ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3232/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 577 din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu București. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că, urmare a controlului efectuat de către inspectorii de mediu și finalizat prin raportul de inspecție fiscală nr. 319/43295 din 21 decembrie 2009 încheiat de către pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, aceasta a emis pe seama reclamantei SC D.P.R. SRL Sânnicolau Mare, Decizia de impunere nr. 294/43296 din 21 decembrie 2009, prin care s-a stabilit obligația de plată în sumă de 1.240.059 RON reprezentând taxă de mediu aferentă deșeurilor nereciclate pe anii 2003 - 2008 precum și majorări de întârziere în sumă de 730.963 RON.

Pe calea contestației administrative formulate conform art. 207 și urm C. proc. fisc., reclamanta a contestat taxa de mediu în cuantum de 1.220.236 RON aferentă anilor 2006 - 2008, precum și majorările de întârziere corespunzătoare, contestația fiind respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 20 din 2 martie 2010 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu (AFM) - Direcția Venituri.

Reținând că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în principal anularea parțială a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, precum și anularea deciziei de soluționare a contestației, urmând a se reține ca fiind nedatorată taxa de mediu în sumă de 1.220.236 RON și majorările de întârziere aferente, iar în subsidiar s-a solicitat a se constata că modul de calcul al taxei este eronat iar obligația de plată datorată de reclamantă este egală cu zero, Curtea a apreciat că, în privința petitului principal, ce vizează anularea parțială a raportului de inspecție fiscală nr. 319/43295 din 21 decembrie 2009, o asemenea cerere nu poate fi primită în condițiile în care raportul de inspecție fiscală, așa cum este el definit de art. 109 C. proc.

fisc. coroborat cu dispozițiile cuprinse la pct. 106 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, este înscrisul prin care se consemnează rezultatul inspecției fiscale și constatările inspecției iar pe baza acestui raport organul de control emite decizia de impunere ce are caracterul unui titlu de creanță după cum rezultă din precizarea expresă cuprinsă la pct. 107.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală. Instanța a mai reținut că decizia de impunere emisă în speță are caracterul unui titlu de creanță întrucât stabilește și individualizează creanța fiscală conf. art. 110 alin. (3) C. proc. fisc. în vechea numerotare iar obiectul contestației administrative reglementată de art. 205 și următoarele C. proc.

fisc. îl constituie tocmai titlu de creanță întrucât acesta este cel ce stabilește obligații fiscale în sarcina contestatorului, având astfel caracterul unui act administrativ fiscal. Prin urmare, obiectul contestației fiscale și implicit al acțiunii în contencios administrativ îl constituie numai decizia de impunere și decizia soluționare a contestației iar nu și raportul de inspecție fiscală care nu cuprinde decât constatări de fapt ale organelor de control fără a stabili obligații de plată în sarcina reclamantei. În condițiile în care reclamanta a contestat taxa de mediu stabilită în sarcina sa aferentă anilor 2006 - 2008, instanța de fond a reținut că în această perioadă au fost aplicabile mai multe acte normative ce priveau responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor de valorificare - reciclare respectiv H.G.

nr. 899/2004 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje; H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje și Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu. În speță, reclamanta a apreciat că și-a îndeplinit obiectivele de valorificare și reciclare prin faptul că a încheiat contractele nr. 1651/2005 cu SC M.G.R. SRL respectiv nr. 16619/2006 cu SC R. SA, contractele deci au fost încheiate cu terți specializați, scopul contractelor fiind acela de a asigura reciclarea cantităților de deșeuri de ambalaje livrate.

Curtea a considerat că nu-și poate însuși aceste considerente întrucât din studiul celor două contracte de vânzare-cumpărare rezultă că acestea au avut ca obiect exclusiv vânzarea mai multor tipuri de deșeuri industriale conform ofertelor evidențiate în anexele celor două contracte, vânzare care dovedește cel mult îndeplinirea obiectivului de valorificare, dar nu și pe cel de reciclare prevăzute de H.G. nr. 621/2005. Legea definește noțiunea de reciclare a deșeurilor de ambalaje ca fiind operațiunea de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul inițial sau pentru alte scopuri. Termenul include reciclarea organică, dar exclude recuperarea de energie (lit. t)), iar valorificarea este definită ca fiind orice operație aplicabilă deșeurilor de ambalaje, prevăzută în Anexa nr. II B la O.U.G.

nr. 78/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 426/2001. În speță, instanța a observat că autoritatea de mediu nu a contestat faptul că prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în discuție reclamanta și-a îndeplinit obiectivul de valorificare dar a reținut că rămâne de analizat dacă aceste contracte dovedesc și îndeplinirea obiectivului de reciclare care, așa cum s-a arătat anterior, este definit distinct de legislația în domeniu. S-a concluzionat că, prin contractele de vânzare-cumpărare invocate, reclamanta nu și-a îndeplinit obiectivul de reciclare ci doar pe acela de valorificare, aspect de altfel necontestat de către autoritatea de mediu și, chiar dacă persoanele juridice cumpărătoare erau autorizate ca valorificatori, aceasta nu înseamnă în mod automat că erau autorizați și în reciclarea deșeurilor.

Curtea a mai constatat că este lipsită de relevanță invocarea de către reclamantă a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4228 din 6 noiembrie 2007, întrucât aceasta tratează o problemă de drept diferită de prezenta cauză, concluzionând că îndeplinirea obligației de colectare și reciclare poate fi îndeplinită și prin intermediul unui terț, aspect necontestat în prezenta cauză.

Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că nu-și poate însuși nici concluziile raportului de expertiză în protecția mediului efectuată în cauză în condițiile în care expertul nu se află în situația de a confirma ipoteza că prin conținutul și scopul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamantă aceasta și-a îndeplinit obligațiile legale de reciclare și valorificare întrucât aceste aspecte nu țin de constatări de fapt ci de însăși interpretarea probelor de care se prevalează reclamanta, atribut ce revine exclusiv instanței prin raportare la dispozițiile legale incidente și ținând cont de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Totodată, s-a reținut că este nerelevant și obiectivul privind confirmarea faptului că reclamantei îi sunt aplicabile numai o parte din activitățile indicate în Anexa II B la O.U.G.

nr. 78/2000 în condițiile în care reclamanta a arătat prin acțiunea introductivă că organul de control a reținut în mod corect cantitățile de ambalaje introduse pe piață de către reclamantă iar din conținutul deciziei de soluționare a contestației și a deciziei de impunere rezultă expres că au fost analizate doar cantitățile de deșeuri de ambalaje prin raportare la care s-a stabilit taxa de mediu datorată, iar însăși reclamanta a apreciat că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare și-a îndeplinit obligațiile de valorificare și respectiv reciclare a acestora. S-a apreciat că expertiza de mediu efectuată în cauză nu poate fi reținută nici din perspectiva faptului că aceasta constată în esență că deșeurile de hârtie, carton și plastic generate de reclamantă nu reprezintă deșeuri în sensul definit în Anexa I B din O.U.G.

nr. 78/2000, ci în sensul definit de O.U.G. nr. 16/2001, întrucât instanța a constatat că în speță este vorba despre deșeuri de ambalaje, noțiune reglementată de H.G. nr. 621/2005. Concluziile raportului de expertiză sunt contradictorii și din perspectiva faptului că, deși reține că reclamanta nu generează deșeuri de natura celor cuprinse în Anexa I B și deci nu-i sunt aplicabile operațiunile de valorificare stipulate la Anexa II B din O.U.G. nr. 78/2000, totuși se concluzionează că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile legale de valorificare și implicit reciclare analizând îndeplinirea acestor obligații din perspectiva H.G. nr. 621/2005, care definește "valorificarea" ca orice operație aplicabilă deșeurilor de ambalaje prevăzută în Anexa II B la O.U.G.

nr. 78/2000. Curtea a concluzionat astfel că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii obiectivului de reciclare așa cum rezultă din dispozițiile legale anterior identificate, astfel încât este neîntemeiat petitul principal din acțiunea introductivă. În ceea ce privește petitul subsidiar prin intermediul căruia reclamanta a solicitat a se constata că în speță calculul efectiv realizat este eronat și nu respectă metodologia și formula legală așa cum sunt acestea specificate în Ordinul nr. 578/2006 al MMGA, Curtea a reținut că și acesta este neîntemeiat.

Cantitatea de deșeuri de ambalaje care trebuie valorificată pentru îndeplinirea obiectivului de valorificare se realizează prin trei componente definite la art. 32 alin. (2) din Ordin respectiv Q1, Q2 și Q3 iar obiectul anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje se consideră îndeplinit numai dacă se realizează fiecare din cele trei componente; art. 32 alin. (4) stabilește că taxa se plătește pe diferența dintre obiectivul anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje și obiectivul efectiv realizat de operatorii economici responsabili. Modul efectiv de calcul al taxei este descris la art. 32 alin. (5) fiind cuprinsă și formula efectivă care se aplică la calculul taxei, specificându-se totodată și modul în care se calculează fiecare componentă a formulei.

Sintetizând cele trei componente, Curtea a constatat că Q1 vizează numai operațiunile de reciclare pentru anumite materiale câtă vreme stabilește că din fiecare tip de material de ambalare trebuie reciclată o anumită cantitate; Q2 stabilește numai operațiunea de reciclare dar pentru orice tip de material, iar Q3 stabilește suplimentar față de Q2 și Q1 orice metodă de valorificare pentru orice tip de material. Curtea a reținut că modul de calcul al taxei stabilit în sarcina reclamantei este rezultatul informațiilor generate de programul informatic la care face referire art. 37 din Ordinul nr. 578/2006 iar o pretinsă nelegală aplicare a programului informatic prin raportare la formula de calcul cuprinsă la art. 32 alin. (5) din Ordin ar echivala cu însăși invocarea nelegalității Ordinului, aspect nerealizat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ. Reiterând argumentele dezvoltate și în motivarea acțiunii deduse judecății, recurenta a apreciat că greșita dezlegare dată atât petitului principal cât și a celui subsidiar, subliniind că au fost prezentate suficiente motive pentru a justifica contestarea actelor administrativ fiscale emise de Administrația Fondului pentru Mediu, autoritate care a nesocotit împrejurarea că societatea a predat spre ridicare cantități considerabile de deșeuri (hârtie și carton, plastic) către terțul specializat în acest sens, respectiv către SC M.G.R.

SRL în baza contractului nr. X/2005 și către SC R. SA conform contractului de vânzare-cumpărare din 2 octombrie 2006 - contract în vigoare și în momentul formulării contestației. Ambele contracte, denumite impropriu de vânzare-cumpărare deșeuri, au fost încheiate cu bună-credință de către recurenta-reclamantă, scopul fiind în mod vădit acela de reciclare efectivă a deșeurilor predate agenților economici reciclatori. De altfel, acești sunt cunoscuți ca firme notorii (pe plan național) în domeniul reciclării deșeurilor. S-a arătat că la încheierea acestor contracte s-a procedat tocmai în vederea îndeplinirii obligației legale de reciclare a deșeurilor de ambalaje, cu respectarea dispozițiilor art. 16 (21) din H.G.

nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, coroborat cu art. 33(1) și (32) din OMMGA nr. 578/2006 privind aprobarea metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru Mediu, avându-se în vedere că societatea reclamantă nu îndeplinește în mod direct, nemijlocit această activitate. S-a amintit în acest context că practica judiciară a acceptat ca fiind incorectă interpretarea potrivit căreia obligația de colectare și reciclare a deșeurilor ar avea caracter intuituu personae, scopul legii fiind acela de realizare efectivă a colectării și reciclării și nicidecum de a stabili modalitatea prin care această obligație este îndeplinită.

De altfel în contractele amintite mai înainte s-a precizat în mod expres că scopul este acela al reciclării deșeurilor, astfel că finalitatea legii a fost atinsă, iar concluzia care se impunea în mod implicit era aceea că reclamanta era scutită de plata contribuției pentru fondul de mediu. Respingând acțiunea, prima instanță a reținut în privința capătului principal de cerere că societatea nu și-a îndeplinit obligația de reciclare deoarece din interpretarea celor două contracte nu reiese că scopul predării deșeurilor de ambalaje a fost acela al reciclării acestora. Motivarea acestei soluții este lacunară, instanța mulțumindu-se să adopte poziția exprimată de pârâta AFM, fiind neclar de ce după încuviințarea drept concludentă și pertinentă a probei cu expertiză s-au înlăturat concluziile expertului.

A mai considerat recurenta că este surprinzătoare și că dovedește superficialitate concluzia primei instanțe în privința nerelevanței Deciziei ÎCCJ nr. 4228 din 6 noiembrie 2007. Chiar dacă jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, recurenta-reclamantă a apreciat că nu se poate nega calitatea argumentelor reținute de instanța de recurs care a subliniat că "prezintă relevanță atingerea finalității legii, adică realizarea activității de colectare și reciclare și nu modalitatea prin care obligația respectivă este îndeplinită". În măsura în care Înalta Curte nu va da eficiență argumentelor deja prezentate, recurenta a arătat că organul de control a săvârșit o importantă eroare de calcul al obligațiilor datorate la Fondul pentru Mediu, eroare care a fost menținută în soluționarea contestației administrative și acceptată ulterior de instanța de fond.

Din calculele efectuate de recurenta-reclamantă pentru anii 2006, 2007 și 2008 - cu privire la care este incidentă formula indicată de legiuitor în art. 32(5) din Ordinul nr. 578/2006 al MMGA - și dacă se reține în sarcina sa neîndeplinirea obiectivelor anuale de reciclare, în momentul calculării taxelor conform algoritmului impus de legiuitor, rezultatul care va fi obținut în speță este negativ (mai mic decât zero) - ceea ce echivalează cu o obligație de plată egală cu zero. Pentru a demonstra justețea afirmațiilor sale recurenta a detaliat în 5 tabele calculul corect din punctul său de vedere, ținând seama de cele trei componente definite la art. 32(2) din Metodologia cuprinsă în Ordinul nr. 578/2006 prin care se realizează îndeplinirea obiectivului de valorificare, concluzionând că nu s-a respectat formula legală de calcul prevăzută de art. 32(5) din același ordin și că pentru aceste argumente se impune anularea actelor administrativ fiscale contestate.

În acest context s-a reamintit că în speță calculul efectiv realizat, cel mai probabil pe baza programului informatic de asistență al AFM despre care se face vorbire în art. 37 din Ordinul nr. 578/2006 care nu este însă obligatoriu pentru operatorii economici, este eronat și nu respectă nici metodologia, nici formula legală. În susținerea tezei avansate de recurenta-reclamantă în sensul că obligația sa de plată este egală cu zero lei, iar sumele și majorările aferente sunt nedatorate, s-a admis proba cu expertiza contabilă fiscală, răspunsurile expertului confirmând întocmai susținerile societății atât cu ocazia întocmirii raportului cât și cu ocazia răspunsului la obiecțiunile formulate de pârâtă.

În pofida concluziilor expertului instanța de fond a reținut în mod greșit că operațiunea de contestare a modului de calcul a taxei pretins datorate impunea în primul rând invocarea nelegalității Ordinului nr. 578//2006, or reclamanta nu a făcut o asemenea afirmație ci a contestat modalitatea de aplicare a acestui ordin, care este obligatoriu a fi aplicat în sensul enunțat de legiuitor. Totodată, s-a imputat instanței de fond că în considerentele sentinței nu face nicio referire la raportul de expertiză, astfel că argumentele expuse nu combat pe cele ale expertului. Răspunzând prin întâmpinare motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, AFM a solicitat respingerea ca neîntemeiate a criticilor care vizează atât capătul principal cât și pe cel subsidiar al solicitărilor SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare.

Astfel, nu se poate reține că instanța ar fi interpretat și aplicat greșit prevederile legale privind îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor, în condițiile în care pentru perioada verificată de organele de control sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 349/2002, iar cele două noțiuni de "valorificare" și de "reciclare" sunt diferite și definite ca atare în Anexa 1 la hotărârea de guvern. S-a arătat că H.G. nr. 899/2004 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 349/2002 face de asemenea distincție între obiectivele naționale privind valorificarea și, respectiv, reciclarea deșeurilor de ambalaje, sens în care este și Directiva 94/62/CE din 20 decembrie 1994 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, modificată prin prevederile Regulamentului 212/2009 CE.

În cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1651/2005 încheiat cu SC M.G.R. SRL și nr. 16619/2006 încheiat cu SA R. SA de către reclamantă nu există nicio clauză din care să rezulte obligația cumpărătorului de asumare a obiectivelor de valorificare și reciclare în numele și pentru societatea reclamantă. Referitor la motivul de recurs ce vizează modul în care s-a efectuat calculul de obligații aferente ambalajelor introduse pe piața națională s-a arătat de către intimată că formula de calcul este cea prevăzută de art. 32 din OMMGA nr. 578/2006 și trebuie să se țină seama de obligativitatea operatorului economic de a îndeplini fiecare din obiectivele prevăzute de H.G. nr. 621/2005.

Examinând cauza din perspectiva obiectului ei, al normelor legale incidente și al probatoriului existent la dosar, Înalta Curte reține ca întemeiată doar critica referitoare la neconcordanțele ivite în aplicarea formulei de calcul prevăzute de art. 32 din Metodologia de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul de mediu aprobate prin Ordinul Ministerului Mediului și Gospodării Apelor nr. 578/2006 (în forma în vigoare la data controlului), și constatând nelămurite de către instanța de fond aceste neconcordanțe va aplica dispozițiile art. 312 (1) cu referire la art. 312 (3) teza III C. proc. civ., sens în care va admite recursul și va casa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Critica referitoare al nedatorarea de către recurenta-reclamantă a taxei de mediu aferentă deșeurilor de ambalaje nereciclate aferente anilor 2006, 2007 și 2008 și a majorărilor de întârziere aferente, nu va fi primită, observându-se că prima instanță a tranșat această problemă, concluzionând că sub aspectul stabilirii obligației de plată a taxei de mediu în sarcina reclamantei actele administrativ fiscale contestate sunt legale. Cadrul legal aplicabil a fost în mod judicios stabilit de instanța de fond. Potrivit H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje operatorii economici sunt obligați a îndeplini anumite obiective anuale privind valorificarea și reciclarea deșeurilor de ambalaje, realizarea acestor obiective fiind constatată de persoanele împuternicite din cadrul AFM (art. 27 alin. (2) din actul normativ precizat).

Neîndeplinirea de către operatorii economici a obiectivelor anuale precizate în Anexa 4 a H.G. nr. 621/2005 atrage obligația acestora de a plăti contribuțiile la Fondul pentru mediu, în conformitate cu Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Metodologia de calcul a acestor contribuții și taxe a fost aprobată prin Ordinul MMGA nr. 578/206, aplicabil și în speță, care are ca scop stabilirea unui mod de calcul unitar și documentat pentru contribuțiile și taxele prevăzute la pct. 9 (1) lit. a) - j) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu (care a abrogat Legea nr. 73/2000) aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006.

Revenind la obiectivele anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor aplicabile pentru perioada 2006 - 2008 în ce o privește pe recurenta-reclamantă, în mod corect și în acord cu dispozițiile legale amintite, cu accent pe H.G. nr. 621/2005, instanța de fond a înlăturat susținerile reclamantei în sensul că ar fi îndeplinit obiectivele de valorificare și reciclare prin încheierea contractelor nr. 1651/2005 cu SC M.G.R. SRL și nr. 16691/2006 cu SC R. SA. Într-adevăr cele două obiective/noțiuni de valorificare și reciclare nu se pot confunda conform definițiilor legale (diferite) date prin H.G. nr. 621/2005, Anexa 1. De altfel, intimata-pârâtă nu a contestat că prin cele două contracte s-a îndeplinit obiectivul de valorificare însă a stabilit că reclamanta nu a îndeplinit și obiectivul de reciclare.

Dovada îndeplinirii acestui din urmă criteriu trebuie făcută de societatea reclamantă în conformitate cu art. 33 (1) și (3) din OMMGA nr. 578/2006, așa încât este nerelevant faptul că ar fi predat unor firme neautorizate în vederea reciclării, iar acestea la rândul lor au predat deșeurile de ambalaje unor alte firme pentru reciclare; de asemenea este nerelevant faptul că în obiectul de activitate al SC M.G.R. SRL nu se regăsește și cel de reciclare al deșeurilor. În același context care vizează primul motiv de recurs, Înalta Curte reține la rândul ei că invocarea jurisprudenței sale într-o cauză apreciată ca similară nu poate fi reținută ca un argument în favoarea nedatorării obligațiilor la Fondul pentru Mediu stabilite prin Decizia de impunere nr. 294/2009 a AFM - Direcția Buget Finanțe, menținută prin Decizia nr. 20/2010 a AFM - Direcția Venituri.

Dacă referitor la solicitarea principală instanța a prezentat argumente logico-juridice pentru înlăturarea concluziilor expertului tehnic judiciar în specialitatea ecologie și protecția mediului, în privința subsidiarului acțiunii și implicit a motivului al doilea de nelegalitate menționat în cererea de recurs, instanța de control judiciar constată că fără o motivare convingătoare judecătorul fondului a înlăturat concluziile expertului, procedând chiar el la aplicarea unei formule de calcul care este în mod evident o problemă de strictă specialitate. De necontestat că modul de calcul al taxei și formula efectivă care se aplică la calculul taxei sunt cuprinse în art. 32 (5) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 587/2006, așa cum se arată în considerentele sentinței, numai că sub acest aspect nu se explică de ce este eronată lucrarea expertului tehnic contabil (dosar fond) care concluzionează că AFM nu a aplicat întocmai formula legală.

Expertul contabil și-a menținut concluziile și în răspunsul la obiecțiunile formulate de pârâtă, făcându-se în mod expres vorbire despre faptul că "modul de calcul al taxei cuprins în programul de pe site-ul Ministerului Mediului nu este transparent, concludent și elocvent, putând fi înțeles de către contribuabili doar prin deducție". În virtutea rolului activ reglementat de art. 129 (5) C. proc. civ., instanța avea obligația de a cere lămuriri asupra modului de calcul și formulei aplicate, fie solicitând expertului care a întocmit lucrarea să dea aceste lămuriri (art. 211 C. proc. civ. ), fie prin aplicarea art. 212 (1) C. proc. civ. punând în discuție efectuarea unei noi expertize. Neprocedându-se în această manieră, considerentele sentinței ce vizează petitul subsidiar dedus judecății apar ca neconsistente/neconvingătoare.

Cu ocazia rejudecării se impune a fi avute în vedere și detaliile prezentate în cererea de recurs în privința pretinselor inadvertențe între modul legal de calcul prevăzut de Ordinul nr. 578/2006 și programul, privind acest mod de calcul al taxei prevăzute de Ordinul nr. 578/2006 și formula ce se aplică, afișat pe site-ul Ministerului Mediului. Pentru toate acestea, Înalta Curte constată că este necesar a se elimina orice dubii cu privire la modul de calcul/formula de calcul aplicate, lucru care nu se poate realiza decât de către un expert de specialitate și de aceea se va casa sentința și se va trimite cauza spre rejudecare. Soluția adoptată de Înalta Curte este de natură totodată a nu priva părțile de un grad de jurisdicție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC "D.P.R." SRL Sânnicolau Mare împotriva Sentinței civile nr. 577 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 martie 2013. Procesat de GGC - CL