ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7797/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

SC L.R.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului

pentru Mediu, anularea Deciziei de impunere 164 din 24 august 2010 prin care

reclamanta a fost obligată la plata sumei de 972.444 RON reprezentând 627.279

debite, 344.454 dobânzi și 711 penalități, a Raportului de inspecție fiscală

nr. 179 din 24 august 2010 prin care s-au stabilit aceste sume de plată,

respectiv taxa de 2 RON/kg, prevăzută la art. 9 din O.U.G. nr. 196/2005, în

sarcina reclamantei, și a Deciziei nr. 135 din 5 noiembrie 2010, prin care s-a

respins contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr.

164 din 24 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 179 din 24

august 2010.

A mai solicitat

suspendarea executării Deciziei de impunere 164 din 24 august 2010.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut, în esență, că organul de control, a omis în mod eronat,

faptul că a colectat și valorificat peste 365 tone de deșeuri de carton și

hârtie în perioada 2005 - 2010 și a plătit către buget, în perioada 2002 -

2010, în totalitate sumele care au fost datorate conform prevederilor legale

privind legislația de mediu.

A mai arătat că

majorările privind sumele de 344.454 RON reprezentând dobânzi și 711 RON

reprezentând penalități au fost greșit calculate, că suma stabilită cu titlu de

plăți restante în valoare de 972.444 RON pentru perioada 2002 - 2010, este

nelegal stabilită, că acest control de legalitate a fost desfășurat după 8 ani.

A mai argumentat că a

procedat la colectarea și valorificarea deșeurilor în fiecare lună, corect și

legal în conformitate cu prevederile art. 33 din Metodologia de aplicare a

Ordinului nr. 578/2006 și a O.U.G. nr. 195/2005 privind Fondul de Mediu, optând

pentru încredințarea deșeurilor de ambalaje în baza unui contract încheiat cu

SC C.I. SRL și ulterior cu SC A.E. SRL, societăți specializate în acest scop,

care în perioada 27 octombrie 2005 - 28 iunie 2010 au predat aceste deșeuri la

SC V. SRL și la SC E. SRL Zărnești pentru reciclare, conform celor înscrise în

procesele-verbale de preluare a deșeurilor din carton, și că astfel, conform

prevederilor art. 32 alin. (1) din metodologie, nu datorează taxa de 2 RON/kg,

prevăzută la art. 9 din O.U.G. 196/2005.

Prin Sentința civilă

nr. 1899 din 16 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare ca

inadmisibilă și cererea de anulare a actelor administrative ca nefondată.

În ceea ce privește

cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere 164 din 24 august 2010,

Curtea a constatat că petenta nu a achitat cauțiunea legală stabilită de art.

215 C. proc. fisc.

Referitor la cererea

de anulare a Deciziei de impunere nr. 164 din 24 august 2010, a Raportului de

inspecție fiscală nr. 179 din 24 august 2010 și a Deciziei nr. 135 din 5

noiembrie 2010, instanța fondului a constatat că reclamanta în mod eronat a

valorificat și reciclat deșeuri de ambalaje pentru îndeplinirea obiectivelor

anuale de valorificare/reciclare prin predarea acestora către SC A.E. SRL și SC

C.I. SRL, care nu sunt societăți autorizate să preia responsabilitatea

îndeplinirii obiectivelor contribuabililor la Fondul pentru mediu în condițiile

art. 16 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a

deșeurilor de ambalaje, cu modificările și completările ulterioare și nici nu

sunt licențiate în conformitate cu Ordinul ministrului mediului și gospodăririi

apelor, al ministrului economiei și comerțului și al ministrului administrației

și internelor nr. 1229/731/1.095/2005 pentru aprobarea Procedurii și

criteriilor de autorizare a operatorilor economici în vederea preluării

responsabilității privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și

reciclare a deșeurilor de ambalaje.

A mai constatat că,

potrivit dispozițiilor legale, documentele de însoțire a deșeurilor de ambalaje

trebuie să menționeze dacă încredințarea spre valorificare a acestora se face

în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de

ambalaje, mențiuni care, în speță, lipseau, și că reclamanta nu a putut

prezenta documentele justificative solicitate de dispozițiile art. 16 din H.G.

nr. 621/2005 operatorilor economici responsabili care au optat pentru

realizarea obiectivului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje în mod

individual.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1899 din 16 martie 2012 a declarat recurs reclamanta SC L.R.I. SRL,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

Se impune casarea

sentinței recurate deoarece instanța de judecată a respins nefondat cererea de

efectuare a expertizei, probă prin care se făcea dovada (adunând fiecare

cantitate de deșeuri înscrisă în procesele-verbale și facturile fiscale) că

și-a îndeplinit în fiecare an obiectivul anual de valorificare a deșeurilor de

carton, conform prevederilor H.G. nr. 621/2005 și ale Ordinului nr. 578/2006.

Doar dintr-o eroare

contabilă a AFM s-a stabilit în sarcina SC L.R.I. SRL o datorie fiscală de

972.444 RON - reprezentând obligații financiare suplimentare, deșeurile de

carton fiind colectate, predate și reciclate în cantitățile prevăzute anual, de

către SC V. SRL Adjud și E.P. SA Zărnești.

În subsidiar, dacă se

trece peste apărările formulate în rejudecare să se dispună anularea raportului

de inspecție, a deciziei de impunere precum și a Deciziei nr. 135 din 5

noiembrie 2010 a Comisiei de Soluționare a contestațiilor.

Ulterior, recurenta a

depus un memoriu intitulat „Motive de ordine publică”, de fapt, o dezvoltare a

motivelor de recurs.

În esență, recurenta

a arătat următoarele:

Instanța nu a judecat

contestația cu care a fost învestită, în condițiile în care nu au fost

respectate cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în acest fel

încălcându-i-se societății reclamante accesul la justiție prevăzut de art. 21

din Constituție, cât și dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legea nr. 73/2000

conține o reglementare lacunară, deoarece din aceasta lipsesc prevederile care

să reglementeze explicit regimul juridic al veniturilor la Fondul de Mediu,

modalitatea de control, de urmărire și de încasare a acestora, astfel că acest

act normativ nu poate reprezenta un temei suficient pentru recunoașterea

legalității obligațiilor la Fondul de Mediu.

Nici una dintre

atribuțiile pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu nu se referă la

aprecierea îndeplinirii obiectivelor de valorificare prin reciclare/recuperare

a deșeurilor de ambalaje, astfel că în aceste condiții, autoritatea publică

amintită nu are competența de a decide în această materie, până la adoptarea

unui act normativ care să clarifice modul de stabilire și regimul juridic

aplicabil contribuțiilor la Fondul de Mediu. Așa fiind, obligarea la plata

sumelor pentru cantitățile de ambalaje introduse pe piața națională pentru

perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2005 (dată la care Legea nr. 73/2000 a

fost abrogată) este lipsită de fundament legal.

Apoi, în raport de

prevederile Legii nr. 73/2000, neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin acest

act normativ atrage răspunderea contravențională, iar nu alt tip de răspundere

juridică; legea nu instituie o răspundere fiscală, care să dea dreptul

organului de control să oblige contribuabilul la plata veniturilor la Fondul

pentru Mediu.

Pentru perioada iunie

2002 - februarie 2007 SC L.R.I. SRL a plătit ambele contribuții în executarea

obligațiilor stabilite de Administrație Fondului pentru Mediu prin titlul

executoriu nr. 32 din 22 martie 2007, conform documentelor anexate memoriului

depus la instanța de recurs în data de 21 octombrie 2013.

Având în vedere

principiul neretroactivității legii și faptul că legea de procedură este de

imediată aplicare, precum și dispozițiile art. 327 din O.G. nr. 92/2003 și cele

ale art. 12 din Legea nr. 196/2005, organul de control ar fi trebuit să

respecte procedura instituită de Codul de procedură fiscală atât cu privire la calculul

eventualelor majorări și penalități de întârziere, cât și cu privire la

perioada pentru care avea dreptul de a aplica rezerva valorificării ulterioare.

Conform contractelor

încheiate, începând cu 2005, cu SC C.I. SRL și SC A.E. SRL, operatori economici

autorizați pentru operațiuni de valorificare a deșeurilor de ambalaje,

reclamanta și-a îndeplinit obiectivele anuale de valorificare a deșeurilor, în

mod individual, astfel cum arată prevederile art. 33 alin. (1) lit. b) din

Ordinul nr. 578/2006 al Ministerului Mediului.

Recursul este fondat.

În acord cu

dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., text legal ce consacră

principiul rolului activ al judecătorului, instanța de judecată are obligația

de a ordona probele pe care le consideră necesare, de a pune în dezbaterea

părților orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la

dezlegarea cauzei. De asemenea, în baza aceluiași text legal, instanța posedă

puterea juridică de a ordona, chiar și din oficiu, dovezile pe care le

consideră necesare pentru soluționarea cauzei, chiar și în ipoteza în care

părțile se împotrivesc.

Cu atât mai mult,

când chiar partea solicită o probă utilă cauzei, instanța de judecată trebuie

să încuviințeze administrarea acesteia.

În speță, SC L.R.I.

SRL solicitase proba cu expertiza de specialitate, cerere motivată de faptul că

este necesară verificarea unui număr de procese verbale și facturi fiscale

pentru a se stabili ulterior dacă au fost îndeplinite obiectivele de

valorificare a deșeurilor de hârtie și carton, conform prevederilor H.G. nr.

621/2005, privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, în

condițiile în care societatea reclamantă susținea că a colectat deșeurile de

ambalaje, că le-a înscris distinct în procesele verbale pe care le-a transmis

unor operatori economici, în baza raporturilor contractuale încheiate cu

aceștia, în vederea reciclării.

Or, decizia

instanței, conform Încheierii de ședință din 18 noiembrie 2011 de a respinge

nemotivat cererea de efectuare a expertizei de specialitate, apare, fără dubii,

în conflict evident cu regula cu valoare de principiu consacrată în art. 129

alin. (4) C. proc. civ.

Nu este mai puțin

adevărat că prima instanță a respins în mod corect pretenția reclamantei ca

expertul să se pronunțe asupra unor chestiuni de drept, cum ar fi incidența în

cauză a unor prevederi ale Ordinului nr. 578/2006, însă nu a motivat în nici un

fel respingerea probei cu expertiza de specialitate pentru clarificarea

chestiunilor de fapt mai sus arătate.

Este evident că

instanța de judecată nu a stabilit în mod clar starea de fapt, dar nici

realitatea normativă în cauză, motiv pentru care hotărârea pronunțată este

nelegală în raport de prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., fiind

necesară casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe, în vederea suplimentării probatoriului cu o expertiză de

specialitate și, eventual cu orice alte probe solicitate de părțile litigante,

pe care instanța le consideră concludente.

Înalta Curte notează

că în speță sunt incidente prevederile art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc.

civ., text legal care prevede că „se impune casarea hotărârii în toate cazurile

în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a

intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind

necesară administrarea de probe noi.”

Or, în speță,

instanța nu avea, în lipsa expertizei de specialitate, elementele probatorii

suficiente pentru a proceda la o analiză în fond a acțiunii.

Apoi, cum suplimentarea

probatoriului cu expertiza de specialitate nu este posibilă în fața instanței

de recurs, față de prevederile art. 305 C. proc. civ., care limitează

administrarea probelor în recurs la depunerea înscrisurilor noi, Înalta Curte,

conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de

reclamanta SC L.R.I. SRL, va casa Sentința civilă nr. 1899 din 16 martie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC L.R.I. SRL, București împotriva Sentinței civile nr.

1899 din 16 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată. Trimite cauza spre rejudecare către instanța de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM