ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7797/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC L.R.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, anularea Deciziei de impunere 164 din 24 august 2010 prin care reclamanta a fost obligată la plata sumei de 972.444 RON reprezentând 627.279 debite, 344.454 dobânzi și 711 penalități, a Raportului de inspecție fiscală nr. 179 din 24 august 2010 prin care s-au stabilit aceste sume de plată, respectiv taxa de 2 RON/kg, prevăzută la art. 9 din O.U.G.

nr. 196/2005, în sarcina reclamantei, și a Deciziei nr. 135 din 5 noiembrie 2010, prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 164 din 24 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 179 din 24 august 2010. A mai solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere 164 din 24 august 2010. În motivarea cererii, reclamanta a susținut, în esență, că organul de control, a omis în mod eronat, faptul că a colectat și valorificat peste 365 tone de deșeuri de carton și hârtie în perioada 2005 - 2010 și a plătit către buget, în perioada 2002 - 2010, în totalitate sumele care au fost datorate conform prevederilor legale privind legislația de mediu.

A mai arătat că majorările privind sumele de 344.454 RON reprezentând dobânzi și 711 RON reprezentând penalități au fost greșit calculate, că suma stabilită cu titlu de plăți restante în valoare de 972.444 RON pentru perioada 2002 - 2010, este nelegal stabilită, că acest control de legalitate a fost desfășurat după 8 ani. A mai argumentat că a procedat la colectarea și valorificarea deșeurilor în fiecare lună, corect și legal în conformitate cu prevederile art. 33 din Metodologia de aplicare a Ordinului nr. 578/2006 și a O.U.G. nr. 195/2005 privind Fondul de Mediu, optând pentru încredințarea deșeurilor de ambalaje în baza unui contract încheiat cu SC C.I. SRL și ulterior cu SC A.E.

SRL, societăți specializate în acest scop, care în perioada 27 octombrie 2005 - 28 iunie 2010 au predat aceste deșeuri la SC V. SRL și la SC E. SRL Zărnești pentru reciclare, conform celor înscrise în procesele-verbale de preluare a deșeurilor din carton, și că astfel, conform prevederilor art. 32 alin. (1) din metodologie, nu datorează taxa de 2 RON/kg, prevăzută la art. 9 din O.U.G. 196/2005. Prin Sentința civilă nr. 1899 din 16 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă și cererea de anulare a actelor administrative ca nefondată. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere 164 din 24 august 2010, Curtea a constatat că petenta nu a achitat cauțiunea legală stabilită de art. 215 C. proc.

fisc. Referitor la cererea de anulare a Deciziei de impunere nr. 164 din 24 august 2010, a Raportului de inspecție fiscală nr. 179 din 24 august 2010 și a Deciziei nr. 135 din 5 noiembrie 2010, instanța fondului a constatat că reclamanta în mod eronat a valorificat și reciclat deșeuri de ambalaje pentru îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare/reciclare prin predarea acestora către SC A.E. SRL și SC C.I. SRL, care nu sunt societăți autorizate să preia responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor contribuabililor la Fondul pentru mediu în condițiile art. 16 alin. (4) din H.G.

nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, cu modificările și completările ulterioare și nici nu sunt licențiate în conformitate cu Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor, al ministrului economiei și comerțului și al ministrului administrației și internelor nr. 1229/731/1.095/2005 pentru aprobarea Procedurii și criteriilor de autorizare a operatorilor economici în vederea preluării responsabilității privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje. A mai constatat că, potrivit dispozițiilor legale, documentele de însoțire a deșeurilor de ambalaje trebuie să menționeze dacă încredințarea spre valorificare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje, mențiuni care, în speță, lipseau, și că reclamanta nu a putut prezenta documentele justificative solicitate de dispozițiile art. 16 din H.G.

nr. 621/2005 operatorilor economici responsabili care au optat pentru realizarea obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje în mod individual. Împotriva Sentinței civile nr. 1899 din 16 martie 2012 a declarat recurs reclamanta SC L.R.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului reclamanta a arătat, în esență, următoarele: Se impune casarea sentinței recurate deoarece instanța de judecată a respins nefondat cererea de efectuare a expertizei, probă prin care se făcea dovada (adunând fiecare cantitate de deșeuri înscrisă în procesele-verbale și facturile fiscale) că și-a îndeplinit în fiecare an obiectivul anual de valorificare a deșeurilor de carton, conform prevederilor H.G.

nr. 621/2005 și ale Ordinului nr. 578/2006. Doar dintr-o eroare contabilă a AFM s-a stabilit în sarcina SC L.R.I. SRL o datorie fiscală de 972.444 RON - reprezentând obligații financiare suplimentare, deșeurile de carton fiind colectate, predate și reciclate în cantitățile prevăzute anual, de către SC V. SRL Adjud și E.P. SA Zărnești. În subsidiar, dacă se trece peste apărările formulate în rejudecare să se dispună anularea raportului de inspecție, a deciziei de impunere precum și a Deciziei nr. 135 din 5 noiembrie 2010 a Comisiei de Soluționare a contestațiilor. Ulterior, recurenta a depus un memoriu intitulat „Motive de ordine publică”, de fapt, o dezvoltare a motivelor de recurs. În esență, recurenta a arătat următoarele: Instanța nu a judecat contestația cu care a fost învestită, în condițiile în care nu au fost respectate cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., în acest fel încălcându-i-se societății reclamante accesul la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție, cât și dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Legea nr. 73/2000 conține o reglementare lacunară, deoarece din aceasta lipsesc prevederile care să reglementeze explicit regimul juridic al veniturilor la Fondul de Mediu, modalitatea de control, de urmărire și de încasare a acestora, astfel că acest act normativ nu poate reprezenta un temei suficient pentru recunoașterea legalității obligațiilor la Fondul de Mediu.

Nici una dintre atribuțiile pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu nu se referă la aprecierea îndeplinirii obiectivelor de valorificare prin reciclare/recuperare a deșeurilor de ambalaje, astfel că în aceste condiții, autoritatea publică amintită nu are competența de a decide în această materie, până la adoptarea unui act normativ care să clarifice modul de stabilire și regimul juridic aplicabil contribuțiilor la Fondul de Mediu. Așa fiind, obligarea la plata sumelor pentru cantitățile de ambalaje introduse pe piața națională pentru perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2005 (dată la care Legea nr. 73/2000 a fost abrogată) este lipsită de fundament legal.

Apoi, în raport de prevederile Legii nr. 73/2000, neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin acest act normativ atrage răspunderea contravențională, iar nu alt tip de răspundere juridică; legea nu instituie o răspundere fiscală, care să dea dreptul organului de control să oblige contribuabilul la plata veniturilor la Fondul pentru Mediu. Pentru perioada iunie 2002 - februarie 2007 SC L.R.I. SRL a plătit ambele contribuții în executarea obligațiilor stabilite de Administrație Fondului pentru Mediu prin titlul executoriu nr. 32 din 22 martie 2007, conform documentelor anexate memoriului depus la instanța de recurs în data de 21 octombrie 2013. Având în vedere principiul neretroactivității legii și faptul că legea de procedură este de imediată aplicare, precum și dispozițiile art. 327 din O.G.

nr. 92/2003 și cele ale art. 12 din Legea nr. 196/2005, organul de control ar fi trebuit să respecte procedura instituită de Codul de procedură fiscală atât cu privire la calculul eventualelor majorări și penalități de întârziere, cât și cu privire la perioada pentru care avea dreptul de a aplica rezerva valorificării ulterioare. Conform contractelor încheiate, începând cu 2005, cu SC C.I. SRL și SC A.E. SRL, operatori economici autorizați pentru operațiuni de valorificare a deșeurilor de ambalaje, reclamanta și-a îndeplinit obiectivele anuale de valorificare a deșeurilor, în mod individual, astfel cum arată prevederile art. 33 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 578/2006 al Ministerului Mediului.

Recursul este fondat. În acord cu dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., text legal ce consacră principiul rolului activ al judecătorului, instanța de judecată are obligația de a ordona probele pe care le consideră necesare, de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea cauzei. De asemenea, în baza aceluiași text legal, instanța posedă puterea juridică de a ordona, chiar și din oficiu, dovezile pe care le consideră necesare pentru soluționarea cauzei, chiar și în ipoteza în care părțile se împotrivesc. Cu atât mai mult, când chiar partea solicită o probă utilă cauzei, instanța de judecată trebuie să încuviințeze administrarea acesteia.

În speță, SC L.R.I. SRL solicitase proba cu expertiza de specialitate, cerere motivată de faptul că este necesară verificarea unui număr de procese verbale și facturi fiscale pentru a se stabili ulterior dacă au fost îndeplinite obiectivele de valorificare a deșeurilor de hârtie și carton, conform prevederilor H.G. nr. 621/2005, privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, în condițiile în care societatea reclamantă susținea că a colectat deșeurile de ambalaje, că le-a înscris distinct în procesele verbale pe care le-a transmis unor operatori economici, în baza raporturilor contractuale încheiate cu aceștia, în vederea reciclării. Or, decizia instanței, conform Încheierii de ședință din 18 noiembrie 2011 de a respinge nemotivat cererea de efectuare a expertizei de specialitate, apare, fără dubii, în conflict evident cu regula cu valoare de principiu consacrată în art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. Nu este mai puțin adevărat că prima instanță a respins în mod corect pretenția reclamantei ca expertul să se pronunțe asupra unor chestiuni de drept, cum ar fi incidența în cauză a unor prevederi ale Ordinului nr. 578/2006, însă nu a motivat în nici un fel respingerea probei cu expertiza de specialitate pentru clarificarea chestiunilor de fapt mai sus arătate. Este evident că instanța de judecată nu a stabilit în mod clar starea de fapt, dar nici realitatea normativă în cauză, motiv pentru care hotărârea pronunțată este nelegală în raport de prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., fiind necesară casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea suplimentării probatoriului cu o expertiză de specialitate și, eventual cu orice alte probe solicitate de părțile litigante, pe care instanța le consideră concludente.

Înalta Curte notează că în speță sunt incidente prevederile art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., text legal care prevede că „se impune casarea hotărârii în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.” Or, în speță, instanța nu avea, în lipsa expertizei de specialitate, elementele probatorii suficiente pentru a proceda la o analiză în fond a acțiunii. Apoi, cum suplimentarea probatoriului cu expertiza de specialitate nu este posibilă în fața instanței de recurs, față de prevederile art. 305 C. proc. civ., care limitează administrarea probelor în recurs la depunerea înscrisurilor noi, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC L.R.I. SRL, va casa Sentința civilă nr. 1899 din 16 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC L.R.I. SRL, București împotriva Sentinței civile nr. 1899 din 16 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată. Trimite cauza spre rejudecare către instanța de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2013. Procesat de GGC - LM