ÎCCJ, decizie (scj.ro #81714)

. Marcă. Nume comercial. Acțiune în concurență neloială. Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Nume comercial. Index alfabetic : concurență neloială - nume comercial - marcă Legea nr. 84/1998, art. 35 Legea nr. 11/1991, art. 2 Legea 26/1990, art. 25 Pentru a fi incident textul art. 2 din Legea nr. 11/1991 este necesar să se dovedească de partea care reclamă concurența neloială actul sau faptul contrar uzanțelor cinstite în activitatea desfășurată de către cel acuzat în acest sens, nefiind suficient un simplu act sau fapt în lipsa caracterului contrar uzanțelor cinstite. Astfel că înregistrarea unei societăți cu o denumire similară, prestarea de servicii, respectiv de comercializare a unor produse chiar și asemănătoare cu cele pentru care partea reclamantă este titulară de marcă, nu sunt suficiente prin ele însele să dovedească o concurență neloială pe piață.

Mai mult, ca titulară a unei denumiri înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, o societate este în deplin drept să o utilizeze, atât timp cât nu se dovedește caracterul neloial al activității desfășurate, până la schimbarea sau radierea acesteia la cererea unui terț vătămat, astfel cum prevede art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului . Secția I civilă, decizia nr. 632 din 03 februarie 2012 Prin decizia civilă nr. 277/C din 08 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins ca neîntemeiat apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1016 din 02.06.2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția civilă, reținând următoarele: Reclamanta S.C.

E. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. E.N.T. S.R.L. și Oficiul Național al Registrului Comerțului, solicitând ca prima dintre pârâte să fie obligată la schimbarea denumirii societății prin eliminarea particulei ERCO, să i se interzică deținerea în scopul comercializării sau comercializarea produselor purtând semnul Erco, importul-exportul produselor purtând același semn, utilizarea pe documentele societății pârâte sau pentru publicitate a acestuia și să fie obligată la prezentarea listelor cu clienții societății, cu cantitatea de marfa vândută, cu stocurile de marfă și materii prime începând cu 01.12.2004. În motivare s-a arătat că asociatul unic și administratorul SC E.N.T. SRL este un fost angajat al societății reclamante, care a deținut funcția de director, iar, în prezent, acesta utilizează cu rea credință numele societății reclamante, ceea ce produce confuzie în rândul clientelei acesteia.

A mai susținut reclamanta că a înregistrat marca „ERCO” la O.S.I.M., conform certificatului nr.54xxx din 04.07.2002 și că prin folosirea de către pârâtă a denumirii ERCO se produce confuzie între numele celor două societăți pentru că, în condițiile în care produsele comercializate sunt similare, publicul consideră că se adresează firmei reclamante și există riscul de asociere cu marca acesteia din urmă. S-au invocat prevederile art.35 din Legea nr.84­/1998, conform cărora înregistrarea mărcii îi conferă titularului un drept exclusiv asupra ei, și s-a susținut că prin utilizarea de către pârâtă a mărcii ERCO se produc importante prejudicii atât societății reclamante cât și consumatorilor, care sunt înșelați cu privire la calitatea bunurilor pe care le achiziționează, pentru că mărfurile pârâtei sunt identice sau similare cu cele comercializate de reclamantă și sunt prezentate ca fiind originale ERCO.

Oficiul National al Registrului Comerțului a arătat că prin încheierea nr.12631 din 22.02.2007 pronunțată de judecătorul delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Constanța a fost admisă cererea de mențiuni conform căreia SC E.N.T. SRL și-a schimbat denumirea în SC B.I. SRL. Totodată, pârâtul a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive și a arătat că opozabilitatea față de oficiile registrului comerțului a hotărârilor judecătorești prin care se dispune efectuarea de înregistrări în registrul comerțului este asigurată ope legis, potrivit art.7 din Legea nr. 26/1990. Pârâta SC B.I. SRL a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, arătând că la data acționării în judecată denumirea societății fusese deja schimbată și că reclamanta nu a produs nici un fel de dovezi referitoare la comercializarea, deținerea, importul și exportul produselor purtând semnul ERCO.

Inițial, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, Secția Comercială și Contencios Administrativ și Fiscal. Prin încheierea de ședință din 19.03.2008 această instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul Național al Registrului Comerțului, iar prin sentința civilă nr. 2753 din 25.09.2008 a respins excepția lipsei de interes a acțiunii și acțiunea ca nefondate. În temeiul art.246 C.proc.civ. a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii de obligare a pârâtei la schimbarea denumirii societății prin eliminarea particulei ERCO. Prin decizia civilă nr.21/COM din 11.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr.2753/2008.

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă hotărâri prin decizia civilă nr. 2933/2009, prin care a trimis cauza spre judecare Tribunalului Constanța, Secția civilă, reținând că acestei secții îi revine competența de soluționare a cauzei, în temeiul art.32 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.84/1998. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, Secția Civilă, iar prin sentința civilă nr. 1016 din 02.06.2010 s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Oficiul Registrului Comerțului și s-a respins acțiunea îndreptată împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de pârâta SC B.I. SRL, s-a luat act de renunțarea la judecata capătului de cerere ce a avut ca obiect obligarea pârâtei la schimbarea denumirii societății prin eliminarea particulei ERCO, s-a respins acțiunea, astfel cum a fost restrânsă. Pentru a hotărî în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele: Cum prezenta cauză are ca obiect interzicerea folosirii fără drept a unei mărci, iar reclamantul pretinde că vinovată de săvârșirea actelor de încălcare a dreptului la marcă se face pârâta SC E.N.T. SRL, Oficiul Național al Registrului Comerțului nu poate sta în proces în calitate de pârât. Nu se poate reține necesitatea chemării în proces a acestui pârât pentru opozabilitate deoarece, în situația pronunțării unei hotărâri referitoare la acte, fapte și mențiuni ce trebuie înscrise in registrul comerțului, instanța dispune din oficiu înregistrarea mențiunilor corespunzătoare.

În cererile referitoare la interzicerea utilizării mărcii interesul reclamantei este determinat de necesitatea înlăturării oricăror acte de încălcare a dreptului său la marcă protejat prin înregistrare, dar dovedirea existenței acestor acte prezintă importanță sub aspect probator, iar nu în planul condițiilor de exercitare a acțiunii civile.

Reclamanta este titulara mărcii ERCO, cu element figurativ, înregistrată conform certificatului de înregistrare nr.54xxx din 04.07.2002 asupra claselor de produse și servicii 6, 17, 27, 37, 39 și 40 pentru metale comune și aliajele lor, minereuri; cauciuc, gutaperca, gumă, azbest, mică și produse din aceste materiale necuprinse în alte clase, materiale de călăfătuire, etanșat și izolat, conducte flexibile nemetalice; covoare, preșuri, rogojini, linoleum și alte produse pentru acoperirea podelelor, tapete murale, nu din materiale textile; servicii de instalare; transport și depozitare de mărfuri, organizare de călătorii; tratament de materiale. Potrivit certificatului eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța, pârâta are în obiectul său de activitate, potrivit codificării CAEN 5154, comerț cu ridicata al echipamentelor și furniturilor de fierărie pentru instalații sanitare și de încălzire.

Potrivit art.35 din Legea nr.84/1998, pe care reclamanta își întemeiază acțiunea, înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra acesteia, în temeiul căruia poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților folosirea în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului, un semn care, dată fiind asemănarea produselor/serviciilor cărora li se aplică semnul, cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul. Întrucât pe parcursul judecării cauzei s-a făcut dovada faptului că pârâta și-a schimbat denumirea din SC E.N.T. SRL în SC B.I.

SRL, sens în care reclamanta a renunțat la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâtei la schimbarea denumirii, instanța nu a mai analizat acțiunea și din perspectiva acestui aspect, referitor la folosirea fără drept de către parată a semnului ERCO. Raportat la clasele de produse și servicii pentru care este înregistrată marca ERCO, domeniile de activitate ale celor două societăți nu sunt nici măcar similare, astfel că din perspectiva art.35 din Legea nr.84/1998, nu se poate retine existența vreunui risc de confuzie între produsele acestora.

Reclamanta nu a făcut nicio dovadă că pârâta folosește efectiv numele său comercial prin aplicare pe produse ce intră în domeniul său de activitate, pe documente sau pentru publicitate, neoferind vreun indiciu care sa permită încadrarea acestor acte de folosință în dispozițiile art.35 alin.(3) din lege; prin urmare, instanța a fost lipsită de mijloacele concrete de evaluare a riscului de confuzie în sensul că, deși aprecierea se face în abstract, prin raportare la percepția consumatorului mediu, trebuie demonstrată utilizarea de către pârâtă a acestei denumiri și modalitatea în care a folosit-o.

Nu s-a dovedit săvârșirea de către pârâtă a vreunei fapte de concurență neloială, deși era imperios necesar să se probeze utilizarea numelui comercial și modalitatea în care ea a avut loc, astfel încât să se poată determina dacă este vorba de o folosire abuzivă și de natură a produce confuzie cu utilizarea legitimă de către reclamantă a propriei mărci, respectiv de deturnare a clientelei sau doar de inducere a ei in eroare. Este lipsită de suport legal cererea de obligare a pârâtei la prezentarea listei cu clienții societății, cantitatea de marfă vândută, stocurile de marfa și materie primă existente în perioada 2004-2007, ca și capăt de cerere distinct; o atare solicitare prezintă relevanță în plan probator și putea fi valorificată în cursul judecății, în situația în care prin acțiunea introductivă se solicita și obligarea pârâtei la daune.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta și a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: 1. Încălcarea prevederilor art.5 alin.(1) din OUG nr.100/2005 prin respingerea cererii referitoare la administrarea de probe, respectiv la obligarea pârâtei să prezinte listele cu clienții societății, cantitatea de marfă vândută, stocurile de marfă și materie primă existente în perioada 01.12.2004 – 22.02.2007. A susținut apelanta că administrarea acestor probatorii era indispensabilă soluționării corecte a cauzei și că în lipsa lor s-a aflat în imposibilitate de a proba prejudiciul ce i-a fost cauzat prin folosirea particulei “ERCO” în perioada în care denumirea societății pârâte o includea.

Au fost invocate și prevederile art.89 alin.(2) din Legea nr.84/1998, arătându-se că actele contabile sunt singurele probe în susținerea pretențiilor apelantei, iar acestea se află sub controlul pârâtului. 2. Greșita apreciere a lipsei de asemănare între obiectul de activitate al celor două societăți. În dezvoltarea acestei critici s-a arătat, pe de o parte, că activitatea secundară a celor două firme este identică și că instanța era obligată și la verificarea acestei activități secundare, iar, pe de altă parte, că argumentele hotărârii sunt contradictorii.

Referitor la acest din urmă aspect s-a arătat că, din chiar enumerarea făcută de tribunal, rezultă că obiectul protecției mărcii apelantei se suprapune cu obiectul principal de activitate al reclamantei, chiar și numai pentru că societatea reclamantă are marca protejată pentru metale comune și aliajele lor, materiale de etanșat și izolat, iar intimata pârâtă are drept obiect principal de activitate furnituri de fierărie pentru încălzire care, în mod evident, sunt din metal. Asupra apelului formulat în cauză, instanța de apel a reținut următoarele. 1. Potrivit art.5 alin.(1) din O.U.G.

nr.100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială - a cărui nesocotire a fost invocată de reclamantă prin prima critică a apelului și pe care a fost întemeiată cererea de probatorii formulată la fond și în apel - la solicitarea unei părți care a prezentat elemente de probă, în mod rezonabil accesibile și suficiente în susținerea afirmațiilor sale și dacă aceste elemente se află sub controlul părții adverse, instanța judecătorească competentă poate să ordone ca aceste elemente de probă să fie produse de partea adversă, sub rezerva asigurării protecției informațiilor confidențiale. De asemenea, potrivit art.89 alin.(2) din Legea nr.84/1998, în cazurile în care mijloacele de probă în susținerea pretențiilor reclamantului se află sub controlul pârâtului, instanța va putea să ordone ca probele să fie produse de către pârât, sub condiția garantării confidențialității informațiilor, potrivit legii.

Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege rezultă că producerea probelor de către partea adversă poate fi ordonată de instanța investită cu soluționarea litigiului prin care reclamantul invocă nerespectarea dreptului său de proprietate industrială numai în măsura în care acesta a prezentat în susținerea pretenției sale „elemente de probă în mod rezonabil accesibile și suficiente”, din care să rezulte folosirea efectivă de către pârâtă a numelui său comercial, prin aplicare pe produse ce intră în domeniul său de activitate, pe documente sau pentru publicitate. Cum nici prin cererea de chemare în judecată și nici ulterior, pe parcursul soluționării cauzei, reclamanta nu a prezentat astfel de elemente de probă, care să justifice obligarea pârâtei la prezentarea listelor cu clienții societății, cantitatea de bunuri vândută, stocuri de marfă și materii prime, în mod corect a apreciat instanța de fond că solicitarea acesteia excede textului de lege invocat.

Măsura dispusă nu încalcă dreptul la apărare al titularei acțiunii deoarece, în absența oricărei probe din care să rezulte folosirea fără drept de către pârâtă a mărcii, contrafacerea sau producerea de mărfuri și servicii purtând mențiuni false, în scopul inducerii în eroare a publicului sau a celorlalți comercianți, nu se poate impune acesteia să prezinte sau să permită verificarea documentelor sale financiare sau comerciale pentru că o asemenea obligație ar contraveni prevederilor legale ce reglementează sarcina probei și modalitatea de administrare a acesteia. Or, potrivit art.3 din OUG nr.100/2005, măsurile și procedurile reglementate prin legile de proprietate industrială trebuie să fie efective, descurajatoare și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea de obstacole în calea comerțului legitim și, totodată, să ofere protecție împotriva folosirii abuzive a acestora.

2. În mod corect a apreciat instanța de fond și asupra lipsei de identitate sau asemănare între obiectul de activitate al societăților implicate în prezentul litigiu. S-a reținut, sub acest aspect, că din certificatul eliberat de OSIM reclamantei privind clasele de produse protejate, în calitate de titulară a mărcii nr.54524, și din certificatul eliberat de Oficiul Național al Registrului Comerțului privind pe pârâta S.C. B.I. S.R.L. rezultă că domeniile de activitate ale celor două societăți nu se suprapun și nu există risc de confuzie între produsele acestora, nici măcar în raport de activitățile secundare ale societății pârâte, cum în mod nefondat se susține în apel, cu atât mai mult cu cât pentru niciuna dintre activitățile enumerate cu acest titlu în certificatul O.N.R.C.

nu s-a dovedit aspectul nelegal și neloial al folosirii semnului ERCO de către pârâtă. 3. Nefondată este și critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor expuse de instanța de fond, pentru că tribunalul a arătat în mod clar și concis motivele pentru care nu se poate reține incidența art.35 din Legea nr.84/1998, respectiv folosirea fără drept, în activitatea comercială a pârâtei a unui semn identic sau asemănător cu marca înregistrată a reclamantei sau efectuarea vreunuia dintre actele arătate în alin.(2) al aceluiași text de lege; concluzia contrară acestei soluții nu poate fi reținută, cum în mod nefondat susține apelanta, din simpla împrejurare că unele dintre produsele fabricate sau comercializate de pârâtă sunt confecționate din metal pentru că identitatea materialului din care sunt realizate produsele celor două societăți nu atrage în mod automat consecința încălcării nelegale a dreptului la marcă recunoscut pârâtei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Societatea SC E. SA este înființată din anul 1991 și este titulara exclusivă ai mărcii „ERCO” încă din anul 2002, pentru 6 clase de produse si servicii, drept exclusiv ocrotit si recunoscut de lege (art.35 din Legea nr.84/1998) odată cu obținerea certificatului de înregistrare nr.54xxx, emis de către O.S.I.M. Asociatul unic și administratorul pârâtei SC B.I. SRL, fosta SC E.N.T. SRL este fost angajat al său, unde avea calitatea de director, iar acesta a utilizat cu rea-credință denumirea societății prin producerea de confuzie în rândul clientelei, prin mijloace de concurență neloială, folosindu-se de numele firmei ERCO, fără drept.

Pârâta are un obiect de activitate vast, incluzând și parte din activitățile pe care le desfășoară reclamanta încă din 1991, creându-și astfel o clientelă fidelă și o piață largă de desfacere, clientelă ce ar putea fi ușor indusă în confuzie de noua societate, cu atât mai mult cu cât administratorul acesteia a fost angajat în funcția de director la societatea reclamantă până în anul 2002, putând astfel de dirijeze o parte din clientelă înspre noua sa societate pentru a realiza un profit rapid și sigur, activitatea de promovare a noii sale firme fiind, în acest fel, mult ușurată de marca „ERCO”, fără acordul reclamantei. Contrar celor reținute atât de instanța de apel cât și de cea de fond , produsele și serviciile pentru care s-a înregistrat marca nu sunt deloc diferite activității principale pe care o desfășoară societatea pârâtă, și anume - comerț cu ridicata al echipamentelor și furniturilor de fierărie pentru instalații sanitare si de încălzire.

Este foarte simplu de sesizat în condițiile în care sfera noțiunilor ce reprezintă clasele la care a făcut referire mai sus este una foarte larga incluzând-o și pe cea ce reprezintă activitatea principală a pârâtei. Pârâta a desfășurat acte de concurența neloială, concurența neloială ce se dorește a fi combătută prin Legea nr.11/1991 cu modificările si completările ulterioare. Aceasta lege definește concurenta neloială ca fiind "orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii". Situația în speță se încadrează în a doua parte a acestei definiții, întrucât SC B.I.

SRL a desfășurat o activitate de prestare de servicii, respectiv de comercializare a unor produse asemănătoare cu cele pentru care SC E. SA este titulara de marcă și pe care, până la momentul schimbării denumirii acestei societăți, le-a comercializat ca fiind ale societății reclamantei și purtând semnul „Erco”. Pentru a putea fi în prezența unui act de concurență neloială nu este necesar sa se fi produs deja o confuzie, ci doar să existe un risc. Riscul a existat de la momentul în care pârâta și-a înregistrat societatea la Oficiul Registrului Comerțului și s-a concretizat la momentul la care aceasta a început să își desfacă produsele pe piață, reclamanta fiind întrebată de către clienți dacă sunt produsele sale sau nu, întrucât aceștia erau nedumeriți de ce există pe piață două produse similare cu aceeași marcă și nu doar una, așa cum s-au obișnuit.

Într-o abordare și mai judicioasă, Convenția de la Paris, în art. 10 bis, alin. (3) statuează că orice fapte care sunt de natură să creeze, prin orice mijloc, o confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent, în scopul de acapara clientele concurenților, reprezintă un act de concurență neloială. 2. Clasele de produse si servicii ocrotite de marca ERCO nu trebuie sa fie neapărat identice cu cele ale societății pârâte, însuși legiuitorul, la art. 35 lit. b) prevăzând alternative "identitatea" sau "asemănarea" cu marca, semnul sau produsele. Faptul ca societatea pârâtă a desfășurat timp de 3 ani activitatea de comercializare folosind denumirea ERCO este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate industrială protejat, prin similitudinea cu marca, comerțul exercitat și produsele pârâtei fiind identice sau similare cu ale reclamantei, riscul de confuzie pentru publicul consumator este evident.

3. Conform art. 35 din Legea nr. 84/1998 - înregistrarea conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii. Din acest drept exclusiv asupra mărcii rezulta posibilitatea sa de a solicita oricăror persoane juridice care folosesc fără drept marca, să înceteze acest raport comercial, dar și să dea explicații cu privire la modalitatea în care își desfășoară activitatea, clienții pe care îi are și marfa ce este desfăcută către public. Prin urmare, solicitarea făcută în fata instanței de judecată era o obligație pentru pârâtă și nu o opțiune, așa cum a înfățișat-o reprezentatul societății SC B.I. SRL. Mai mult decât atât, nu sunt obligați să dovedească prejudiciul pentru că, în cazul concurenței neloiale, pierderea imaginii nu produce un prejudiciu imediat, iar solicitarea reclamantei, înainte de toate, este de a verifica activitatea desfășurată de această societate.

Este obligația pârâtei să înfățișeze listele clienților, precum și produsele comercializate în perioada amintită, întrucât tocmai în această perioadă a folosit fără drept denumirea societății reclamante, creând confuzie în rândul clientelei SC E. SA. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed. 1.Potrivit art. 2 din Legea nr.11/1991 privind concurența neloială, constituie concurență neloială, în sensul acestei legi, orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de servicii.

Pentru a fi incident acest text legal este necesar să se dovedească de partea care reclamă concurența neloială actul sau faptul contrar uzanțelor cinstite în activitatea desfășurată de către cel acuzat în acest sens, nefiind suficient un simplu act sau fapt în lipsa caracterului contrar uzanțelor cinstite. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut ca situație de fapt, ce nu poate fi reapreciată de instanța de recurs din perspectiva art. 304 C.proc.civ., că nu s-a dovedit aspectul neloial al folosirii semnului ERCO de către pârâtă. Probabilitatea de concurență neloială, determinată de persoana fostului director al reclamantei, actual asociat și administrator al pârâtei, prin posibila dirigare a clientei către pârâtă, nu este suficientă în susținerea unei concurențe neloiale.

În același context, înregistrarea unei societăți cu o denumire similară, prestarea de servicii, respectiv de comercializare a unor produse chiar și asemănătoare cu cele pentru care reclamanta este titulară de marcă, nu sunt suficiente prin ele însele să dovedească o concurență neloială pe piață.

Mai mult, ca titulară a unei denumiri înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, o societate este în deplin drept să o utilizeze, atât timp cât nu se dovedește caracterul neloial al activității desfășurate, până la schimbarea sau radierea acesteia la cererea unui terț vătămat, astfel cum prevede art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului - o rice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o mențiune în registrul comerțului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătorești irevocabile au fost desființate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menționarea în registrul comerțului.

În egală măsură, numele comercial dă naștere unui drept de proprietate industrială. Potrivit art. 1 alin.(2) din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie 1883 (ratificată de România prin Decretul nr.1177/1968), „protecția proprietății industriale are ca obiect brevetele de invenție, …numele comerciale, și indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței neloiale, iar potrivit art.8 din aceeași Convenție, „numele comercial va fi protejat în toate țările uniunii, fără obligația de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerț”.

2. Potrivit art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă.

În susținerea criticii susținută pe acest text legal, reclamanta recurentă susține că faptul că societatea pârâtă a desfășurat timp de 3 ani activitatea de comercializare folosind denumirea ERCO este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate industrială protejat-prin similitudinea cu marca, comerțul exercitat și produsele pârâtei fiind identice sau similare cu ale reclamantei, riscul de confuzie pentru publicul consumator este evident. Conflictul reclamat în cauză este astfel cel dintre marca reclamantei și o denumire comercială, pe care însă pârâta nu o mai deținea la data formulării acțiunii.

Potrivit relațiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerțului, pârâta și-a schimbat denumirea care conținea semnul protejat ca marcă, luându-se act în acest sens prin încheierea judecătorului delegat nr. 12631 din 22 februarie 2007. În condițiile în care se solicită interzicerea folosirii unui semn, indicat ca fiind folosit până la schimbarea denumirii societății pârâte, această cerere nu se poate discuta atât timp cât pârâta și-a schimbat denumirea. Mai mult, schimbarea denumirii a avut loc anterior introducerii acțiunii, aceasta fiind depusă în fața instanței la data de 13 noiembrie 2007. 3. În ceea ce privește ultima critică de recurs, referitoare la solicitarea de probe care s-ar afla în posesia pârâtei intimate, prin cererea de recurs nu s-a criticat modul în care a soluționat instanța de apel motivul de apel aferent, cu trimitere la dispozițiile legale incidente.

Potrivit art. 299 C.proc.civ., pe calea recursului este atacată decizia de apel, deci modul de dispunere al instanței de apel, iar art. 302 1 alin.(1) lit. c) din același cod, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate și dezvoltarea acestora. Cum prin ultima critică de recurs nu s-au arătat motivele de nelegalitate ale deciziei de apel, respectiv greșelile săvârșite de instanță în interpretarea și aplicare textelor legale apreciate ca fiind incidente, aceasta nu constituie o critică de recurs în sensul art. 304 C.proc.civ., cu care să fie legal învestită instanța de recurs. În considerarea celor reținute mai sus, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursului ca nefondat.