ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3232/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3232/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 577 din 14 decembrie 2011,

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins

acțiunea formulată de reclamanta SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare, în

contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu București.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a constatat că, urmare a controlului efectuat

de către inspectorii de mediu și finalizat prin raportul de inspecție fiscală

nr. 319/43295 din 21 decembrie 2009 încheiat de către pârâta Administrația

Fondului pentru Mediu, aceasta a emis pe seama reclamantei SC D.P.R. SRL

Sânnicolau Mare, Decizia de impunere nr. 294/43296 din 21 decembrie 2009, prin

care s-a stabilit obligația de plată în sumă de 1.240.059 RON reprezentând taxă

de mediu aferentă deșeurilor nereciclate pe anii 2003 - 2008 precum și majorări

de întârziere în sumă de 730.963 RON. Pe calea contestației administrative

formulate conform art. 207 și urm C. proc. fisc., reclamanta a contestat taxa

de mediu în cuantum de 1.220.236 RON aferentă anilor 2006 - 2008, precum și

majorările de întârziere corespunzătoare, contestația fiind respinsă ca

neîntemeiată prin Decizia nr. 20 din 2 martie 2010 emisă de Administrația

Fondului pentru Mediu (AFM) - Direcția Venituri.

Reținând că, prin

cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în principal anularea

parțială a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, precum și

anularea deciziei de soluționare a contestației, urmând a se reține ca fiind

nedatorată taxa de mediu în sumă de 1.220.236 RON și majorările de întârziere

aferente, iar în subsidiar s-a solicitat a se constata că modul de calcul al

taxei este eronat iar obligația de plată datorată de reclamantă este egală cu

zero, Curtea a apreciat că, în privința petitului principal, ce vizează

anularea parțială a raportului de inspecție fiscală nr. 319/43295 din 21

decembrie 2009, o asemenea cerere nu poate fi primită în condițiile în care

raportul de inspecție fiscală, așa cum este el definit de art. 109 C. proc. fisc.

coroborat cu dispozițiile cuprinse la pct. 106 din Normele metodologice de

aplicare a Codului de procedură fiscală, este înscrisul prin care se

consemnează rezultatul inspecției fiscale și constatările inspecției iar pe

baza acestui raport organul de control emite decizia de impunere ce are

caracterul unui titlu de creanță după cum rezultă din precizarea expresă

cuprinsă la pct. 107.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codului

de procedură fiscală.

Instanța a mai

reținut că decizia de impunere emisă în speță are caracterul unui titlu de

creanță întrucât stabilește și individualizează creanța fiscală conf. art. 110

alin. (3) C. proc. fisc. în vechea numerotare iar obiectul contestației

administrative reglementată de art. 205 și următoarele C. proc. fisc. îl

constituie tocmai titlu de creanță întrucât acesta este cel ce stabilește

obligații fiscale în sarcina contestatorului, având astfel caracterul unui act

administrativ fiscal. Prin urmare, obiectul contestației fiscale și implicit al

acțiunii în contencios administrativ îl constituie numai decizia de impunere și

decizia soluționare a contestației iar nu și raportul de inspecție fiscală care

nu cuprinde decât constatări de fapt ale organelor de control fără a stabili

obligații de plată în sarcina reclamantei.

În condițiile în care

reclamanta a contestat taxa de mediu stabilită în sarcina sa aferentă anilor

2006 - 2008, instanța de fond a reținut că în această perioadă au fost

aplicabile mai multe acte normative ce priveau responsabilitatea îndeplinirii

obiectivelor de valorificare - reciclare respectiv H.G. nr. 899/2004 pentru

modificarea și completarea H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și

deșeurilor de ambalaje; H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și

deșeurilor de ambalaje și Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea

Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru

mediu.

În speță, reclamanta

a apreciat că și-a îndeplinit obiectivele de valorificare și reciclare prin

faptul că a încheiat contractele nr. 1651/2005 cu SC M.G.R. SRL respectiv nr.

16619/2006 cu SC R. SA, contractele deci au fost încheiate cu terți

specializați, scopul contractelor fiind acela de a asigura reciclarea

cantităților de deșeuri de ambalaje livrate.

Curtea a considerat

că nu-și poate însuși aceste considerente întrucât din studiul celor două

contracte de vânzare-cumpărare rezultă că acestea au avut ca obiect exclusiv

vânzarea mai multor tipuri de deșeuri industriale conform ofertelor evidențiate

în anexele celor două contracte, vânzare care dovedește cel mult îndeplinirea

obiectivului de valorificare, dar nu și pe cel de reciclare prevăzute de H.G.

nr. 621/2005.

Legea definește

noțiunea de reciclare a deșeurilor de ambalaje ca fiind operațiunea de

reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor de ambalaje pentru a fi

folosite în scopul inițial sau pentru alte scopuri. Termenul include reciclarea

organică, dar exclude recuperarea de energie (lit. t)), iar valorificarea este

definită ca fiind orice operație aplicabilă deșeurilor de ambalaje, prevăzută

în Anexa nr. II B la O.U.G. nr. 78/2000, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 426/2001.

În speță, instanța a

observat că autoritatea de mediu nu a contestat faptul că prin încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare în discuție reclamanta și-a îndeplinit

obiectivul de valorificare dar a reținut că rămâne de analizat dacă aceste

contracte dovedesc și îndeplinirea obiectivului de reciclare care, așa cum s-a

arătat anterior, este definit distinct de legislația în domeniu.

S-a concluzionat că,

prin contractele de vânzare-cumpărare invocate, reclamanta nu și-a îndeplinit

obiectivul de reciclare ci doar pe acela de valorificare, aspect de altfel

necontestat de către autoritatea de mediu și, chiar dacă persoanele juridice

cumpărătoare erau autorizate ca valorificatori, aceasta nu înseamnă în mod

automat că erau autorizați și în reciclarea deșeurilor.

Curtea a mai

constatat că este lipsită de relevanță invocarea de către reclamantă a Deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4228 din 6 noiembrie 2007, întrucât

aceasta tratează o problemă de drept diferită de prezenta cauză, concluzionând

că îndeplinirea obligației de colectare și reciclare poate fi îndeplinită și

prin intermediul unui terț, aspect necontestat în prezenta cauză.

Pe de altă parte,

instanța de fond a reținut că nu-și poate însuși nici concluziile raportului de

expertiză în protecția mediului efectuată în cauză în condițiile în care

expertul nu se află în situația de a confirma ipoteza că prin conținutul și

scopul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamantă aceasta și-a

îndeplinit obligațiile legale de reciclare și valorificare întrucât aceste

aspecte nu țin de constatări de fapt ci de însăși interpretarea probelor de

care se prevalează reclamanta, atribut ce revine exclusiv instanței prin

raportare la dispozițiile legale incidente și ținând cont de prevederile art.

129 alin. (5) C. proc. civ. Totodată, s-a reținut că este nerelevant și

obiectivul privind confirmarea faptului că reclamantei îi sunt aplicabile numai

o parte din activitățile indicate în Anexa II B la O.U.G. nr. 78/2000 în

condițiile în care reclamanta a arătat prin acțiunea introductivă că organul de

control a reținut în mod corect cantitățile de ambalaje introduse pe piață de

către reclamantă iar din conținutul deciziei de soluționare a contestației și a

deciziei de impunere rezultă expres că au fost analizate doar cantitățile de

deșeuri de ambalaje prin raportare la care s-a stabilit taxa de mediu datorată,

iar însăși reclamanta a apreciat că prin încheierea contractului de

vânzare-cumpărare și-a îndeplinit obligațiile de valorificare și respectiv

reciclare a acestora.

S-a apreciat că

expertiza de mediu efectuată în cauză nu poate fi reținută nici din perspectiva

faptului că aceasta constată în esență că deșeurile de hârtie, carton și

plastic generate de reclamantă nu reprezintă deșeuri în sensul definit în Anexa

I B din O.U.G. nr. 78/2000, ci în sensul definit de O.U.G. nr. 16/2001,

întrucât instanța a constatat că în speță este vorba despre deșeuri de

ambalaje, noțiune reglementată de H.G. nr. 621/2005.

Concluziile

raportului de expertiză sunt contradictorii și din perspectiva faptului că,

deși reține că reclamanta nu generează deșeuri de natura celor cuprinse în Anexa

I B și deci nu-i sunt aplicabile operațiunile de valorificare stipulate la

Anexa II B din O.U.G. nr. 78/2000, totuși se concluzionează că reclamanta și-a

îndeplinit obligațiile legale de valorificare și implicit reciclare analizând

îndeplinirea acestor obligații din perspectiva H.G. nr. 621/2005, care

definește "valorificarea" ca orice operație aplicabilă deșeurilor de

ambalaje prevăzută în Anexa II B la O.U.G. nr. 78/2000.

Curtea a concluzionat

astfel că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii obiectivului de reciclare

așa cum rezultă din dispozițiile legale anterior identificate, astfel încât

este neîntemeiat petitul principal din acțiunea introductivă.

În ceea ce privește

petitul subsidiar prin intermediul căruia reclamanta a solicitat a se constata că

în speță calculul efectiv realizat este eronat și nu respectă metodologia și

formula legală așa cum sunt acestea specificate în Ordinul nr. 578/2006 al

MMGA, Curtea a reținut că și acesta este neîntemeiat.

Cantitatea de deșeuri

de ambalaje care trebuie valorificată pentru îndeplinirea obiectivului de

valorificare se realizează prin trei componente definite la art. 32 alin. (2)

din Ordin respectiv Q1, Q2 și Q3 iar obiectul anual de valorificare a

deșeurilor de ambalaje se consideră îndeplinit numai dacă se realizează fiecare

din cele trei componente; art. 32 alin. (4) stabilește că taxa se plătește pe

diferența dintre obiectivul anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje și

obiectivul efectiv realizat de operatorii economici responsabili. Modul efectiv

de calcul al taxei este descris la art. 32 alin. (5) fiind cuprinsă și formula

efectivă care se aplică la calculul taxei, specificându-se totodată și modul în

care se calculează fiecare componentă a formulei.

Sintetizând cele trei

componente, Curtea a constatat că Q1 vizează numai operațiunile de reciclare

pentru anumite materiale câtă vreme stabilește că din fiecare tip de material

de ambalare trebuie reciclată o anumită cantitate; Q2 stabilește numai

operațiunea de reciclare dar pentru orice tip de material, iar Q3 stabilește

suplimentar față de Q2 și Q1 orice metodă de valorificare pentru orice tip de

material.

Curtea a reținut că

modul de calcul al taxei stabilit în sarcina reclamantei este rezultatul

informațiilor generate de programul informatic la care face referire art. 37

din Ordinul nr. 578/2006 iar o pretinsă nelegală aplicare a programului

informatic prin raportare la formula de calcul cuprinsă la art. 32 alin. (5)

din Ordin ar echivala cu însăși invocarea nelegalității Ordinului, aspect

nerealizat în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamanta SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ.

Reiterând argumentele

dezvoltate și în motivarea acțiunii deduse judecății, recurenta a apreciat că

greșita dezlegare dată atât petitului principal cât și a celui subsidiar,

subliniind că au fost prezentate suficiente motive pentru a justifica

contestarea actelor administrativ fiscale emise de Administrația Fondului pentru

Mediu, autoritate care a nesocotit împrejurarea că societatea a predat spre

ridicare cantități considerabile de deșeuri (hârtie și carton, plastic) către

terțul specializat în acest sens, respectiv către SC M.G.R. SRL în baza

contractului nr. X/2005 și către SC R. SA conform contractului de

vânzare-cumpărare din 2 octombrie 2006 - contract în vigoare și în momentul

formulării contestației. Ambele contracte, denumite impropriu de

vânzare-cumpărare deșeuri, au fost încheiate cu bună-credință de către recurenta-reclamantă,

scopul fiind în mod vădit acela de reciclare efectivă a deșeurilor predate

agenților economici reciclatori. De altfel, acești sunt cunoscuți ca firme

notorii (pe plan național) în domeniul reciclării deșeurilor.

S-a arătat că la

încheierea acestor contracte s-a procedat tocmai în vederea îndeplinirii

obligației legale de reciclare a deșeurilor de ambalaje, cu respectarea

dispozițiilor art. 16 (21) din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea

ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, coroborat cu art. 33(1) și (32) din

OMMGA nr. 578/2006 privind aprobarea metodologiei de calcul al contribuțiilor

și taxelor datorate la Fondul pentru Mediu, avându-se în vedere că societatea

reclamantă nu îndeplinește în mod direct, nemijlocit această activitate.

S-a amintit în acest

context că practica judiciară a acceptat ca fiind incorectă interpretarea

potrivit căreia obligația de colectare și reciclare a deșeurilor ar avea

caracter intuituu personae, scopul legii fiind acela de realizare efectivă a

colectării și reciclării și nicidecum de a stabili modalitatea prin care

această obligație este îndeplinită.

De altfel în

contractele amintite mai înainte s-a precizat în mod expres că scopul este

acela al reciclării deșeurilor, astfel că finalitatea legii a fost atinsă, iar

concluzia care se impunea în mod implicit era aceea că reclamanta era scutită

de plata contribuției pentru fondul de mediu.

Respingând acțiunea,

prima instanță a reținut în privința capătului principal de cerere că

societatea nu și-a îndeplinit obligația de reciclare deoarece din interpretarea

celor două contracte nu reiese că scopul predării deșeurilor de ambalaje a fost

acela al reciclării acestora.

Motivarea acestei

soluții este lacunară, instanța mulțumindu-se să adopte poziția exprimată de

pârâta AFM, fiind neclar de ce după încuviințarea drept concludentă și

pertinentă a probei cu expertiză s-au înlăturat concluziile expertului.

A mai considerat

recurenta că este surprinzătoare și că dovedește superficialitate concluzia

primei instanțe în privința nerelevanței Deciziei ÎCCJ nr. 4228 din 6 noiembrie

recurenta-reclamantă a apreciat că nu se poate nega calitatea argumentelor

reținute de instanța de recurs care a subliniat că "prezintă relevanță

atingerea finalității legii, adică realizarea activității de colectare și

reciclare și nu modalitatea prin care obligația respectivă este

îndeplinită".

În măsura în care

Înalta Curte nu va da eficiență argumentelor deja prezentate, recurenta a

arătat că organul de control a săvârșit o importantă eroare de calcul al

obligațiilor datorate la Fondul pentru Mediu, eroare care a fost menținută în

soluționarea contestației administrative și acceptată ulterior de instanța de

fond.

Din calculele

efectuate de recurenta-reclamantă pentru anii 2006, 2007 și 2008 - cu privire

la care este incidentă formula indicată de legiuitor în art. 32(5) din Ordinul

nr. 578/2006 al MMGA - și dacă se reține în sarcina sa neîndeplinirea

obiectivelor anuale de reciclare, în momentul calculării taxelor conform

algoritmului impus de legiuitor, rezultatul care va fi obținut în speță este

negativ (mai mic decât zero) - ceea ce echivalează cu o obligație de plată

egală cu zero.

Pentru a demonstra

justețea afirmațiilor sale recurenta a detaliat în 5 tabele calculul corect din

punctul său de vedere, ținând seama de cele trei componente definite la art.

32(2) din Metodologia cuprinsă în Ordinul nr. 578/2006 prin care se realizează

îndeplinirea obiectivului de valorificare, concluzionând că nu s-a respectat

formula legală de calcul prevăzută de art. 32(5) din același ordin și că pentru

aceste argumente se impune anularea actelor administrativ fiscale contestate.

În acest context s-a

reamintit că în speță calculul efectiv realizat, cel mai probabil pe baza

programului informatic de asistență al AFM despre care se face vorbire în art.

37 din Ordinul nr. 578/2006 care nu este însă obligatoriu pentru operatorii

economici, este eronat și nu respectă nici metodologia, nici formula legală.

În susținerea tezei

avansate de recurenta-reclamantă în sensul că obligația sa de plată este egală

cu zero lei, iar sumele și majorările aferente sunt nedatorate, s-a admis proba

cu expertiza contabilă fiscală, răspunsurile expertului confirmând întocmai

susținerile societății atât cu ocazia întocmirii raportului cât și cu ocazia

răspunsului la obiecțiunile formulate de pârâtă.

În pofida

concluziilor expertului instanța de fond a reținut în mod greșit că operațiunea

de contestare a modului de calcul a taxei pretins datorate impunea în primul

rând invocarea nelegalității Ordinului nr. 578//2006, or reclamanta nu a făcut

o asemenea afirmație ci a contestat modalitatea de aplicare a acestui ordin,

care este obligatoriu a fi aplicat în sensul enunțat de legiuitor.

Totodată, s-a imputat

instanței de fond că în considerentele sentinței nu face nicio referire la

raportul de expertiză, astfel că argumentele expuse nu combat pe cele ale

expertului.

Răspunzând prin

întâmpinare motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, AFM a solicitat

respingerea ca neîntemeiate a criticilor care vizează atât capătul principal

cât și pe cel subsidiar al solicitărilor SC "D.P.R." SRL Sânnicolau

Mare.

Astfel, nu se poate

reține că instanța ar fi interpretat și aplicat greșit prevederile legale privind

îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor, în

condițiile în care pentru perioada verificată de organele de control sunt

aplicabile prevederile H.G. nr. 349/2002, iar cele două noțiuni de

"valorificare" și de "reciclare" sunt diferite și definite

ca atare în Anexa 1 la hotărârea de guvern.

S-a arătat că H.G.

nr. 899/2004 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 349/2002 face de

asemenea distincție între obiectivele naționale privind valorificarea și,

respectiv, reciclarea deșeurilor de ambalaje, sens în care este și Directiva

94/62/CE din 20 decembrie 1994 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje,

modificată prin prevederile Regulamentului 212/2009 CE.

În cuprinsul

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1651/2005 încheiat cu SC M.G.R. SRL și

nr. 16619/2006 încheiat cu SA R. SA de către reclamantă nu există nicio clauză

din care să rezulte obligația cumpărătorului de asumare a obiectivelor de

valorificare și reciclare în numele și pentru societatea reclamantă.

Referitor la motivul

de recurs ce vizează modul în care s-a efectuat calculul de obligații aferente

ambalajelor introduse pe piața națională s-a arătat de către intimată că

formula de calcul este cea prevăzută de art. 32 din OMMGA nr. 578/2006 și

trebuie să se țină seama de obligativitatea operatorului economic de a

îndeplini fiecare din obiectivele prevăzute de H.G. nr. 621/2005.

Examinând cauza din

perspectiva obiectului ei, al normelor legale incidente și al probatoriului

existent la dosar, Înalta Curte reține ca întemeiată doar critica referitoare

la neconcordanțele ivite în aplicarea formulei de calcul prevăzute de art. 32

din Metodologia de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul de

mediu aprobate prin Ordinul Ministerului Mediului și Gospodării Apelor nr.

578/2006 (în forma în vigoare la data controlului), și constatând nelămurite de

către instanța de fond aceste neconcordanțe va aplica dispozițiile art. 312 (1)

cu referire la art. 312 (3) teza III C. proc. civ., sens în care va admite

recursul și va casa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Critica referitoare

al nedatorarea de către recurenta-reclamantă a taxei de mediu aferentă

deșeurilor de ambalaje nereciclate aferente anilor 2006, 2007 și 2008 și a

majorărilor de întârziere aferente, nu va fi primită, observându-se că prima

instanță a tranșat această problemă, concluzionând că sub aspectul stabilirii

obligației de plată a taxei de mediu în sarcina reclamantei actele

administrativ fiscale contestate sunt legale.

Cadrul legal

aplicabil a fost în mod judicios stabilit de instanța de fond.

Potrivit H.G. nr.

621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje operatorii

economici sunt obligați a îndeplini anumite obiective anuale privind

valorificarea și reciclarea deșeurilor de ambalaje, realizarea acestor

obiective fiind constatată de persoanele împuternicite din cadrul AFM (art. 27

alin. (2) din actul normativ precizat).

Neîndeplinirea de

către operatorii economici a obiectivelor anuale precizate în Anexa 4 a H.G.

nr. 621/2005 atrage obligația acestora de a plăti contribuțiile la Fondul

pentru mediu, în conformitate cu Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Metodologia de calcul

a acestor contribuții și taxe a fost aprobată prin Ordinul MMGA nr. 578/206,

aplicabil și în speță, care are ca scop stabilirea unui mod de calcul unitar și

documentat pentru contribuțiile și taxele prevăzute la pct. 9 (1) lit. a) - j)

din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu (care a abrogat Legea nr.

73/2000) aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006.

Revenind la

obiectivele anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor aplicabile pentru

perioada 2006 - 2008 în ce o privește pe recurenta-reclamantă, în mod corect și

în acord cu dispozițiile legale amintite, cu accent pe H.G. nr. 621/2005,

instanța de fond a înlăturat susținerile reclamantei în sensul că ar fi

îndeplinit obiectivele de valorificare și reciclare prin încheierea contractelor

nr. 1651/2005 cu SC M.G.R. SRL și nr. 16691/2006 cu SC R. SA.

Într-adevăr cele două

obiective/noțiuni de valorificare și reciclare nu se pot confunda conform

definițiilor legale (diferite) date prin H.G. nr. 621/2005, Anexa 1.

De altfel,

intimata-pârâtă nu a contestat că prin cele două contracte s-a îndeplinit

obiectivul de valorificare însă a stabilit că reclamanta nu a îndeplinit și

obiectivul de reciclare.

Dovada îndeplinirii

acestui din urmă criteriu trebuie făcută de societatea reclamantă în conformitate

cu art. 33 (1) și (3) din OMMGA nr. 578/2006, așa încât este nerelevant faptul

că ar fi predat unor firme neautorizate în vederea reciclării, iar acestea la

rândul lor au predat deșeurile de ambalaje unor alte firme pentru reciclare; de

asemenea este nerelevant faptul că în obiectul de activitate al SC M.G.R. SRL

nu se regăsește și cel de reciclare al deșeurilor.

În același context

care vizează primul motiv de recurs, Înalta Curte reține la rândul ei că

invocarea jurisprudenței sale într-o cauză apreciată ca similară nu poate fi

reținută ca un argument în favoarea nedatorării obligațiilor la Fondul pentru

Mediu stabilite prin Decizia de impunere nr. 294/2009 a AFM - Direcția Buget

Finanțe, menținută prin Decizia nr. 20/2010 a AFM - Direcția Venituri.

Dacă referitor la

solicitarea principală instanța a prezentat argumente logico-juridice pentru

înlăturarea concluziilor expertului tehnic judiciar în specialitatea ecologie

și protecția mediului, în privința subsidiarului acțiunii și implicit a

motivului al doilea de nelegalitate menționat în cererea de recurs, instanța de

control judiciar constată că fără o motivare convingătoare judecătorul fondului

a înlăturat concluziile expertului, procedând chiar el la aplicarea unei

formule de calcul care este în mod evident o problemă de strictă specialitate.

De necontestat că

modul de calcul al taxei și formula efectivă care se aplică la calculul taxei

sunt cuprinse în art. 32 (5) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr.

587/2006, așa cum se arată în considerentele sentinței, numai că sub acest

aspect nu se explică de ce este eronată lucrarea expertului tehnic contabil

(dosar fond) care concluzionează că AFM nu a aplicat întocmai formula legală.

Expertul contabil

și-a menținut concluziile și în răspunsul la obiecțiunile formulate de pârâtă,

făcându-se în mod expres vorbire despre faptul că "modul de calcul al

taxei cuprins în programul de pe site-ul Ministerului Mediului nu este

transparent, concludent și elocvent, putând fi înțeles de către contribuabili

doar prin deducție".

În virtutea rolului

activ reglementat de art. 129 (5) C. proc. civ., instanța avea obligația de a

cere lămuriri asupra modului de calcul și formulei aplicate, fie solicitând

expertului care a întocmit lucrarea să dea aceste lămuriri (art. 211 C. proc.

civ. ), fie prin aplicarea art. 212 (1) C. proc. civ. punând în discuție

efectuarea unei noi expertize.

Neprocedându-se în

această manieră, considerentele sentinței ce vizează petitul subsidiar dedus

judecății apar ca neconsistente/neconvingătoare.

Cu ocazia rejudecării

se impune a fi avute în vedere și detaliile prezentate în cererea de recurs în

privința pretinselor inadvertențe între modul legal de calcul prevăzut de

Ordinul nr. 578/2006 și programul, privind acest mod de calcul al taxei prevăzute

de Ordinul nr. 578/2006 și formula ce se aplică, afișat pe site-ul Ministerului

Mediului.

Pentru toate acestea,

Înalta Curte constată că este necesar a se elimina orice dubii cu privire la

modul de calcul/formula de calcul aplicate, lucru care nu se poate realiza

decât de către un expert de specialitate și de aceea se va casa sentința și se

va trimite cauza spre rejudecare.

Soluția adoptată de

Înalta Curte este de natură totodată a nu priva părțile de un grad de

jurisdicție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare împotriva Sentinței

civile nr. 577 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 12 martie 2013.

Procesat de GGC - CL