezentate de părți.

Concluzia finală a expertului, însușită de instanța de fond, a fost aceea că, pentru perioada supusă controlului, societatea comercială nu datorează contribuțiile stabilite de organele de control datorită faptului că aceasta și-a îndeplinit obligații stabilite prin H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor din ambalaje. Astfel, expertul a stabilit că societatea comercială a valorificat cantitatea de 257.467 kg ambalaje și a reciclat cantitatea de 130.491 kg ambalaje, depășind obiectivele anuale de recuperare și reciclare, astfel că nu mai avea obligația calculării și plății sumelor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000. Astfel, critica formulată în recurs este neîntemeiată, nefiind susținută de dovezi, urmând să fie înlăturată de instanța de recurs.

În ceea ce privește critica privind contribuțiile pentru ambalaje exportate, din documentele contabile puse la dispoziție, expertul a tras concluzia că, în perioada în discuție, societatea comercială nu a exportat ambalaje ("valoarea exportului de ambalaje este zero"). Astfel, discuția în legătură cu interpretarea art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000, introdus prin O.U.G. nr. 93/2001 așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 293/2002, dacă ambalajele exportate sunt sau nu incluse în noțiunea de ambalaje comercializate de producători, este de prisos, din moment ce documentele contabile nu confirmă faptul că societatea comercială ar fi exportat ambalaje în perioada respectivă. Astfel fiind, recursul formulat va fi respins, soluția instanței de fond fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței civile nr. 126 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.