ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 621/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 12 martie 2010

și precizată la data de 27 octombrie 2010, reclamanta SC „C.P.R.” SRL București

a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 270 din 7 decembrie 2009 și a

Deciziei nr. 8 din 3 februarie 2010 întocmite de pârâta Administrația Fondului

pentru Mediu cu privire la obligația de plată a sumei de 815.046 RON,

reprezentând contribuții la Fondul pentru Mediu și majorările de întârziere

aferente, calculate în perioada 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2007.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că deciziile emise de către autoritatea pârâtă

sunt nelegale, întrucât nu datorează obligațiile fiscale stabilite în sarcina

sa, în condițiile în care a îndeplinit anual obiectivul de valorificare a

deșeurilor din ambalaje, iar neexecutarea obligației de informare a

contractanților săi poate determina, cel mult, aplicarea sancțiunii amenzii

contravenționale și nu plata contribuției la Fondul pentru Mediu.

Reclamanta a

învederat că a depășit obiectivul de valorificare fixat pe categorii de

deșeuri, concluzie care rezultă din însumarea cantităților de deșeuri de

ambalaje pe care le-a predat operatorilor economici autorizați. De asemenea,

s-a arătat că, deșeurile predate de societate au fost valorificate efectiv, fie

de către partenerii săi contractuali, fie de către alți operatori economici

autorizați.

Referitor la

neînscrierea pe facturi a mențiunii „în vederea îndeplinirii obiectivului de

valorificare”, s-a susținut că o asemenea cerință nu este impusă de lege pentru

validitatea contractului de predare a deșeurilor din ambalaje și nici nu

împietează asupra atingerii obiectivului anual de valorificare.

Pârâta Administrația

Fondului pentru Mediu a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, cu

motivarea că, obiectul acțiunii în contencios administrativ îl poate reprezenta

numai Decizia nr. 8 din 3 februarie 2010 emisă în soluționarea contestației

formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 270 din 7 decembrie 2009.

Prin Încheierea dată

în ședința publică de la 27 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția

inadmisibilității acțiunii, reținând că, reclamanta a solicitat să fie anulată

atât Decizia de impunere nr. 270 din 7 decembrie 2009, cât și Decizia nr. 8 din

3 februarie 2010 întocmită de autoritatea pârâtă în soluționarea contestației

administrative.

Aceeași instanță a

pronunțat Sentința civilă nr. 1180 din 16 februarie 2011, prin care a admis

acțiunea, a anulat Deciziile nr. 270 din 7 decembrie 2009 și nr. 8 din 3

februarie 2010 emise de pârâtă, obligând pârâta să plătească reclamantei

cheltuieli de judecată în sumă de 57.250,11 RON.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că în perioada 1 ianuarie 2003 - 31

decembrie 2007, care a fost supusă controlului, reclamanta a îndeplinit

condițiile prevăzute de art. 14 din H.G. nr. 621/2005 și art. 33 alin. (1) din

Ordinul Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578/2006, prin

realizarea planului anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje introduse pe

piața națională. Îndeplinirea acestui obiectiv presupune să existe o predare a

deșeurilor și ca predarea să se facă pe baza unui contract către un agent

economic valorificator.

Astfel, s-a avut în

vedere că, reclamanta a încheiat contracte prin care a încredințat agenților

economici specializați cantitățile stabilite de lege pentru fiecare tip de

deșeuri, asigurând valorificarea deșeurilor din carton, din lemn și a

ambalajelor din plastic.

Faptul că nu s-a

precizat în mod expres în facturi și în contracte că, predarea deșeurilor s-a

făcut în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a fost

considerat de prima instanță ca fiind o nerespectare a obligației reclamantei

de a informa terții, fără a avea drept consecință stabilirea obligației de

plată a contribuției la Fondul pentru Mediu.

Concluzia instanței

de fond s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 73/2000 și ale Ordonanței de

urgență a Guvernului nr. 196/2005, conform cărora, sancțiunea aplicabilă în

cazul neîndeplinirii obiectivului anual de valorificare este plata contribuției

la Fondul pentru Mediu, iar în cazul neexecutării obligației de informare,

sancțiunea prevăzută de H.G. nr. 621/2005 este plata unei amenzi

contravenționale.

De asemenea, s-a

reținut că, reclamanta nu avea obligația de a încheia contracte cu agenții

economici autorizați, întrucât dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. b) și alin.

(2) din H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor din

ambalaje stabilesc numai obligația de predare a deșeurilor din ambalaje către

agenții economici specializați.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu,

solicitând ca în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie

modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate de

reclamantă.

În primul motiv de

recurs a fost criticată soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a

acțiunii, cu motivarea că, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. d) și art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a susținut

că acțiunea formulată pentru anularea deciziei de impunere, fără a se contesta

și decizia de soluționare a contestației administrative, trebuia respinsă ca

inadmisibilă față de dispozițiile art. 218 C. proc. fisc., care prevăd că numai

deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța de

contencios administrativ competentă. Chiar și în ipoteza precizării acțiunii la

data de 27 octombrie 2010, în sensul contestării deciziei dată în procedura

administrativă, recurenta a arătat că intimata nu a respectat termenul legal de

prescripție de 6 luni, calculat de la data de 10 februarie 2010 când a fost

comunicată Decizia nr. 8 din 3 februarie 2010, astfel că acțiunea se impunea a

fi respinsă ca tardivă.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, formulat pe fondul cauzei, a fost criticată soluția de

admitere a acțiunii, cu motivarea că instanța de fond a interpretat greșit

dispozițiile legale în baza cărora au fost stabilite obligațiile de plată ale

societății intimate la Fondul pentru Mediu.

Cu referire la

dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul

pentru mediu, aprobată prin Legea nr. 105/2006, ale Hotărârii Guvernului nr.

621 din 20 iulie 2005 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje

și ale Ordinului M.M.G.A. nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul

a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, recurenta a arătat

că intimata nu a dovedit prin documente justificative realizarea obiectivului

anual de valorificare a deșeurilor de ambalaje în mod individual.

În acest sens, s-a

arătat că, în contractele și în facturile întocmite de recurentă, nu s-a

atestat faptul efectiv al asumării și îndeplinirii obiectivelor de

valorificare-reciclare, prin individualizarea cantităților de deșeuri de

ambalaje colectate. Simpla predare a cantităților de deșeuri către operatorii

economici nu poate constitui dovada îndeplinirii obiectivelor anuale de

valorificare și reciclare, fiind necesară respectarea tuturor obligațiilor

impuse de lege, ceea ce nu s-a realizat în cazul mărfii tranzacționate de

societatea intimată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prin încheierea dată

în ședința publică de la 27 octombrie 2010, instanța de fond a constatat corect

lipsa de temei a excepțiilor de inadmisibilitate a acțiunii și de tardivitate a

cererii de anulare a Deciziei nr. 8 din 3 februarie 2010 și a dispus

respingerea acestora, întrucât prin cererea de chemare în judecată, formulată

în termenul prevăzut de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004,

intimata-reclamantă a solicitat atât anularea deciziei de impunere emisă de

recurenta-pârâtă, cât și anularea deciziei emisă de aceeași autoritate publică

în procedura de soluționare a contestației administrative reglementate de

dispozițiile art. 218 C. proc. fisc.

Criticile formulate pe

fondul pricinii sunt de asemenea nefondate și vor fi respinse, constatându-se

că este legală și temeinică soluția primei instanțe de anulare a deciziilor

prin care Administrația Fondului pentru Mediu a obligat intimata-reclamantă să

plătească suma de 815.046 RON cu titlul de contribuție la Fondul pentru Mediu

și majorări de întârziere, pe motiv că deșeurile de hârtie - carton, plastic și

metal, predate către SC „R.” SRL, SC „R.B.S.” SA și SC „A.E.” SRL nu au fost

predate în scopul îndeplinirii obiectivelor de valorificare prevăzute de art.

16 - 17 din H.G. nr. 621/2005.

Concluzia instanței

de fond este conformă dispozițiilor art. 14 din H.G. nr. 621/2005 privind

gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje și art. 33 alin. (1) din

Ordinul MMGA nr. 578/2006, potrivit cărora, îndeplinirea obiectivului anual de

valorificare presupune să existe o predare a deșeurilor și predarea să se facă

pe baza unui contract către un agent economic valorificator.

Astfel, art. 14 din

H.G. nr. 621/2005, producătorii și importatorii de ambalaje au obligația de a

realiza anual obiectivele de valorificare a deșeurilor de ambalaje introduse pe

piața națională, iar conform art. 16 alin. (2) din același act normativ și art.

33 alin. (1) din Ordinul MMGA nr. 578/2006, obiectivele anuale de valorificare,

respectiv de reciclare a deșeurilor de ambalaje se pot realiza fie în mod

individual, de către producătorii și importatorii de ambalaje, fie prin

transferarea responsabilității către un operator economic, autorizat de

Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor.

Intimata-reclamantă a

dovedit îndeplinirea acestor condiții legale, întrucât în perioada supusă

controlului, a încheiat contracte prin care a încredințat deșeurile din carton,

din lemn și ambalajele de plastic către agenți economici specializați și

autorizați să desfășoare activități de valorificare a deșeurilor.

Faptul că în

contracte și în facturi nu s-a precizat în mod expres că predarea deșeurilor

s-a făcut în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a fost corect

calificat de instanța de fond ca fiind o consecință a nerespectării obligației

de informare a terților de către intimata-reclamantă, care însă nu poate

constitui temei pentru obligația de plată a contribuției la Fondul pentru

mediu.

Instanța de fond a

apreciat corect că obligațiile de valorificare și de informare stabilite în

sarcina producătorilor și importatorilor de ambalaje și deșeuri din ambalaje au

un caracter distinct, fapt care rezultă și din sancțiunile aplicabile în cazul

neexecutării lor.

Astfel, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 73/2000 și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr.

196/2005, sancțiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii obiectivului anual de

valorificare este plata contribuției la Fondul pentru mediu, iar conform

Hotărârii Guvernului nr. 621/2005, în cazul neexecutării obligației de

informare, sancțiunea care se aplică este plata unei amenzi contravenționale.

Față de această

reglementare, s-a constatat că, reclamanta a îndeplinit obiectivele anuale de

valorificare a deșeurilor din ambalaje, iar omisiunea mențiunii că deșeurile au

fost predate în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare nu

prezintă relevanță în condițiile în care valorificarea deșeurilor de către

societățile autorizate a fost efectivă și nu a fost contestată de către

autoritatea recurentă.

De asemenea, s-a avut

în vedere că, dispozițiile art. 33 alin. (1) din Ordinul MMGA nr. 578/2006 și

art. 18 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din H.G. nr. 349/2002 stabilesc numai

obligația de predare a deșeurilor din ambalaje către agenții economici

specializați, fără a impune stipularea unor clauze de natura celor solicitate

de autoritatea recurentă cu privire la scopul predării deșeurilor din ambalaje.

Pentru considerentele

care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare

a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în temeiul dispozițiilor art. 20

din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței nr. 1180

din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM