ÎCCJ, decizie (scj.ro #81714)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81714) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

. Marcă. Nume comercial. Acțiune în

concurență neloială.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Dreptul proprietății

intelectuale. Nume comercial.

Index alfabetic :

concurență neloială

-

nume comercial

-

marcă

Legea nr. 84/1998, art. 35

Legea

nr. 11/1991, art. 2

Legea 26/1990, art. 25

Pentru a fi incident textul art.

2 din Legea nr. 11/1991 este necesar să se dovedească de partea care

reclamă concurența neloială actul sau faptul contrar

uzanțelor cinstite în activitatea desfășurată de către

cel acuzat în acest sens, nefiind suficient un simplu act sau fapt în lipsa

caracterului contrar uzanțelor cinstite.

Astfel că înregistrarea unei

societăți cu o denumire similară,

prestarea de servicii, respectiv de comercializare a unor

produse chiar și asemănătoare  cu cele pentru care partea

reclamantă este titulară de marcă, nu sunt suficiente prin ele

însele să dovedească o concurență neloială pe

piață. Mai mult, ca titulară a unei denumiri înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, o societate este în  deplin drept să o utilizeze,

atât timp cât nu se dovedește caracterul neloial al activității desfășurate,

până la schimbarea sau radierea acesteia la cererea unui terț

vătămat, astfel cum prevede art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind

registrul comerțului

.

Secția

I civilă, decizia nr. 632

din

03 februarie 2012

Prin decizia civilă nr. 277/C din 08 noiembrie 2010,

Curtea de Apel Constanța,

Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale a respins ca neîntemeiat apelul formulat de apelanta

reclamantă S.C. E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1016 din

02.06.2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția

civilă, reținând următoarele:

Reclamanta S.C. E. S.A. a chemat în judecată pe

pârâtele S.C. E.N.T. S.R.L. și Oficiul Național al Registrului

Comerțului, solicitând ca prima dintre pârâte să fie obligată la

schimbarea denumirii societății prin eliminarea particulei ERCO,

să i se interzică deținerea în scopul comercializării sau

comercializarea produselor purtând semnul Erco, importul-exportul produselor

purtând același semn, utilizarea pe documentele societății

pârâte sau pentru publicitate a acestuia și să fie obligată la

prezentarea listelor cu clienții societății, cu cantitatea de

marfa vândută, cu stocurile de marfă și materii prime începând

cu 01.12.2004.

În motivare s-a arătat că asociatul unic

și administratorul SC E.N.T. SRL este un fost angajat al

societății reclamante, care a deținut funcția de director,

iar, în prezent, acesta utilizează cu rea credință numele

societății reclamante, ceea ce produce confuzie în rândul clientelei

acesteia.

A mai susținut reclamanta că a înregistrat

marca „ERCO” la O.S.I.M., conform certificatului nr.54xxx din 04.07.2002

și că prin folosirea de către pârâtă a denumirii ERCO se

produce confuzie între numele celor două societăți pentru

că, în condițiile în care produsele comercializate sunt similare,

publicul consideră că se adresează firmei reclamante și

există riscul de asociere cu marca acesteia din urmă.

S-au invocat prevederile art.35 din Legea nr.84­/1998,

conform cărora înregistrarea mărcii îi conferă titularului un

drept exclusiv asupra ei, și s-a susținut că prin utilizarea de

către pârâtă a mărcii ERCO se produc importante prejudicii atât

societății reclamante cât și consumatorilor, care sunt

înșelați cu privire la calitatea bunurilor pe care le

achiziționează, pentru că mărfurile pârâtei sunt identice

sau similare cu cele comercializate de reclamantă și sunt prezentate

ca fiind originale ERCO.

Oficiul National al Registrului Comerțului a

arătat că prin încheierea nr.12631 din 22.02.2007

pronunțată de judecătorul delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Constanța a fost admisă cererea de mențiuni

conform căreia SC E.N.T. SRL și-a schimbat denumirea în SC B.I. SRL.

Totodată, pârâtul  a invocat excepția lipsei calității sale

procesual pasive și a arătat că opozabilitatea față de

oficiile registrului comerțului a hotărârilor judecătorești

prin care se dispune efectuarea de înregistrări în registrul

comerțului este asigurată ope legis, potrivit art.7 din Legea nr.

26/1990.

Pârâta SC B.I. SRL a invocat excepția lipsei de

interes a reclamantei în promovarea acțiunii, arătând că la data

acționării în judecată denumirea societății fusese

deja schimbată și că reclamanta nu a produs nici un fel de

dovezi referitoare la comercializarea, deținerea, importul și

exportul produselor purtând semnul ERCO.

Inițial, cererea a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța, Secția Comercială și Contencios

Administrativ și Fiscal.

Prin încheierea de ședință din 19.03.2008

această instanță a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul Național al

Registrului Comerțului, iar prin sentința civilă nr. 2753 din

25.09.2008 a respins excepția lipsei de interes a acțiunii  și

acțiunea ca nefondate. În temeiul art.246 C.proc.civ. a luat act de renunțarea

reclamantei la judecata cererii de obligare a pârâtei la schimbarea denumirii

societății prin eliminarea particulei ERCO.

Prin decizia civilă nr.21/COM din 11.03.2009

pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost respins apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr.2753/2008.

Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă

hotărâri prin decizia civilă nr. 2933/2009, prin care a trimis cauza

spre judecare Tribunalului Constanța, Secția civilă,

reținând că acestei secții îi revine competența de

soluționare a cauzei, în temeiul art.32 din Regulamentul de aplicare a

Legii nr.84/1998.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

Constanța, Secția Civilă, iar prin sentința civilă nr.

1016 din 02.06.2010 s-a admis excepția lipsei calității

procesual pasive a pârâtului Oficiul Registrului Comerțului și s-a

respins acțiunea îndreptată împotriva acestui pârât ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă. S-a respins excepția lipsei de interes  în promovarea

acțiunii, invocată de pârâta SC B.I. SRL, s-a luat act de

renunțarea la judecata capătului de cerere ce a avut ca obiect

obligarea pârâtei la schimbarea denumirii societății prin eliminarea

particulei ERCO, s-a respins acțiunea, astfel cum a fost restrânsă.

Pentru

a hotărî în acest sens, instanța de fond a reținut

următoarele:

Cum prezenta cauză are ca obiect interzicerea

folosirii fără drept a unei mărci, iar reclamantul pretinde

că vinovată de săvârșirea actelor de încălcare a

dreptului la marcă se face pârâta SC E.N.T. SRL, Oficiul Național al

Registrului Comerțului nu poate sta în proces în calitate de pârât. Nu se

poate reține necesitatea chemării în proces a acestui pârât pentru

opozabilitate deoarece, în situația pronunțării unei

hotărâri referitoare la acte, fapte și mențiuni ce trebuie

înscrise in registrul comerțului, instanța dispune din oficiu

înregistrarea mențiunilor corespunzătoare.

În cererile referitoare la interzicerea utilizării

mărcii interesul reclamantei este determinat de necesitatea

înlăturării oricăror acte de încălcare a dreptului său

la marcă protejat prin înregistrare, dar dovedirea existenței acestor

acte prezintă importanță sub aspect probator, iar nu în planul

condițiilor de exercitare a acțiunii civile.

Reclamanta este titulara mărcii ERCO, cu element

figurativ, înregistrată conform certificatului de înregistrare nr.54xxx

din 04.07.2002 asupra claselor de produse și servicii 6, 17, 27, 37, 39

și 40 pentru metale comune și aliajele lor, minereuri; cauciuc,

gutaperca, gumă, azbest, mică și produse din aceste materiale

necuprinse în alte clase, materiale de călăfătuire, etanșat

și izolat, conducte flexibile nemetalice; covoare, preșuri, rogojini,

linoleum și alte produse pentru acoperirea podelelor, tapete murale, nu

din materiale textile; servicii de instalare; transport și depozitare de

mărfuri, organizare de călătorii; tratament de materiale.

Potrivit certificatului eliberat de Oficiul Registrului

Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța, pârâta  are în

obiectul său de activitate, potrivit codificării CAEN 5154,

comerț cu ridicata al echipamentelor și furniturilor de fierărie

pentru instalații sanitare și de încălzire.

Potrivit art.35 din Legea nr.84/1998, pe care reclamanta

își întemeiază acțiunea, înregistrarea mărcii conferă

titularului său un drept exclusiv asupra acesteia, în temeiul căruia

poate cere instanței judecătorești competente să

interzică terților folosirea în activitatea lor comercială,

fără consimțământul titularului, un semn care, dată

fiind asemănarea produselor/serviciilor cărora li se aplică

semnul, cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată,

ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și

riscul de asociere a mărcii cu semnul.

Întrucât pe parcursul judecării cauzei s-a

făcut dovada faptului că pârâta și-a schimbat denumirea din SC

E.N.T. SRL în SC B.I. SRL, sens în care reclamanta a renunțat la judecata

cererii având ca obiect obligarea pârâtei la schimbarea denumirii,

instanța nu a mai analizat acțiunea și din perspectiva acestui

aspect, referitor la folosirea fără drept de către parată a

semnului ERCO.

Raportat la clasele de produse și servicii pentru

care este înregistrată marca ERCO, domeniile de activitate ale celor

două societăți nu sunt nici măcar similare, astfel că

din perspectiva art.35 din Legea nr.84/1998, nu se poate retine existența

vreunui risc de confuzie între produsele acestora.

Reclamanta nu a făcut nicio dovadă că

pârâta folosește efectiv numele său comercial prin aplicare pe

produse ce intră în domeniul său de activitate, pe documente sau

pentru publicitate, neoferind vreun indiciu care sa permită încadrarea

acestor acte de folosință în dispozițiile art.35 alin.(3) din

lege; prin urmare, instanța a fost lipsită de mijloacele concrete de

evaluare a riscului de confuzie în sensul că, deși aprecierea se face

în abstract, prin raportare la percepția consumatorului mediu, trebuie

demonstrată utilizarea de către pârâtă a acestei denumiri

și modalitatea în care a folosit-o.

Nu s-a dovedit săvârșirea de către

pârâtă a vreunei fapte de concurență neloială, deși

era imperios necesar să se probeze utilizarea numelui comercial și

modalitatea în care ea a avut loc, astfel încât să se poată determina

dacă este vorba de o folosire abuzivă și de natură a

produce confuzie cu utilizarea legitimă de către reclamantă a

propriei mărci, respectiv de deturnare a clientelei sau doar de inducere a

ei in eroare.

Este lipsită de suport legal cererea de obligare a

pârâtei la prezentarea listei cu clienții societății, cantitatea

de marfă vândută, stocurile de marfa și materie primă

existente în perioada 2004-2007, ca și capăt de cerere distinct; o

atare solicitare prezintă relevanță în plan probator și

putea fi valorificată în cursul judecății, în situația în

care prin acțiunea introductivă se solicita și obligarea pârâtei

la daune.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta și a criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:

1.

Încălcarea prevederilor art.5 alin.(1) din OUG nr.100/2005 prin respingerea

cererii referitoare la administrarea de probe, respectiv la obligarea pârâtei

să prezinte listele cu clienții societății, cantitatea de

marfă vândută, stocurile de marfă și materie primă

existente în perioada 01.12.2004 – 22.02.2007.

A

susținut apelanta că administrarea acestor probatorii era

indispensabilă soluționării corecte a cauzei și că în

lipsa lor s-a aflat în imposibilitate de a proba prejudiciul ce i-a fost cauzat

prin folosirea particulei “ERCO” în perioada în care denumirea

societății pârâte o includea.

Au

fost invocate și prevederile art.89 alin.(2) din Legea nr.84/1998,

arătându-se că actele contabile sunt singurele probe în

susținerea pretențiilor apelantei, iar acestea se află sub

controlul pârâtului.

2.

Greșita apreciere a lipsei de asemănare între obiectul de activitate

al celor două societăți.

În

dezvoltarea acestei critici s-a arătat, pe de o parte, că activitatea

secundară a celor două firme este identică și că

instanța era obligată și la verificarea acestei

activități secundare, iar, pe de altă parte, că argumentele

hotărârii sunt contradictorii. Referitor la acest din urmă aspect s-a

arătat că, din chiar enumerarea făcută de tribunal,

rezultă că obiectul protecției mărcii apelantei se

suprapune cu obiectul principal de activitate al reclamantei, chiar și

numai pentru că societatea reclamantă are marca protejată pentru

metale comune și aliajele lor, materiale de etanșat și izolat,

iar intimata pârâtă are drept obiect principal de activitate furnituri de

fierărie pentru încălzire care, în mod evident, sunt din metal.

Asupra

apelului formulat în cauză, instanța de apel a reținut

următoarele.

privind asigurarea respectării drepturilor

de proprietate industrială - a cărui nesocotire a fost invocată

de reclamantă prin prima critică a apelului și pe care a fost

întemeiată cererea de probatorii formulată la fond și în apel - la

solicitarea unei părți care a prezentat elemente de probă, în

mod rezonabil accesibile și suficiente în susținerea

afirmațiilor sale și dacă aceste elemente se află sub

controlul părții adverse, instanța judecătorească

competentă poate să ordone ca aceste elemente de probă să

fie produse de partea adversă, sub rezerva asigurării protecției

informațiilor confidențiale.

De asemenea, potrivit art.89 alin.(2) din Legea

nr.84/1998, în cazurile în care mijloacele de probă în susținerea

pretențiilor reclamantului se află sub controlul pârâtului,

instanța va putea să ordone ca probele să fie produse de

către pârât, sub condiția garantării

confidențialității informațiilor, potrivit legii.

Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege

rezultă că producerea probelor de către partea adversă

poate fi ordonată de instanța investită cu soluționarea

litigiului prin care reclamantul invocă nerespectarea dreptului său

de proprietate industrială numai în măsura în care acesta a prezentat

în susținerea pretenției sale „elemente de probă în mod

rezonabil accesibile și suficiente”, din care să rezulte folosirea

efectivă de către pârâtă a numelui său comercial, prin

aplicare pe produse ce intră în domeniul său de activitate, pe

documente sau pentru publicitate.

Cum nici prin cererea de chemare în judecată și

nici ulterior, pe parcursul soluționării cauzei, reclamanta nu a prezentat

astfel de elemente de probă, care să justifice obligarea pârâtei la

prezentarea listelor cu clienții societății, cantitatea de

bunuri vândută, stocuri de marfă și materii prime, în mod corect

a apreciat instanța de fond că solicitarea acesteia excede textului

de lege invocat. Măsura dispusă nu încalcă dreptul la

apărare al titularei acțiunii deoarece, în absența oricărei

probe din care să rezulte folosirea fără drept de către

pârâtă a mărcii, contrafacerea sau producerea de mărfuri și

servicii purtând mențiuni false, în scopul inducerii în eroare a

publicului sau a celorlalți comercianți, nu se poate impune acesteia

să prezinte sau să permită verificarea documentelor sale

financiare sau comerciale pentru că o asemenea obligație ar

contraveni prevederilor legale ce reglementează sarcina probei și

modalitatea de administrare a acesteia. Or, potrivit art.3 din OUG nr.100/2005,

măsurile și procedurile reglementate prin legile de proprietate

industrială trebuie să fie efective, descurajatoare și să

fie aplicate astfel încât să se evite crearea de obstacole în calea

comerțului legitim și, totodată, să ofere protecție

împotriva folosirii abuzive a acestora.

2.

În mod corect a apreciat instanța de fond și asupra lipsei de

identitate sau asemănare între obiectul de activitate al

societăților implicate în prezentul litigiu.

S-a reținut, sub acest aspect, că din certificatul

eliberat de  OSIM reclamantei  privind clasele de produse protejate, în

calitate de titulară a mărcii nr.54524, și din certificatul

eliberat de Oficiul Național al Registrului Comerțului privind pe

pârâta S.C. B.I. S.R.L. rezultă că  domeniile de activitate ale celor

două societăți nu se suprapun și nu există risc de

confuzie între produsele acestora, nici măcar în raport de

activitățile secundare ale societății pârâte, cum în mod

nefondat se susține în apel, cu atât mai mult cu cât pentru niciuna dintre

activitățile enumerate cu acest titlu în certificatul O.N.R.C. nu s-a

dovedit aspectul nelegal și neloial al folosirii semnului ERCO de

către pârâtă.

3.

Nefondată este și critica referitoare la caracterul contradictoriu al

considerentelor expuse de instanța de fond, pentru că tribunalul a

arătat în mod clar și concis motivele pentru care nu se poate

reține incidența art.35 din Legea nr.84/1998, respectiv folosirea

fără drept, în activitatea comercială a pârâtei a unui semn

identic sau asemănător cu marca înregistrată a reclamantei sau

efectuarea vreunuia dintre actele arătate în alin.(2) al aceluiași

text de lege; concluzia contrară acestei soluții nu poate fi

reținută, cum în mod nefondat susține apelanta, din simpla

împrejurare că unele dintre produsele fabricate sau comercializate de

pârâtă sunt confecționate din metal pentru că identitatea

materialului din care sunt realizate produsele celor două

societăți nu atrage în mod automat consecința

încălcării nelegale a dreptului la marcă recunoscut pârâtei.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

următoarele motive:

1991 și este titulara exclusivă ai mărcii „ERCO” încă din

anul 2002, pentru 6 clase de produse si servicii, drept exclusiv ocrotit si

recunoscut de lege (art.35 din Legea nr.84/1998) odată cu obținerea

certificatului de înregistrare nr.54xxx, emis de către O.S.I.M.

Asociatul unic și administratorul pârâtei SC B.I.

SRL, fosta SC E.N.T. SRL este fost angajat al său, unde avea calitatea de

director, iar acesta a utilizat cu rea-credință denumirea

societății prin producerea de confuzie în rândul clientelei, prin

mijloace de concurență neloială, folosindu-se de numele firmei

ERCO, fără drept.

Pârâta are un obiect de activitate vast, incluzând

și parte din activitățile pe care le desfășoară

reclamanta încă din 1991, creându-și astfel o clientelă

fidelă și o piață largă de desfacere, clientelă

ce ar putea fi ușor indusă în confuzie de noua societate, cu atât mai

mult cu cât administratorul acesteia a fost angajat în funcția de director

la societatea reclamantă până în anul 2002, putând astfel de dirijeze

o parte din clientelă înspre noua sa societate pentru a realiza un profit

rapid și sigur, activitatea de promovare a noii sale firme fiind, în acest

fel, mult ușurată de marca „ERCO”, fără acordul

reclamantei.

Contrar celor reținute atât de instanța de apel

cât și de cea de fond , produsele și serviciile pentru care s-a

înregistrat marca nu sunt deloc diferite activității principale pe

care o desfășoară societatea pârâtă, și anume -

comerț cu ridicata al echipamentelor și furniturilor de fierărie

pentru instalații sanitare si de încălzire. Este foarte simplu de

sesizat în condițiile în care sfera noțiunilor ce reprezintă

clasele la care a făcut referire mai sus este una foarte larga incluzând-o

și pe cea ce reprezintă activitatea principală a pârâtei.

Pârâta a desfășurat acte de concurența

neloială, concurența neloială ce se dorește a fi

combătută prin Legea nr.11/1991 cu modificările si

completările ulterioare. Aceasta lege definește concurenta

neloială ca fiind "orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite

în activitatea industrială și de comercializare a produselor, de

execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor

de servicii". Situația în speță se încadrează în a

doua parte a acestei definiții, întrucât SC B.I. SRL a

desfășurat o activitate de prestare de servicii, respectiv de

comercializare a unor produse asemănătoare cu cele pentru care SC E.

SA este titulara de marcă și pe care, până la momentul

schimbării denumirii acestei societăți, le-a comercializat ca

fiind ale societății reclamantei și purtând semnul „Erco”.

Pentru a putea fi în prezența unui act de

concurență neloială nu este necesar sa se fi produs deja o

confuzie, ci doar să existe un risc. Riscul a existat de la momentul în

care pârâta și-a înregistrat societatea la Oficiul Registrului Comerțului și s-a concretizat la momentul la care aceasta a

început să își desfacă produsele pe piață, reclamanta

fiind întrebată de către clienți dacă sunt produsele sale

sau nu, întrucât aceștia erau nedumeriți de ce există pe

piață  două produse similare cu aceeași marcă și

nu doar una, așa cum s-au obișnuit.

Într-o abordare și mai judicioasă,

Convenția de la Paris, în art. 10 bis, alin. (3) statuează că

orice fapte care sunt de natură să creeze, prin orice mijloc, o

confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau

comercială a unui concurent, în scopul de acapara clientele

concurenților, reprezintă un act de concurență

neloială.

nu trebuie sa fie neapărat identice cu cele ale societății

pârâte, însuși legiuitorul, la art. 35 lit. b) prevăzând  alternative

"identitatea" sau "asemănarea" cu marca, semnul sau

produsele.

Faptul ca societatea pârâtă a desfășurat

timp de 3 ani activitatea de comercializare folosind denumirea ERCO este de

natură să aducă atingere dreptului de proprietate

industrială protejat, prin similitudinea cu marca, comerțul exercitat

și produsele pârâtei fiind identice sau similare cu ale reclamantei,

riscul de confuzie pentru publicul consumator este evident.

titularului un drept exclusiv asupra mărcii. Din acest drept exclusiv

asupra mărcii rezulta posibilitatea sa de a solicita oricăror

persoane juridice care folosesc fără drept marca, să înceteze

acest raport comercial, dar și să dea explicații cu privire la

modalitatea în care își desfășoară activitatea,

clienții pe care îi are și marfa ce este desfăcută

către public.

Prin urmare, solicitarea făcută în fata

instanței de judecată era o obligație pentru pârâtă și

nu o opțiune, așa cum a înfățișat-o reprezentatul

societății SC B.I. SRL.

Mai mult decât atât, nu sunt obligați să

dovedească prejudiciul pentru că, în cazul concurenței neloiale,

pierderea imaginii nu produce un prejudiciu imediat, iar solicitarea

reclamantei, înainte de toate, este de a verifica activitatea

desfășurată de această societate.

Este obligația pârâtei să

înfățișeze listele clienților, precum și produsele

comercializate în perioada amintită, întrucât tocmai în această perioadă

a folosit fără drept denumirea societății reclamante,

creând confuzie în rândul clientelei SC E. SA.

Analizând decizia de apel în raport de criticile

formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, în

considerarea celor ce succed.

1.Potrivit art. 2 din Legea

nr.11/1991 privind concurența neloială, constituie

concurență neloială, în sensul acestei legi, orice act sau fapt

contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de

comercializare a produselor, de execuție a lucrărilor, precum și

de efectuare a prestărilor de servicii.

Pentru a fi incident acest text

legal este necesar să se dovedească de partea care reclamă

concurența neloială actul sau faptul contrar uzanțelor cinstite

în activitatea desfășurată de către cel acuzat în acest

sens, nefiind suficient un simplu act sau fapt în lipsa caracterului contrar

uzanțelor cinstite.

Sub acest aspect, instanța de

apel a reținut ca situație de fapt, ce nu poate fi reapreciată

de instanța de recurs din perspectiva art. 304 C.proc.civ., că nu s-a

dovedit aspectul neloial al folosirii semnului ERCO de către pârâtă.

Probabilitatea de

concurență neloială, determinată de persoana fostului

director al reclamantei, actual asociat și administrator al pârâtei, prin

posibila dirigare a clientei către pârâtă, nu este suficientă în

susținerea unei concurențe neloiale.

În același context, înregistrarea unei

societăți cu o denumire similară,

prestarea de servicii, respectiv de comercializare a unor

produse chiar și asemănătoare  cu cele pentru care reclamanta

este titulară de marcă, nu sunt suficiente prin ele însele să

dovedească o concurență neloială pe piață.

Mai mult, ca titulară a unei denumiri

înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, o societate este în

deplin drept să o utilizeze, atât timp cât nu se dovedește caracterul

neloial al activității desfășurate, până la schimbarea

sau radierea acesteia la cererea unui terț vătămat, astfel cum

prevede art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului -

o

rice persoană fizică sau juridică

prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o

mențiune în registrul comerțului are dreptul să ceară

radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la

anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri

judecătorești irevocabile au fost desființate în tot sau în

parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire

la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea

judecătorească nu a fost dispusă menționarea în registrul

comerțului.

În egală măsură, numele comercial dă

naștere unui drept de proprietate industrială. Potrivit art.

1 alin.(2) din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie 1883

(ratificată de România prin Decretul nr.1177/1968), „protecția

proprietății industriale are ca obiect brevetele de invenție,

…numele comerciale, și indicațiile de proveniență sau

denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței neloiale, iar

potrivit art.8 din aceeași Convenție,  „numele comercial va fi

protejat în toate țările uniunii, fără obligația de

depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu

parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerț”.

84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, titularul mărcii poate cere instanței

judecătorești competente să interzică terților să

folosească, în activitatea lor comercială, fără

consimțământul său un semn pentru care,

datorită faptului că este identic sau asemănător cu o

marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora

li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de

confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn

și marcă.

În susținerea criticii susținută pe acest

text legal, reclamanta recurentă susține că

faptul că societatea pârâtă a

desfășurat timp de 3 ani activitatea de comercializare folosind

denumirea ERCO este de natură să aducă atingere dreptului de

proprietate industrială protejat-prin similitudinea cu marca,

comerțul exercitat și produsele pârâtei fiind identice sau similare

cu ale reclamantei, riscul de confuzie pentru publicul consumator este evident.

Conflictul reclamat în cauză este astfel cel dintre

marca reclamantei și o denumire comercială,  pe care însă pârâta

nu o mai deținea la data formulării acțiunii.

Potrivit relațiilor comunicate de Oficiul

Registrului Comerțului, pârâta și-a schimbat denumirea care

conținea semnul protejat ca marcă, luându-se act în acest sens prin

încheierea judecătorului delegat nr. 12631 din 22 februarie 2007.

În condițiile în care se solicită interzicerea

folosirii unui semn, indicat ca fiind folosit până la schimbarea denumirii

societății pârâte, această cerere nu se poate discuta atât timp

cât pârâta și-a schimbat denumirea. Mai mult, schimbarea denumirii a avut

loc anterior introducerii acțiunii, aceasta fiind depusă în fața

instanței la data de 13 noiembrie 2007.

recurs, referitoare la solicitarea de probe care s-ar afla în posesia pârâtei

intimate, prin cererea de recurs nu s-a criticat modul în care a

soluționat instanța de apel motivul de apel aferent, cu trimitere la

dispozițiile legale incidente.

Potrivit art. 299 C.proc.civ., pe calea recursului este

atacată decizia de apel, deci modul de dispunere al instanței de

apel, iar art. 302

1

alin.(1) lit. c) din același cod, cererea

de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității,  motivele de nelegalitate și dezvoltarea acestora.

Cum prin ultima critică de recurs nu s-au

arătat motivele de nelegalitate ale deciziei de apel, respectiv

greșelile săvârșite de instanță în interpretarea

și aplicare textelor legale apreciate ca fiind incidente, aceasta nu

constituie o critică de recurs în sensul art. 304 C.proc.civ., cu care

să fie legal învestită instanța de recurs.

În considerarea celor reținute mai sus, Înalta

Curte, făcând aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1)

C.proc.civ., a respins recursului ca nefondat.