ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 632/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC L. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. 1 din 26 august 2011 până la pronunțarea instanței de fond în temeiul art. 14 din Legea 554/2004. În motivarea cererii s-a arătat că în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite prin actele normative menționate, respectiv dispozițiile art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, art. 14, art. 16 alin. (2) din același act normativ, art. 32 alin. (1) din Metodologia de Calcul al Contribuțiilor și Taxelor datorate la Fondul de Mediu aprobată prin Ordonanța nr. 578/2008, art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G.

nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, reclamanta a încheiat cu SC R.B.S. SA contractele de vânzare-cumpărare nr. 285 din 19 martie 2004 și nr. 933 din 07 februarie 2007. S-a mai arătat că în temeiul acestor contracte reclamanta a predat către SC R.B.S. SA deșeurile rezultate din ambalaje, acestea fiind la rândul lor predate în totalitate către reciclatori finali. A mai precizat reclamanta că prin aceste operațiuni, societatea a îndeplinit obiectivele stabilite de H.G. nr. 621/2005, scopul declarat menționat expres în art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje fiind îndeplinite. În urma inspecției fiscale desfășurate de A.F.M., s-a menționat că aceasta din urmă a considerat faptul că societatea nu și-ar fi îndeplinit obiectivul stabilit prin actele normative menționate, deoarece în cuprinsul contractelor încheiate cu SC R.B.S.

SA nu era menționat expres faptul că încredințarea spre valorificare/reciclare a deșeurilor se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale prevăzute de H.G. nr. 621/2005. Împotriva actelor administrativ fiscale emise, reclamanta a formulat contestație fiscală potrivit art. 205 și următoarele C. proc. fisc., înregistrată sub nr. 93145 din 5 noiembrie 2010 a Administrației Fondului pentru Mediu. Prin Decizia nr. 146 din 7 decembrie 2010, Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Venituri a respins contestația fiscală, menținând cele două acte atacate. Împotriva deciziei menționate reclamanta a formulat acțiune având ca obiect anularea celor două acte, cauza făcând obiectul dosarului nr. 12.659/2/2010 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Totodată a mai precizat reclamanta că prin Sentința nr. 4.973 din 8 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 10.784/2/2010, rămasă irevocabilă s-a dispus suspendarea executării Raportului de Inspecție Fiscală nr. 222 din 25 octombrie 2010 și a Deciziei de Impunere nr. 203 din 25 octombrie 2010, înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. 87.615 din 25 octombrie 2010, în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 215 C. proc. fisc. Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta SC L. SRL în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și, în consecință, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 1 din 26 august 2011 până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că actul administrativ, Decizia nr. 1 din 26 august 2011, a cărui suspendare se solicită se referă la obligațiile de plată accesorii la Fondul pentru Mediu, pentru suma de 58.072 RON, iar în conformitate cu art. 110 din O.G. nr. 92/2003, republicată, constituie titlu de creanță. În speță, prin Sentința civilă nr. 4.973 din 08 decembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 10.784/2/2010, rămasă irevocabilă s-a dispus suspendarea executării Raportului de Inspecție Fiscală nr. 222 din 25 octombrie 2010 și a Deciziei de impunere nr. 203 din 25 octombrie 2010, în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 215 C. proc.

fisc. S-a mai reținut că din analiza Deciziei nr. 1 din 26 august 2011, a reieșit că obligațiile fiscale accesorii de plată au fost stabilite în baza Deciziei din 1 iunie 2010, pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 15 august 2011 - cu titlu de sume accesorii, în condițiile în care prin hotărâre judecătorească s-a dispus suspendarea executării Raportului de Inspecție Fiscală nr. 222 din 25 octombrie 2010 și a Deciziei de impunere nr. 203 din 25 octombrie 2010 și în aceste acte majorările au fost calculate până la data de 14 iunie 2010, fiind deci o perioadă în care accesoriile se suprapun cu cele calculate prin procesul-verbal anterior. A mai reținut Curtea că întreaga cantitate de deșeuri a fost predată către SC R.B.S.

S.A., aceasta din urmă atestând predarea întregii cantități de deșeuri către reciclator, astfel fiind îndeplinite, pe de o parte obiectivul prevăzut de H.G. nr. 621/2005 iar pe de altă parte însuși scopul activității de gestionare a deșeurilor de ambalaje stabilit de art. 4 alin. (2), la fondul de mediu fiind virată de către SC R.B.S. SA taxa de 3% din valoarea deșeurilor, aspecte care au condus la existența unor indicii de nelegalitate a actului administrativ contestat. Cealaltă condiție impusă de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și republicată referitoare la paguba iminentă ce s-ar produce reclamantei prin executarea actului administrativ-fiscal s-a apreciat, de asemenea, că este îndeplinită.

Raportat la specificul activității reclamantei, precum și natura obligațiilor contractuale ale acesteia, s-a reținut iminența producerii unei pagube în patrimoniul societății contestatoare. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că cele două condiții respectiv cazul bine justificat și iminenta producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedite de către persoana lezată care a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal și care este datoare să propună și să administreze dovezi concludente din care să rezulte existența cumulativă a acestora.

Cazul bine justificat, care presupune că este probată de la început o îndoială puternică asupra legalității actului, nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, astfel cum procedează instanța de fond, deoarece acestea vizează fondul actului care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare. Pornind de la aceste considerații principiale, recurenta a solicitat să se constate că nu pot fi primite apărările reclamantei-intimate motivat de argumentul potrivit căruia, deși aceasta recunoaște, chiar în acțiunea introductivă de instanță, faptul că nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, consideră, fără femei, că nerespectarea acestor îndatoriri ar trebui sancționată contravențional și nu poate conduce la obligarea contribuabilului la plata contribuției la fondul pentru mediu.

Cu privire la condiția pagubei iminente, recurenta a arătat că nu pot fi reținute argumentele instanței de fond («... producerea unei pagube iminente este previzibilă și certă fără de cuantumul mare al sumei reținută ca obligație de plată»), pentru simplul motiv că reclamanta nu a dovedit, sub aspectul prejudiciului, intrarea în incapacitate de plată, nedepunând la dosar niciun bilanț și/sau balanță de profit și pierderi a firmei din care să rezulte că suma executată ar reprezenta un efort financiar deosebit pentru aceasta. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Împotriva Deciziei nr. 1 din 26 august 2011 emisă de recurentă, pe lângă cererea de suspendare care formează obiectul prezentului dosar, intimata a formulat și contestație fiscală. Prin Decizia nr. 65 din 26 octombrie 2011 emisă de A.F.M., aceasta a admis contestația societății intimate, dispunând anularea Deciziei, reținându-se că nu puteau fi calculate accesorii pentru un debit prevăzut într-un act administrativ a cărui executare era suspendată. De altfel așa cum se poate observa acesta a și fost unul dintre motivele care trebuia să conducă la admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de calcul accesorii, motiv care a fost avut în vedere de către prima instanță.

Pe de altă parte, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond". În cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Raportat la probele administrate, Înalta Curte apreciază că instanța de fond, motivat și argumentat a apreciat că, în cauză, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat. Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză, deoarece, așa cum constant s-a reținut și în jurisprudența acestei curți, prin cuantumul sumei impuse, în caz de executare a unui act administrativ a cărui legalitate, cel puțin aparent, nu este deplin confirmată, s-ar perturba grav activitatea unei societăți comerciale.

Alături de argumentele expuse mai sus, se are în vedere și Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă. Așa cum s-a arătat de altfel și în Recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele persoanelor particulare. Aceeași Recomandare reamintește principiile din Recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniștrii care cheamă autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanța judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.

Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații. Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, de recomandările Comitetului de Miniștrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale și de circumstanțele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul reclamantei. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. Față de cele arătate, reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. "ș" și "t", că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul art. 312 C. proc.

civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 5504 din 30 septembrie 2011 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.