ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5641/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5641/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 49788/3/2008,

la data de 24 decembrie 2008, reclamanta H.R.H.L. a chemat în judecată pe

pârâta SC H.R. SRL, solicitând să se dispună interzicerea folosirii, în

activitatea comercială a pârâtei a tuturor și oricăror semne identice sau

similare cu mărcile înregistrate în România și în Comunitatea Europeană de

către reclamantă, efectuarea înregistrării în Registrul Comerțului a

modificării denumirii comerciale a pârâtei, în sensul eliminării sintagmei H.R.

din denumirea sa comercială, publicarea hotărârii judecătorești, pe cheltuiala pârâtei,

într-un ziar de largă circulație națională; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în România există un singur restaurant H.R.C. deschis cu

acordul acesteia, și anume restaurantul situat în București, (în Parcul

Herăstrău), aparținând societății comerciale M.D., prin intermediul unei

francize. Reclamanta este persoană juridică înregistrată în Registrul

Companiilor din Marea Britanie din data de 19 iunie 1985 sub denumirea H.R.C.L.,

pentru activități de tipul restaurantelor. Prin înregistrarea denumirii sale

comerciale, H.R. SRL, Pârâta încalcă drepturile exclusive ale reclamantei

asupra numelui comercial. Reclamanta este singura deținătoare a drepturilor

asupra denumirii H.R., în România, astfel că, prin înregistrarea denumirii

comerciale H.R. SRL pârâta a adus și aduce în continuare atingere drepturilor

exclusive ale reclamantei asupra numelui său comercial precum și asupra

drepturilor exclusive ale acesteia asupra mărcilor sale cu aceeași denumire.

Reclamanta este

titulară a numeroase mărci înregistrate la nivel național și comunitar, care îi

conferă în România drepturi exclusive asupra denumirilor H.R., respectiv H.R.C.

pentru o gamă foarte largă de produse și servicii. În concluzie, așa cum a

arătat mai sus, în prezent, mărcile H.R., respectiv, H.R.C., sunt înregistrate

și protejate în diverse forme și sintagme, cu efecte pe teritoriul României.

Prin folosirea

denumirii H.R., atât în cadrul denumirii sale H.R. SRL cât și în oferirea

serviciilor de restaurant sub denumirea H.R.C.P. și a produselor de

îmbrăcăminte sub denumirea H.R., pârâta încalcă drepturile exclusive ale reclamantei

asupra familiei de mărci H.R.

În anul 1996

asociatul unic al pârâtei a deschis un restaurant care funcționează și în

prezent, restaurantul H.R.C.P. Reaua-credință a asociatului unic al pârâtei la

înregistrarea denumirii comerciale H.R. SRL, precum și în alegerea denumirii

restaurantului H.R.C.P. este dovedită de faptul că acesta avea cunoștință de

renumele internațional al brandului H.R.

Reclamanta mai arată

că pârâta a recunoscut faptul că încalcă drepturile de proprietate industrială

ce îi aparțin.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 2, art. 22-23, art. 35, art. 83 și art. 86 din

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice; art. 25 alin. (1)

și art. 31 din Legea nr. 29/1990 privind Registrul Comerțului art. 1 - 3 și art.

5 din Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială, art. 8 și 10 bis din

Convenția de la Paris, art. 11, alin. (2) din Constituția României.

Prin sentința civilă nr.

1527 din 22 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

acțiunea, a interzis pârâtei folosirea în activitatea sa comercială a oricăror

semne identice sau similare cu mărcile H.R. înregistrate în România de către

reclamantă, respectiv, aplicarea semnelor pe produse sau pe ambalaje; oferirea

produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop; oferirea sau

prestarea serviciilor sub aceste semne; oferirea sau exportul de produse sub

aceste semne; utilizarea semnelor pe documente sau pentru publicitate, a

obligat pârâta la modificarea numelui comercial, în sensul eliminării sintagmei

H.R. din componența acestuia, a dispus publicarea, pe cheltuiala pârâtei, a

hotărârii judecătorești într-un ziar de largă circulație națională, a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 5.383 dolari SUA în lei, la cursul B.N.R.

din ziua plății, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței s-au reținut următoarele.

Utilizarea de către

un întreprinzător a unui nume comercial identic sau similar cu o marcă,

aparținând altuia, poate să creeze confuzie cu privire la originea bunurilor

sau serviciilor acestora și, implicit, un conflict între cele două drepturi de

proprietate industrială, pentru rezolvarea căruia se poate face apel la

justiție.

Art. 35 alin. (1) din

Legea nr. 84/1998 se referă la folosirea semnului identic sau similar mărcii

„pentru produse sau servicii identice, similare sau, după caz, diferite, iar alin.

(2) exemplifică actele de folosire a semnului care pot fi interzise în

condițiile alin. (1). Chiar dacă nu se precizează expres, din exprimarea

utilizată de legiuitor reiese că actele incriminate sunt de folosire a semnului

ca marcă, a cărui funcție specifică este aceea de distingere a produselor sau

serviciilor unui întreprinzător de cele ale altuia, în timp ce numele comercial

identifică întreaga activitate a unei societăți comerciale, fără a se face în

mod necesar referire la bunurile sau serviciile care intră în obiectul său de

activitate.

În speță, ceea ce a

solicitat reclamanta prin petitul acțiunii a fost nu interzicerea utilizării de

către pârâtă a semnului ca marcă, ci constatarea faptului că acest semn, înregistrat

ca nume comercial, încalcă prin el însuși dreptul la marcă și să interzică

pârâtei utilizarea acestuia ca nume comercial. Prin formularea cererii de

chemare în judecată, reclamanta a invocat două temeiuri anume, art. 35 din

Legea nr. 84/1998 și art. 5 din Legea nr. 11/1991, în ambele situații

prevalându-se de drepturile sale exclusive dobândite prin înregistrarea mărcii

și invocând, în prima situație, conflictul dintre marca sa și numele comercial

al pârâtei dobândit ulterior înregistrării mărcii – din perspectiva

contrafacerii – iar pentru cea de-a doua ipoteză, folosirea de către pârâtă a

propriei firme de o manieră susceptibilă a produce confuzie cu marca

reclamantei – concurență neloială.

În ceea ce privește

contrafacerea reclamată, prima instanță a apreciat că sunt aplicabile regulile

operante în materia proprietății industriale: prioritatea la înregistrare,

riscul de confuzie derivat din identitatea sau asemănarea numelui cu marca și

principiul specialității.

Referitor la

prioritatea de înregistrare, reclamanta opune pârâtei o marcă anterioară

numelui comercial dobândit de aceasta în anul 1999, condiția fiind, prin

urmare, îndeplinită.

De asemenea și

principiul specialității este o regulă ce se verifică în cauză, ambele părți

desfășurându-și activitatea parțial în același domeniu – restaurante. Astfel,

reclamanta, s-a înființat sub denumirea H.R.H.L. încă din anul 1984 (din 23

februarie 1984 conform Registrului Companiilor din Marea Britanie). În schimb,

pârâta s-a înființat în anul 1999 sub denumirea H.R. SRL (Anexa l la acțiune,

răspunsurile pârâtei la întrebările 7 și 9 din interogatoriu). Atât Marea

Britanie cât și România sunt membre ale Convenției de la Paris din 1883 pentru

protecția proprietății intelectuale; prin urmare, pârâta a încălcat drepturile

reclamantei decurgând din aplicabilitatea art. 8 din Convenția de la Paris,

care prevede că „numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii de la

Paris, fără obligația de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul că

el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerț”.

Tribunalul a reținut

că elementele principale ale denumirii reclamantei (H.R.) se regăsesc în

integralitate în cadrul denumirii pârâtei; s-a apreciat că celelalte elemente

au o mai mică importanță fiind denumiri generice, comune, care nu diferențiază

persoanele juridice între ele, ci relevă numai forma de organizare (Holding” -

companie deținătoare de acțiuni în alte companii; „Limited” - companie cu

răspundere limitată potrivit dreptului englez; SRL - societate cu răspundere

limitată, potrivit dreptului român).

Ambele companii, atât

reclamanta cât și pârâta au ca obiect de activitate principal servicii în

domeniul restaurantelor.

Tribunalul a apreciat

că numele comercial al pârâtei intră în conflict cu mărcile anterior

înregistrate de reclamantă.

Astfel, s-a constatat

că reclamanta este titulara a 5 mărci naționale H.R. și a 31 mărci comunitare

conținând sintagma H.R. în diverse combinații verbale și figurative. Prima

marcă înregistrată în Romania în anul 1989 este marca H.R.C. pentru „servicii

privind restaurantele și cocteiluri” precum și pentru „articole de îmbrăcăminte

și încălțăminte”. Cea de-a doua, înregistrată în Romania în anul 1994 este

marca H.R.C., pentru „servicii pentru distracții și amuzament”. Ulterior, în

anii 2006 și 2007 reclamanta a mai înregistrat 3 mărci naționale, fiecare

dintre ele reluând inclusiv produsele și serviciile anterior protejate, iar de

la 01 ianuarie 2007 și-au extins efectele în România toate cele 31 de mărci

înregistrate de aceasta la nivel comunitar.

Conform declarațiilor

preluate în presă ale asociatului unic și administratorului pârâtei, domnul V.S.,

acesta a deschis în anul 1996 un restaurant pe care l-a denumit H.R.C.P. faptă

de natură să aducă atingere drepturilor reclamantei.

Potrivit

înscrisurilor depuse de reclamantă la dosar, a rezultat că pârâta a utilizat

atât înainte de demararea acțiunii, cât și pe parcursul acesteia, denumirea de

restaurant H.R.C.P. fără ca acțiunea de față să o determine să înceteze încălcarea

drepturilor reclamantei.

Tribunalul a apreciat

că reclamanta a făcut dovada condițiilor impuse de art. 35 lit. b) din Legea nr.

84/1998, în sensul că pârâta folosește efectiv numele său comercial prin

aplicare pe produsele ce intră în domeniul său de activitate pe documente sau

pentru publicitate, oferind suficiente indicii instanței care să permită

încadrarea acestor acte de folosință în dispozițiile art. 35 alin. (3) din

lege.

Prin urmare, faptele

pârâtei constând în: organizarea de evenimente în cadrul restaurantului sau sub

egida societății, decorațiunile interioare și exterioare (ex. tablouri cu

însemne ale restaurantelor reclamantei din Londra, Beijing, Creta, chitara de

lemn situată în exterior purtând mențiunea H.R.), denumirile unor specialități

din meniu (ex. I.H.R., P.H.R.), notele de plată și cărțile de vizită, alte

materiale publicitare (sacoșe, cutii de chibrituri, pliculețe de zahăr, etc.),

publicitatea făcută restaurantului în presă și pe Internet sub sigla H.R.,

toate acestea încalcă drepturile exclusive ale reclamantei asupra familiei de

mărci H.R. și generează confuzie la nivelul publicului, incluzând riscul de

asociere între serviciile pârâtei și serviciile reclamantei.

S-a constatat că

pârâta nu a încetat nici pe parcursul soluționării cauzei să folosească

însemnele de natură să încalce drepturile reclamantei, în acest sens fiind

chiar înscrisurile depuse de pârâta (meniul restaurantului H.R.C.P.), precum și

înscrisurile și fotografiile depuse de reclamantă odată cu acțiunea.

În consecință,

instanța a dispus obligarea pârâtei să înceteze folosirea, în activitatea sa

comercială, a tuturor și oricăror semne identice sau similare cu mărcile

reclamantei, respectiv, aplicarea semnelor pe produse sau pe ambalaje; oferirea

produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop; oferirea sau

prestarea serviciilor sub aceste semne; importul sau exportul de produse sub

aceste semne; utilizarea semnelor pe documente sau pentru publicitate.

Au fost înlăturate

susținerile pârâtei din întâmpinare, în sensul că „dacă reclamanta ar avea un

drept exclusiv asupra tuturor produselor și serviciilor din clasele 03, 06, 08,

09, 14, 16, 18, 20, 21, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 32, 33, 34, 35, 38, 41, 42, 43,

44 ar însemna ca majoritatea societăților comerciale din România ar rămâne fără

obiect de activitate”, întrucât s-a apreciat că această afirmație este

neconformă cu realitatea, având în vedere că pretențiile reclamantei au în

vedere drepturile exclusive privind utilizarea denumirii H.R. asupra tuturor

produselor și serviciilor menționate mai sus și protejate prin mărcile

reclamantei.

În ceea ce privește

acțiunea în concurență neloială, s-a reținut că, deoarece Legea nr. 11/1991

incriminează anumite fapte ca infracțiuni de concurență neloială, aceasta nu

înseamnă că latura civilă a procesului penal se poate soluționa doar în cadrul

unei judecăți penale. De vreme ce aceste fapte, enumerate în art. 5 din Legea nr.

11/1991, sunt susceptibile de a angaja cea mai gravă dintre formele răspunderii

juridice, în mod evident ele sunt apte de a antrena și răspunderea civilă

delictuală. În speță, reclamata a administrat probe în sensul constatării

faptei de concurență neloială de către pârâtă.

Astfel, era necesar a

folosirea numelui comercial și a modalității în care această utilizare de către

pârâtă are loc, astfel încât să permită instanței stabilirea concluziei unei

folosiri abuzive și de natură a produce confuzie cu folosirea legitimă de către

reclamantă a propriei sale mărci sau obținerea finalității deturnării clientelei

ori doar inducerea ei în eroare.

În ce privește

reaua-credință a pârâtei prin asociatul unic și administratorul său, V.S., la

înregistrarea denumirii comerciale H.R. SRL precum și în alegerea denumirii

restaurantului H.R.C.P. fapte dovedite pe de o parte de istoria și calificarea

acestuia (profesionist în domeniul activității de restaurante, angajat în

cadrul unui restaurant din Statele Unite, în apropierea celui mai mare

restaurant al reclamantei - răspunsurile la întrebările 1, 2, 3, 6 din interogatoriu;

cetățean american, locuitor al Statelor Unite pentru o perioadă de peste 10

ani), iar pe de altă parte, de faptul că a recunoscut obligațiile sale de a

înceta utilizarea mărcilor reclamantei în urma notificării și întâlnirii avute

cu reprezentanții acesteia în anul 2007 (Anexele nr. 2, 3, 4 la acțiune).

S-a mai reținut că

riscul de confuzie și asociere între activitatea comercială a pârâtei și

mărcile reclamantei nu este un risc ipotetic, ci unul care s-a manifestat deja,

așa cum s-a probat prin extrasele de pe forumurile de discuții de pe Internet

dedicate restaurantelor, de unde reiese, de asemenea, că nivelul calitativ al

serviciilor oferite de pârâtă este unul foarte scăzut, ceea ce afectează

imaginea reclamantei și familia de mărci H.R. ale acesteia. (Anexele nr. 10 și

11 la acțiune).

Cheltuielile de

judecată au fost acordate în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Împotriva sentinței

tribunalului, pârâta a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii

și, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin Decizia nr. 67/ A

din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, în unanimitate, a admis apelul

formulat de apelanta-pârâtă SC H.R. SRL împotriva sentinței civile nr. 1527 din

15 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

contradictoriu cu intimata-reclamantă SC H.R.H.L.

A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a înlăturat interdicția dispusă în sarcina

pârâtei de a oferi produse, de a le comercializa, deține în acest scop,

importul sau exportul de produse sub aceste semne.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța, analizând criticile formulate prin motivele de apel,

a reținut următoarele:

S-a constatat a fi

nefondată susținerea privind necesitatea înregistrării reclamantei la Registrul

Comerțului din România pentru a fi opozabilă pârâtei denumirea acesteia, având

în vedere că dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 8 din Convenția de la Paris

privind protecția proprietății industriale.

Reclamanta s-a

înființat sub denumirea H.R.H.L. încă din anul 1984 (din 23 februarie 1984

conform Registrului Companiilor din Marea Britanie), în timp ce societatea

pârâtă SC H.R. SRL s-a înregistrat la Registrul comerțului la data de 10 august

1999.

Astfel cum și prima

instanță a reținut, s-a constatat că elementele principale ale denumirii

reclamantei (H.R.) se regăsesc în integralitate în cadrul denumirii pârâtei,

celelalte elemente neavând rolul de a diferenția persoanele juridice între ele,

ci de a arăta doar forma de organizare („Holding” - companie deținătoare de

acțiuni în alte companii; „Limited” - companie cu răspundere limitată potrivit

dreptului englez; „S.R.L.” - societate cu răspundere limitată potrivit

dreptului român).

Ambele companii, atât

reclamanta cât și pârâta, au ca obiect de activitate principal serviciile

privind restaurantele, fapt care rezultă nu numai din situația de fapt dovedită

în speță, prin probe materiale, ci și prin mărcile anterior înregistrate de

reclamantă, înregistrată la 30 octombrie 1989 pentru clasele 25 și 42 (servicii

privind restaurantele și cocteiluri) și înregistrată la data de 16 martie 2004

pentru clasele 9 și 41(servicii pentru distracție și amuzament), ambele mărci

fiind combinate și conținând elementul verbal H.R.C.

Numele comercial al

pârâtei intră în conflict cu mărcile anterior înregistrate de reclamantă din

cauza similarității conceptuale dintre marcă și nume comercial, consumatorului

mediu fiind tentat să considere că produsele sau serviciile cărora aceste

denumiri li se aplică au o origine comercială comună.

Raportat la aceste

aspecte, au fost apreciate ca nerelevante argumentele apelantei în sensul că

înregistrarea societății apelante la Registrul Comerțului s-a realizat cu

respectarea procedurii legale, atâta timp cât apelanta, prin folosirea acestei

denumiri, încalcă numele comercial anterior al reclamantei, și cât legea nu

prevede obligația celui ce se pretinde lezat de efectuarea unei înregistrări la

registrul comerțului de a contesta această înregistrare într-un termen limită.

În speță,

interzicerea folosirii de către societatea apelantă a denumirii a H.R. s-a

dispus în temeiul art. 35 din Legii nr. 84/2008, pentru încălcarea unui drept

de proprietate industrială anterior, iar nu în baza Legii nr. 26/1990, pentru a

fi aplicabilă procedura prevăzută de această lege.

Curtea de apel a

apreciat nu este de natură a duce la schimbarea sentinței nici susținerea în

sensul că în mod nelegal s-ar fi reținut ca temei legal al admiterii acțiunii, art.

5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, act normativ ce ar stabili infracțiunile

privind combaterea concurenței neloiale, în timp ce prezentul litigiu este

civil, reținându-se că în cuprinsul art. 5 sunt enumerate mai multe fapte ilicite

care intră în categoria concurenței neloiale și care, din cauza pericolului

social ridicat, sunt încadrate în categoria infracțiunilor.

Or, pentru cazul în

care nu sunt urmărite ca infracțiuni, partea are la dispoziție prevederile art.

998, 999 C. civ. pentru a-și repara prejudiciul provocat prin săvârșirea unei

astfel de fapte, o modalitatea de reparare a prejudiciului fiind și

interzicerea folosirii firmei, mărcii etc., în art. 35 alin. (2) enumerându-se

doar cu titlu exemplificativ actele care pot fi interzise terților care

încalcă dreptul exclusiv asupra mărcii.

Curtea de apel a mai

apreciat că pentru a se considera îndeplinite condițiile art. 35 alin. (1) lit.

b) este necesar a se proba doar riscul de confuzie, în timp ce art. 5 lit. a)

din Legea nr. 11/1991, face referire la o faptă de natură a crea confuzie; ca

atare, atât timp cât a considerat îndeplinite condițiile art. 35 alin. (1) lit.

b), nici nu mai era necesar să se facă trimitere la Legea nr. 11/1991, aceste

mențiuni putând chiar să lipsească din hotărâre fără a-i afecta temeinicia.

În consecință, s-a

apreciat că este inutil a se analiza în cadrul apelului dacă asociatul

reclamantei a înregistrat sau nu cu rea credință la Registrul Comerțului

societatea în cauză.

În speță, s-a făcut

dovada cerințelor prevăzute de art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998,

însă, în ce privește încălcarea dreptului la marcă, problema care se pune este

dacă dreptul exclusiv al reclamantei asupra mărcii a fost încălcat după

publicarea cererii de înregistrare a mărcii, conform art. 36 alin. (1) din

Legea nr. 84/1998.

În raport de această

situație, și de faptul că societatea pârâtă s-a înregistrat la Registrul

comerțului la data de 10 august 1999, instanța de apel a reținut că relevante

pentru cazul în speță sunt doar mărcile 13 înregistrată la 30 octombrie 1989

pentru clasele 25 și 42 (servicii privind restaurantele și cocteiluri și

înregistrată la data de 16 martie 2004 pentru clasele 9 și 41 (servicii pentru

distracție și amuzament), ambele mărcii fiind combinate și conținând elementul

verbal H.R.C.

Marca este

reprezentată atât de denumirea societății cât și de firma sub care își

desfășura activitatea pârâta în localul din D.T., H.R.C.P., pentru activități

de tip restaurant.

Astfel, s-a reținut

că a fost probată de către reclamantă oferirea/prestarea de către pârâtă a

serviciilor sub semnul înregistrat ca marcă de către reclamantă, inclusiv după

formularea acțiunii, prin depunerea la dosar la data de 27 noiembrie 2009 a

fotografiilor ce atestă situația existentă la data de 13 octombrie 2009, probe

față de care pârâta nu a susținut, la termenul următor, că nu ar reflecta

situația existentă la data pretinsă de către reclamantă.

Reclamanta a susținut

în acțiune faptul că pârâta a folosit și folosește în cadrul denumirii sale

sintagma H.R. pentru servicii de restaurant, fapt care aduce atingere dreptului

la marcă al reclamantei.

Fotografiile depuse

în apel de către apelantă pentru a proba înlăturarea, după pronunțarea

sentinței, a semnelor înregistrate ca marcă de către reclamantă, care erau de

natură să producă un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul

de asociere între semn și marcă, conform art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr.

84/1998, nu sunt de natură să ducă la schimbarea sentinței, având în vedere că,

pe de o parte, nu probează o situație reținută în mod greșit de către prima

instanță, iar pe de altă parte, nu pot constitui decât o executare de bună voie

a unei părți din sentință.

De altfel,

reprezentantul apelantei, în ședința din 22 februarie 2011 a recunoscut

existența însemnelor de pe geamuri.

Totodată, s-a

apreciat că fotografiile menționate nu se probează decât înlăturarea reclamei

luminoase H.R. aflată pe chitara amplasată pe fațada restaurantului, nu și a

semnelor de pe geamuri, interiorul restaurantului, ori de pe facturi. Instanța

de apel a observat că reclama luminoasă T.I.C. de pe una din laturile

restaurantului este așezată peste vechea denumire, putând fi cu ușurință

dezvăluită în cazul în care reclamanta nu ar beneficia de un titlu executoriu

împotriva pârâtei care i-a încălcat dreptul la marcă.

Instanța de control

judiciar a mai reținut că în dosarul primei instanțe s-a făcut dovada folosirii

semnelor similare de natură a produce risc de confuzie și în scop publicitar,

pe facturi și pe ambalaje.

În consecință, s-a

apreciat că nu se impune schimbarea sentinței sub aspectul înlăturării

obligației pârâtei de a oferi sau presta serviciile sale sub semnele identice

sau similare cu mărcile H.R., respectiv, aplicarea semnelor pe produse sau pe

ambalaje; de a oferi sau presta serviciilor sub aceste semne; de a utiliza

semnele pe documente sau pentru publicitate, obligarea pârâtei la modificarea

numelui comercial în sensul eliminării sintagmei H.R. din componența acestuia,

publicarea, pe cheltuiala pârâtei, a hotărârii judecătorești într-un ziar de

largă circulație națională.

Faptul că mai existau

încă trei societăți comerciale, cuprinzând în denumirea lor și vocabulele H.R.

nu înseamnă că pârâta are dreptul să le folosească la rândul său, obiectul

acestui litigiu fiind contrafacerea realizată de către pârâtă.

Curtea de apel a

constatat însă a fi fondate motivele de apel referitoare la interdicția dispusă

în sarcina pârâtei de a oferi produse, de a le comercializa, de a le deține în

acest scop, importul sau exportul de produse sub aceste semne, având în vedere

că reclamanta nu a făcut dovada, conform art. 1169 C. civ. că ar avea o marcă

anterioară înregistrată pentru salată și pizza, și la faptul că hard-rock

(formă a muzicii rock) are un înțeles propriu în limbajul comun, nefiind un

cuvânt creat de reclamanta pentru a fi asociat automat cu serviciile prestate

de aceasta sub acest semn, că reclamanta nu a făcut dovada pârâta ar fi

importat produse sub aceste semne sau că ar exista indicii în sensul că aceste

fapte s-ar produce în viitor.

Instanța de apel a

constatat că tribunalul nu a reținut faptul că reclamanta ar avea marcă

înregistrată asupra chitarei de lemn situată în exterior, dar, având în vedere

modul în care este folosită și recunoscută marca reclamantei, în fapt fiind

amplasată pe un panou care are forma unei chitare electrice, asocierea dintre

cuvintele hard rock și chitară nu poate decât să contribuie la creșterea

riscului de confuzie în mintea consumatorului mediu, cu privire la originea

serviciilor prestate de către pârâtă.

În ceea ce privește

motivele de apel prin care sentința a fost criticată sub aspectul cuantumului

cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, instanța le-a apreciat

nefondate, având în vedere că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

mărirea sau micșorarea onorariilor avocațiale, potrivit cu cele prevăzute în

tablourile onorariilor minimale, este posibilă atunci când se constată motivat,

a fi nepotrivite față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Instanța de apel a

constatat că specificul cauzei de contrafacere și gravitatea consecințelor

decurgând din desfășurarea unei asemenea cereri, cu efecte în planul imaginii

și credibilității comerciale a părții reclamate, justifică reacția acesteia de

a solicita serviciile specializate ale unui cabinet avocațial în măsură să-i

asigure o apărare peste gradul mediu de dificultate.

Mai mult, domeniul

proprietății intelectuale este unul nou și complex, în continuă dezvoltare,

care presupune o pregătire consistentă și de detaliu, peste limitele unei

documentări de practică și legislație națională. Asigurarea unei asistențe

judiciare specializate într-un domeniu de o atare complexitate, poate justifica

stabilirea unor onorarii avocațiale peste media obișnuită.

De asemenea volumul

de muncă al avocatului reclamantei reflectat și în modul în care a fost

formulată și probată situația de fapt afirmată, raportat și la specificul

domeniului la care s-a făcut deja referire, justifică onorariul solicitat.

În plus, faptul că

sentința a fost modificată în parte, de asemenea, nu justifică diminuarea

onorariului acordat de către prima instanță, având în vedere că eventuala parte

din onorariu care ar corespunde acestei modificări, se compensează cu onorariul

solicitat în apel de către intimata reclamanta, corespunzător părții din

sentință menținută. S-a constatat că în apel cheltuielile de judecată ale

apelantei au fost de 4.962 dolari SUA.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC H.R. SRL și reclamanta H.R. Holdings Ltd.

I. Recursul pârâtei

SC H.R. SRL a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținându-se că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, în

dezvoltarea criticilor formulate, recurenta arată că instanța de apel în mod

eronat a reținut că pârâta recurentă ar fi pretins ca reclamanta să se fi

înregistrat la Registrul Comerțului din România, pentru a fi opozabilă terților

denumirea sa.

Dimpotrivă,

învederează recurenta, aceasta a dovedit că înregistrarea sa la Registrul

Comerțului s-a realizat cu respectarea procedurii legale (Legea nr. 26/1990),

iar dovada privind disponibilitatea firmei a fost emisă în urma verificărilor

făcute de către instituția abilitată, fiind atestată prin încheierea nr. 6957/SC/1999,

dată de Judecătorul delegat al Tribunalului București la O.R.C.M.B., în Dosarul

nr. 6522/SC/1999 care constituie un înscris autentic și face proba până la

înscrierea în fals.

În schimb,

reclamanta, la data înregistrării recurentei ca societate comercială deținea

două mărci naționale, înregistrate la O.S.I.M.: pentru clasa 25 - articole de

îmbrăcăminte, încălțăminte și pentru acoperirea capului, toate pentru bărbați

femei și copii și clasa 42 - servicii privind restaurantele și cocteiluri pe

seama societății H.R.C. și din 16 martie 1994 (instanța de apel reține în mod

greșit data de înregistrare 16 martie 2004, în loc de 16 martie 1994), pentru

clasele: 9 - benzi audio, compact discuri, video și filme și 41- servicii

pentru distracții și amuzament, pe seama aceleiași societăți H.R.C., situație

de care recurenta pârâtă nu a avut cunoștință.

Referitor la acest

aspect recurenta a dovedit că denumirea societății reclamante, așa cum apare în

titlurile de protecție a mărcilor – H.R.C., nu este identică cu cea a

recurentei pârâte, neavând întrutotul aceleași vocabule.

Pe de altă parte, în

mod greșit instanța de apel a reținut că ambele societăți ar avea ca obiect de

activitate principal serviciile privind restaurantele, întrucât din cele 4

clase menționate la cele două mărci ale reclamantei, restaurantul nu constituie

obiectul său principal de activitate, acesta fiind legat de cel privind

cocteilurile, prin conjuncția copulativă „și”, ca accesoriu al celorlalte trei;

de altfel, prin însăși denumirea de „Cafe”, serviciile de restaurant nu pot

reprezenta un obiect principal de activitate.

În ce privește

conflictul dintre marcă și numele comercial al societății, atât instanța de

apel cât și tribunalul, au reținut ca principiu aplicabil prioritatea

înregistrării mărcii și, în continuare, principiul specialității.

Cu privire la

principiul priorității de înregistrare, recurenta arată că a invocat în

apărarea sa faptul că intimata reclamantă s-a înregistrat ca societate

comercială sub denumirea H.R.H.L. în Marea Britanie, fără a exista vreo

înregistrare ca societate la Registrul Comerțului din țara noastră,

înregistrându-și în schimb la O.S.I.M. mărcile menționate, pentru cele 4 clase.

În acest context, a

susținut în apărarea sa că „în conflictul dintre un comerciant care a creat și

a folosit o firmă sau emblemă, fără însă a o fi înregistrat în registrul

comerțului, pe de o parte, și comerciantul care a înregistrat ulterior o firmă

sau emblemă similară, pe de altă parte, acesta din urmă se bucură de protecția

legi”, așa cum rezultă din lucrările de specialitate (I.B., Firma și emblema

comercială; 1998 pag. 67), iar în finalul aceleiași lucrări, se arată că

„dreptul asupra firmei și emblemei, ca și dreptul asupra mărcii, se dobândește

în legislația noastră, prin prioritatea de înregistrare, iar nu prin

prioritatea de folosință.”

Interzicerea

folosirii de către recurentă a denumirii H.R. s-a dispus în temeiul art. 35 din

Legea nr. 84/2008, pentru încălcarea unui drept anterior de proprietate

industrială.

Or, prin Legea nr. 84/2008

se aprobă O.U.G. nr. 74/2007, care are numai 7 articole, iar nu 35, pe de o

parte, iar art. 35 din Legea nr. 84/1998, reținut ca temei legal al sentinței,

se referea nu la contrafacere, ci la durata, reînnoirea și modificarea

înregistrării mărcii, pe de altă parte.

Totodată, în mod

greșit instanța de apel a reținut că măsurii interzicerii folosirii de către

pârâtă a denumirii H.R., nu-i sunt aplicabile prevederile Legii nr. 26/1990,

ceea ce contravine dispozițiilor legii invocate, întrucât cel ce se consideră

prejudiciat printr-o înmatriculare sau mențiune din Registrul Comerțului are

dreptul de a cere radierea ei, cerere asupra căreia se va pronunța judecătorul

delegat.

Recurenta mai susține

că instanța de apel a înlăturat temeiul reținut de prima instanță art. 5 lit. a)

din Legea nr. 11/1991, apreciind că era necesar și că aceste mențiuni puteau

chiar să lipsească din hotărâre, întrucât răspunderea pârâtei a fost angajată

pe temeiul art. 998 și 999 C. civ., ceea ce însă intimata - reclamantă nu a

solicitat nici la fond și nici în apel.

În ceea ce privește

aplicarea art. 35 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998,

ca temei al admiterii, menținută și în decizia de apel, recurența consideră că

s-a făcut o greșită aplicare a legii, întrucât acest text de lege se referă la

un „semn" aplicat pe produse sau pe ambalaje; or, din probele administrate

nu rezultă că pârâta ar fi aplicat pe produsele sale și cu atât mai puțin pe

ambalaje, mărcile reclamantei. Singurul produs ce apărea în meniu sub denumirea

hard rock cafe era una din specialitățile de „pizza", produs ce nu

aparține însă intimatei - reclamante.

Totodată, mai arată

recurenta, a susținut în fața instanței de apel că atât fotografiile cât și

înscrisurile ce au fost depuse de reclamantă, priveau o situație trecută,

respectiv, până la concilierea pe care părțile au avut-o în 2007, când

recurenta pârâtă a acceptat a renunța la acele pretenții, ce ar fi putut crea

confuzie sau aduce prejudicii acesteia.

Instanța de apel a

apreciat că fotografiile ce au fost depuse în apel nu sunt de natură de a duce

la schimbarea sentinței, întrucât nu ar proba o situație reținută în mod greșit

de către tribunal; or, recurenta a depus încă de la fond fotografii, iar cele

din apel reluau aceleași imagini, astfel încât situația exista încă de la

momentul de după concilierea din 2007 când pârâta a acceptat pretențiile

intimatei - reclamante.

Ceea ce s-a

recunoscut în ședința din 22 februarie 2011 a fost faptul că pe un singur geam

lateral, datorită modului cum s-a scris noua denumire a restaurantului: T.I.C.,

ar fi apărut sub vopseaua aplicată și vechea denumire (H.R.C.), iar acest

singur aspect nu poate conduce la concluzia că s-a făcut dovada folosirii unui

semn ce să producă risc de confuzie.

De asemenea, este

superfluă reținerea instanțelor ce fond că amplasarea unei chitare empirice pe

un panou, raportat la alte imagini folosite de către reclamantă în care apare

chitara alături de cuvintele H.R., ar contribui la creșterea riscului de

confuzie în mintea consumatorului cu privire la originea serviciilor prestate

de către recurenta pârâtă.

În consecință,

recurenta arată că față de cele învederate, instanța de apel a făcut o aplicare

greșită a legii, menținând în continuare celelalte dispoziții ale tribunalului,

respectiv, interzicerea folosirii sintagmei H.R. și obligarea la modificarea

numelui comercial.

Un ultim motiv de

aplicare greșită a legii, îl constituie respingerea apelului cât privește

reducerea sumei de 5.383 dolari SUA, la care a fost obligată cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Recurenta a susținut

că această sumă este exagerat de mare raportat atât la obiectul litigiului cât

și la activitatea pe care au prestat-o reprezentanții reclamantei la proces,

soluționat în cursul aceluiași an de la depunerea acțiunii, dar având în vedere

și nivelul onorariilor avocațiale practicate în mod curent.

Instanța de apel,

deși a reținut că prin admiterea apelului s-a modificat în parte sentința,

eventuala parte din onorariu care ar corespunde acestei modificări, s-ar

compensa cu cel solicitat în apel de către intimata-reclamantă, corespunzător

părții din sentința menținută, ceea ce, în opinia recurentei este neechitabil,

întrucât diferența dintre cele două onorarii este deosebit de mare.

În plus, instanța în

mod greșit a reținut că în apel, cheltuielile pârâtei au fost în sumă de 4.962 dolari

SUA, ceea ce nu corespunde realității, întrucât nu există o asemenea dovadă.

II. Recursul formulat

de reclamanta H.R.H.L., de asemenea, se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel a făcut o greșită aplicarea

a prevederilor art. 35 alin. (1), art 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, art. 1169

C. civ., art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ.

a. Prima critică se

referă la faptul ca instanța de apel a ridicat interdicția în sarcina pârâtei

de a oferi produse purtând marca reclamantei, de a le comercializa sau a le

deține în acest scop, stabilindu-se în mod greșit că aceasta nu ar fi făcut

dovada, conform art. 1169 C. civ., că reclamanta ar deține o marcă anterioară

înregistrată pentru „salată și pizza.”

Recurenta menționează

că în acțiunea introductivă a arătat în detaliu și a atașat dovezile privind

toate mărcile (naționale și comunitare) înregistrate pe care le deține,

indicând și clasele de produse și servicii asupra cărora operează protecția în

favoarea sa; se arată că înregistrarea unei mărci cu indicarea descrierii

generale a clasei respective, reprezintă înregistrarea pentru toate produsele

aferente acelei clase.

Cu privire la data de

la care recurenta se poate prevala de drepturile sale anterioare asupra

mărcilor comunitare, aceasta este data de 01 ianuarie 2007, dată de la care

mărcile menționate, deși înregistrate anterior, au dobândit efecte în România

prin aderarea la Uniunea Europeană; dintre mărcile sale comunitare numai ultima

a fost înregistrată ulterior datei de 01 ianuarie 2007 și a avut data de

publicare la 13 august 2007.

Prin urmare, mai

arată recurenta, prin aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998,

era îndreptățiță să solicite oricărui terț să nu folosească semne identice sau

similare cu mărcile sale pentru produse identice sau similare, după data de

publicare a acestora, deci, după data de 01 ianuarie 2007, respectiv 13 august 2007,

în cazul ultimei mărci indicate.

Având în vedere ca

data introducerii prezentei acțiuni este 24 decembrie 2008, dată situată după

cea la care mărcile comunitare au devenit opozabile pârâtei, recurenta

consideră că erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 36 alin. (1) din

Legea nr. 84/1998.

Pe de altă parte, în

cazul în care instanța de apel ar fi avut în vedere ca mărci anterioare numai

cele două mărci înregistrate înainte de 1999 (anul înființării pârâtei), și

anume: marca națională, combinată – H.R.C., înregistrată pentru produse și

servicii din clasele 25 și 42, din 30 octombrie 1989; marca naționala,

combinată H.R.C., înregistrată pentru produse și servicii din clasele 9 și 41,

din 16 martie 1994, nici această interpretare nu putea fi primită, din mai

multe considerente.

Astfel, din economia

motivării reiese că instanța de apel a luat în considerare cele două mărci la

momentul la care analiza încălcarea de către intimata-pârâtă a drepturilor

recurentei prin denumirea dată societății comerciale și prin denumirea aplicată

restaurantului, deci, nu pentru analiza situației altor încălcări prin alte

acte (cum ar fi utilizarea mărcii pentru produse).

Or, art. 36 alin. (1)

din Legea nr. 84/1998 se referă la data nașterii dreptului la acțiune, iar nu la

data la care terțul a început actele de încălcare.

Recurenta consideră

că relevant este faptul că a făcut dovada că deține 6 mărci anterioare cu

efecte în România pentru clasele 29 și 30, iar la momentul introducerii

acțiunii pârâtă utiliza marca reclamantei pentru produse alimentare (aspect

dovedit chiar prin meniul depus de intimata-parata la instanța de fond).

În consecință, textul

invocat a fost greșit aplicat de instanța de apel, astfel că, recurenta

consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acesta pentru a se

dispune interzicerea actelor de încălcare săvârșite de pârâtă după publicarea mărcilor

sale, ultima dintre acestea devenind opozabilă intimatei-pârâte la data de 13

august 2007, deci, înainte de introducerea acțiunii.

b. A doua critică

privește faptul că instanța de apel a considerat ca "hard-rock are un înțeles

propriu în limbajul comun”, acesta fiind un alt argument pentru ridicarea

interdicției în sarcina pârâtei, de a oferi produse, de a le comercializa sau

de a le deține în acest scop.

Această concluzie a

instanței de apel derivă din constatarea (eronată) potrivit căreia reclamanta

nu deține o marcă anterioară pentru produse alimentare și nici nu s-ar putea

considera ca efectele mărcii de servicii (cele două reținute de instanță), s-ar

extinde asupra produselor; or, această concluzie nu este pertinentă având în

vedere că recurenta deține protecție și pentru clasele 29 și 30, iar pe de altă

parte, chiar daca instanța a considerat (din oficiu, fără a se face dovada în

acest sens de către partea adversă) ca „hard-rock are un înțeles propriu în

limbajul comun" recurenta învederează că elementul "hard-rock"

are un înțeles propriu în domeniul muzicii și genurilor muzicale, nefiind un

element comun pentru domeniul alimentar (se exemplifică marca A. pentru

calculatoare).

Or, dimpotrivă,

pentru domeniul restaurantelor și produselor alimentare "hard rock"

este un element original, iar dacă acest semn este cunoscut pentru domeniul

alimentar, se datorează nu faptului că este un element cu înțeles propriu în

limbajul comun alimentar, ci activității și renumelui reclamantei, sens în care

este și opinia concordantă din decizie.

c. Instanța de apel

în mod nelegal a ridicat interdicția pentru pârâtă de a încălca mărcile

recurentei prin import sau export de produse sub aceste semne, reținându-se că

reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi importat produse sub aceste semne

sau ca ar exista indicii în sensul ca aceste fapte s-ar produce în viitor.

Recurenta învederează

că enumerarea actelor ce pot fi interzise terților (conform art. 35 alin. (2)

din Legea nr. 84/1998) este exemplificativă, iar lipsa oricăruia dintre ele din

acțiunea subscrisei ar putea fi interpretată de intimata-pârâtă ca fiind o

acceptare din partea sa.

Se mai arată că

scopul solicitării prin acțiune a interzicerii oricăror acte, indiferent de

forma concretă a actelor de încălcare, este descurajarea oricăror încălcări, în

general, având în vedere importanța domeniului și modul în care actele de

încălcare pot afecta activitatea comercială a unui comerciant.

De asemenea, scopul

unei hotărâri judecătorești în care sa fie menționate toate formele potențiale

de încălcare poate fi privit și ca o lămurire deplină a actelor interzise

(indiferent că sunt efectuate sau nu în concret) pentru a evita acțiuni

succesive, în forme diferite, ale intimatei-pârâte de încălcare a drepturilor

la mărcile reclamantei recurente, ceea ce ar genera noi procese între părți,

lungi și costisitoare.

Recurenta mai susține

că instanța de apel a evitat să se pronunțe expres în ceea ce privește

reaua-credință a intimatei-pârâte la înregistrarea denumirii sale comerciale la

Registrul Comerțului, în condițiile în care probele administrate dovedesc în

mod clar această rea-credință, nu numai la înregistrarea denumirii comerciale,

dar și prin oferirea serviciilor de restaurant sub marca reclamantei, prin

aplicarea semnelor pe produse și pe ambalaje, utilizarea semnelor pe documente

și pentru publicitate; atitudinea de rea credință a pârâtei persistă, având în

vedere că aceasta în continuare, pe parcursul prezentului proces (început în

2008) nu a încetat utilizarea mărcilor recurentei, inscripțiile H.R. fiind în

continuare prezente pe geamurile restaurantului, așa cum s-a dovedit; acest

lucru contribuie la prejudicierea reclamantei și menținerea riscului de

confuzie; de asemenea, pârâta utilizează în continuare mărcile reclamantei

pentru salată și pizza așa cum reiese din bonurile fiscale atașate motivelor de

recurs, emise în urma unor comenzi realizate în locațiile intimatei-paratei, la

data de 08 iulie 2011, data recursului de față.

Pârâta este un

comerciant profesionist care este, la rândul său, titular de mărci (T.I.C.

marca verbală din 14 iunie 2005 și T.I.C. marcă combinată, depusă din 09 martie

2011), astfel încât, cunoaște consecințele negative ale faptelor sale pentru

recurentă, dar și avantajul economic pe care îl creează utilizarea mărcilor

reclamantei.

În plus, pârâta este

un comerciant cu potențial economic, deținând 10 restaurante, 8 în București și

2 în alte locații: Mamaia, respectiv, Turnu Severin, iar atitudinea sa pe

parcursul prezentului proces o determină pe recurentă să considere că aceasta

nu va înceta actele de încălcare a drepturilor sale, inclusiv sub forma

importului-exportului de produse sau servicii; pe de altă parte, practica

judiciară este în sensul admiterii acțiunilor în mod generic, cu interzicerea

oricăror acte care ar aduce atingere drepturilor la marcă.

d. Recurenta susține

că în mod nelegal nu i-a acordat nicio sumă din cheltuielile de judecată efectuate

în apel, invocându-se compensarea cu partea din sentința de fond modificată.

Sentința tribunalului

a fost menținută în mare parte de către instanța de apel, concluzia fiind că

decizia de fond a fost corectă în majoritatea dispozițiilor, astfel că din cele

7 cereri formulate, 5 au fost admise și 2 respinse; în plus, prin decizia

recurată se mențin în mare parte concluziile instanței de fond, recurenta

prezentând un calcul al proporționalității cheltuielilor efectuate și a celor

care trebuiau a fi recuperate, în funcție de soluția instanței de apel asupra

cererilor cu care a învestit prima instanță.

Pe de altă parte, în

măsura în care instanța de recurs va admite calea de atac și va dispune

respingerea apelului, cu consecința păstrării sentinței, recurenta consideră

că, potrivit legii, este îndreptățită la acordarea integrală a cheltuielilor

efectuate în prezenta cauza (fond, apel), avându-se în vedere criteriile legale

prevăzute de art. 274 C. proc. civ., dar și faptul că toate aceste costuri ar

fi putut evitate de către partea adversă, dacă ar fi urmat solicitările

reclamantei din cadrul încercării de soluționare amiabilă a conflictului din

anul 2007; se solicită cheltuielile de judecată efectuate și în recurs.

Recurenta reclamantă

a anexat motivelor de recurs o serie de înscrisuri pe care le-a invocat în

expunerea criticilor sale (filele 52-64 dosar), după cum a depus la dosar

înscrisuri și ulterior – extrase de pe internet și decizii emise de O.S.I.M.

(la solicitarea instanței).

Recurenta reclamantă

a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale pârâtei, în cuprinsul căreia a

combătut criticile acesteia aduse deciziei pronunțate în apel, astfel că, s-a

solicitat respingerea recursului pârâtei.

De asemenea, având în

vedere solicitarea Înaltei Curți în sensul lămuririi mențiunii din 2008 cu

privire la cesiunea mărcilor celor două mărci naționale (pe care s-a întemeiat

soluția în cauză), aceasta a depus la dosar precizări scrise până la sfârșitul

ședinței, anexând și decizii ale O.S.I.M. prin care se confirmă cele susținute

de recurenta reclamantă în ședință publică, înainte de dezbaterea recursurilor

pe fond, în sensul că cesiunea mărcilor a operat între H.R.L. și H.R.H.L.

(filele 106-107), deci, către recurenta reclamantă care este titulara lor

actuală, situație existentă încă de la data formulării cererii de chemare în

judecată și pe tot parcursul soluționării pricinii, ceea ce justifică în cauză

calitatea procesuală activă, pentru a cărei verificare instanța a solicitat

aceste lămuriri.

Recursul pârâtei este

nefondat, iar cel al reclamantei va fi admis pentru motivele ce se vor arăta.

I. Prin cererea

dedusă judecății reclamanta a susținut că pârâta îi încalcă atât numele

comercial anterior cât și dreptul asupra mărcilor sale, naționale și

comunitare; s-a arătat că faptele de încălcare a drepturilor sale prioritare

constau în înregistrarea în 1999 a propriului nume comercial al pârâtei (H.R.C.

SRL), susținere căreia i-a corespuns capătul de cerere privind obligarea

pârâtei la modificarea numelui comercial (conflictul dintre cele două nume

comerciale și, în subsidiar, dintre marcă și nume comercial); totodată,

reclamanta a învestit instanța și cu o cerere în contrafacerea (familiei)

mărcilor sale, cerere prin care a solicitat să se dispună interzicerea folosirii

de către pârâtă în activitatea sa comercială a tuturor și oricăror semne

identice sau similare cu mărcile înregistrate în România și în Comunitatea

Europeană, respectiv, aplicarea semnelor pe produse sau ambalaje, oferirea

produselor, comercializarea ori deținerea în acest scop, oferirea sau prestarea

serviciilor sub acest nume, importul sau exportul de produse sub aceste semne,

utilizarea semnelor pe documente sau pentru publicitate.

Temeiul juridic al

cererii a fost reprezentat, între altele, de art. 35 din Legea nr. 84/998, art.

25 alin. (1) și art. 31 din Legea 26/1990, art. 1-3, art. 5 din Legea nr. 11/1990

și art. 8 și 10 bis din Convenția de la Paris.

Prima instanță a

admis cererea în totalitate, reținând că se justifică atât incidența art. 8 din

Convenția de la Paris, cât și a art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/19998.

În schimb, instanța de apel a înlăturat interdicția pârâtei de a oferi produse,

de a le comercializa, ale deține în acest scop, importul sau exportul de

produse sub aceste semne, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței

(dispoziția referitoare la modificarea numelui comercial de către pârâtă și

cheltuielile de judecată).

Recurenta pârâtă,

astfel cum a procedat și în apel, reia criticile cu privire la dispoziția instanței

de obligare a sa de a-și schimba numele comercial, susținând (în mod

contradictoriu) pe de o parte, că nu a invocat necesitatea înregistrării

reclamantei la Registrul Comerțului din România, dar și că în conflictul dintre

un comerciant care a folosit o firmă sau o emblemă fără să o fi înregistrat și

un alt comerciant care a înregistrat ulterior o firmă sau o emblemă similară,

acesta din urmă se bucură de protecția legii.

În ambele ipoteze ale

demonstrației pârâtei, în realitate, recurenta face referire la caracterul

atributiv al înregistrării unei firme, reflectat și în dispozițiile Legii nr. 26/1990,

dobândire ce operează, în principiu, prin înregistrarea la Registrul

Comerțului.

Excepția privește

împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Constituție,

tratatele sau convențiile internaționale pe care România le-a ratificat sau la

care a aderat fac parte din dreptul intern; or, o astfel de Convenție

internațională la care România este parte (fiind ratificată prin Decretul

1177/1968) este și Convenția de la Paris din 1883 privind protecția

proprietății industriale.

Ca atare, în mod

corect instanțele de fond au reținut prioritatea de înregistrare a numelui

comercial al recurentei reclamante (înregistrată în Marea Britanie în 1984), în

ap