ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1916/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1916/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Judecata în primă instanță

Prin

cererea înregistrată la 1 iunie 2007 reclamanta G. S.P.A. a chemat în judecată

pe pârâții D.I.V. și O.S.I.M., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună decăderea pârâtului D.I.V. din drepturile conferite asupra

mărcii G.R. nr. 047262 pe teritoriul României pentru clasele de servicii 29 și

30 și obligarea O.S.I.M. la publicarea deciziei de decădere a mărcii în

B.O.P.I., la secțiunea mărci.

Prin sentința civila nr. 469 din 6

martie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea și a

dispus decăderea titularului din drepturile conferite de marcă.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta este titulara mărcii G.R.,

înregistrată pe cale internațională la O.M.P.I. în data 30 martie 2004 sub nr.

842667, marcă pentru care s-a solicitat protecția și pe teritoriul României în

baza Aranjamentului de la Madrid.

Reclamanta a solicitat înregistrarea

mărcii, pentru produsele din clasa 29, 30 și 32.

Notificat cu privire la această

cerere, O.S.I.M. a înaintat la O.M.P.I. refuzul de protecție pentru produsele

din clasele 29 și 30, motivat de anterioritatea înregistrării mărcii naționale

G.R. nr. 047262, pentru clasele 29 și 30, cu dată de depozit 11 ianuarie 2001,

având ca titular pe pârâtul D.I.V. și de dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea

nr. 84/1998.

În atare situație, având în vedere că

reclamanta intenționează să înregistreze în România o marcă similară cu cea a

pârâtului și că art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu îi permite, reclamanta

are interesul de a formula acele acțiuni prin care să se constate stingerea

drepturilor pârâtului asupra mărcii înregistrate pe numele acestuia.

O astfel de acțiune este cea de

decădere din drepturile conferite de marcă, sancțiune ce se pronunță pentru

situația prevăzută de dispozițiile art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998, adică

fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe

teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau

serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.

Proba actelor de folosire a mărcii

este în sarcina pârâtului, potrivit art. 47 din Legea nr. 84/1998 și nu a fost

făcută în cauză.

Înscrisurile depuse de pârât dovedesc

că în anul 2002 acesta a încheiat un contract de asociere cu o societate

comercială în vederea deschiderii și organizării de activități de

bar-restaurant, în care să fie produse și comercializate produse sub marca G.R.

Că această convenție a fost urmată de acte concrete de producție sau de comerț,

care să aibă ca urmare cunoașterea de către consumatori a produselor marcate cu

semnul înregistrat nu rezultă din nicio probă de la dosar.

Ulterior, societatea comercială parte

în contractul amintit - SC P.A. SRL, la care pârâtul era asociat, și-a schimbat

denumirea în P. SRL, cu domeniu principal de activitate - restaurante. Prin

materialele publicitare depuse la dosar, pârâtul a înțeles să demonstreze că

marca înregistrată a făcut obiectul folosirii, prin asocierea acesteia cu

produsele comercializate în restaurantele de la punctele de lucru ale

societății comerciale. Potrivit înscrisului de la dosar, pârâtul a arătat că

ceea ce se identifică cu semnul înregistrat ca marcă este un tip de produs

lactat, mozzarella, dar pentru care nu s-a obținut protecția.

În plus, dovezile prezentate în

susținerea apărării nu sunt datate, astfel că nu se poate verifica dacă

folosirea mărcii s-a făcut înaintea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, probele privind folosirea

mărcii trebuie susținute de dovezi privind volumul de activitate cu produsele

marcate, ceea ce nu s-a întâmplat.

În ceea ce privește cererea

reclamantei de menționare în dispozitivul sentinței a măsurii de publicare a

decăderii în R.N.M., tribunalul a arătat că înscrierea mențiunii decăderii în

R.N.M. și publicarea hotărârii în B.O.P.I. se face în condițiile Regulii 32

alin. (5) din H.G. nr. 833/1998, la cererea persoanei interesate, astfel că nu

există temei pentru pronunțarea unei dispoziții judecătorești în acest sens.

Participarea în judecată a O.S.I.M.

este justificată de necesitatea opozabilității hotărârii, dar o obligație

dispusă de instanță în sensul solicitat de reclamantă nu se impune, față de

caracterul nelitigios al atribuțiilor pe care le are O.S.I.M. în acest caz.

Judecata în apel

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, a declarat apel pârâtul D.I.V.

Prin decizia civilă nr. 56/ A din 12

martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins apelul, ca nefondat și l-a obligat

pe apelant la plata sumei de 3000 euro, echivalentul în lei, către intimata

reclamanta, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a reținut aceeași situație de fapt și de drept ca și prima

instanță, arătând următoarele:

Motivele dezvoltate de apelant în

cererea de apel vizează modul de interpretare a dispozițiilor legale privitoare

la decăderea din dreptul la marcă și, deci, condițiile în care se poate dispune

decăderea, cuprinse în art. 45 din Legea nr. 84/1998, fără însă a aduce vreun

argument convingător din perspectiva mijloacelor de probațiune, în dovedirea

utilizării de către acesta în mod efectiv, public și serios a mărcii pentru

produsele din clasa 29 si 30.

Deși face trimitere la înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, doveditoare ale unei utilizări a mărcii, apelantul

are în mod evident în vedere exclusiv acte cu caracter preparator utilizării

mărcii, respectiv contractul de asociere în participație cu SC P.A. SRL,

încheiat la 1 mai 2002, având ca scop și obiect „asocierea în vederea

realizării și a exploatării în comun a drepturilor de proprietate intelectuală

derivate din deținerea și folosința mărcii de comerț și servicii M/00061 „G.”

și contractul de franciză încheiat la 14 februarie 2005 între SG PIZZA E PASTA

S.KL. - fosta societate PROD ART SRL - și SC A. SRL și acesta având ca obiect

transmiterea de către cea dintâi către cea de a doua a folosinței drepturilor

de proprietate intelectuală relative la restaurantele P., bucătărie

mediteraneeană.

Că aceste societăți, aflate în

raporturi contractuale, având în obiectul de activitate, astfel cum a susținut

apelantul, comercializarea și unora dintre produsele făcând parte din clasele

de produse 29 și 30 pentru care a fost obținută protecție sub marca analizată,

reprezintă aspecte ținând de existența din punct de vedere juridic a

societăților respective, fără ca prin aceasta să poată fi făcută o legătură

directă între produsele comercializate în cadrul acestora și marca G., unic

aspect ce interesează în cauză.

În mod corect a subliniat apelantul

faptul că folosirea mărcii de către un terț, cu consimțământul titularului

acesteia, este asimilată folosirii efective, în acest sens fiind dispozițiile

art. 46 din Legea nr. 84/1998.

Ceea ce omite însă a dovedi apelantul este

această folosire de către terț a mărcii analizate, odată făcută dovada

acordului său, în calitate de titular.

Or, folosirea unei mărci presupune

utilizarea ei astfel încât să poată fi îndeplinită funcția acesteia, astfel cum

este reglementată prin dispozițiile art. 3 alin. (l) lit. a) din Legea nr.

84/1998, care o definește ca fiind „un semn susceptibil de reprezentare grafică

servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau

juridice de cele aparținând altor persoane”.

Apelantul nu a făcut nicio dovadă că

marca în privința căreia a încheiat raporturi juridice de transmitere a

utilizării ei ar fi fost aplicată în vreun fel pe vreunul din produsele

aparținând claselor 29 și 30, comercializate de către terții cocontractanți, cu

consimțământul său, astfel încât produsele comercializate de aceștia să fie

identificate prin marca analizată, de o asemenea manieră încât acele produse să

poată fi deosebite de alte produse purtând alte mărci, ale altor comercianți.

Astfel, cum în mod corect a susținut

și intimata prin întâmpinare, contractele anterior menționate nu sunt

suficiente prin ele însele pentru a face dovada folosirii reale a mărcii.

Cu privire la actele depuse la dosar,

conținând meniul produselor comercializate de societatea P. SRL și pliante

publicitare, curtea reține, dincolo de argumentul primei instanțe, privind

lipsa oricărei datări a acestora, astfel încât analiza să poată fi făcută, în

privința utilizării, pe o durată de 5 ani, astfel cum prevăd dispozițiile art.

45 din Legea nr. 84/1998, că nici unul dintre ele nu au aptitudinea de a atesta

o folosință reală și serioasă a mărcii prin raportare la produsele pentru care

este protejată.

Inscripționarea mărcii pe unul din

colțurile pliantelor menționate, alături de denumirea comercială a societății,

ar putea fi avută în vedere ca o încercare de identificare a serviciilor

prestate - pizzerie, restaurant, servicii pentru care însă marca nu este

protejată și nu pentru acele produse aparținând clasei 29 și 30, pentru care

aceasta a obținut protecție.

În ce privește meniul, care conține

între specificațiile compoziției produselor comercializate, pizza sub diverse

denumiri, și produsul „mozzarela G.”, curtea apreciază că o asemenea utilizare

nu servește scopului și funcției pentru care a fost înregistrată marca, atâta

vreme cât din modul de utilizare nu se poate face nici o legătură intre marcă

și produs. Termenul „G.”, astfel cum este utilizat, prin asociere cu mozzarella

(specialitate de brânză), într-o enumerare a ingredientelor specifice

sortimentului de pizza, alături de „sos de roșii, oregano, ardei iute, ciuperci

etc. are o conotație determinativă (adjectiv), fără nici o legătură cu marca

înregistrată.

Din această perspectivă, utilizarea

mărcii nu poate fi privită ca fiind una serioasă, reală și suficientă pentru a

crea în mintea unui consumator mediu, legătura specifică funcției mărcii, între

produs și producător.

În ceea privește modul de exercitare,

de către prima instanță, a rolului său activ, curtea de apel reține că judecătorul

nu poate să se substituie părții, pentru a dicta acele dovezi pe care le-ar

considera utile și concludente în stabilirea caracterului nefondat al cererii

de chemare în judecată, astfel cum susține apelantul pârât.

Dispozițiile legale din materia decăderii,

cuprinse în art. 47 din Legea nr. 84/1998 sunt clare, dovada folosirii mărcii

revenindu-i exclusiv titularului, care se poate folosi de orice mijloc de

probă, astfel încât rolul instanței se limitează, în aceste condiții la

încuviințarea și administrarea probatoriilor pe care partea însăși le solicită,

fără ca judecătorul să se poată substitui acesteia, prin vreuna din

dispozițiile pe care le-ar lua în legătură cu însăși probele considerate utile,

pertinente și concludente din punctul său de vedere.

Pe de altă parte, pârâtul apelant nu a

administrat în faza apelului nicio altă probă, deși a cunoscut care argumentele

pe baza cărora prima instanță a apreciat că prin probele deja administrate

acesta nu a făcut dovezi suficiente, menite să conducă la respingerea cererii

de chemare în judecată.

Reținând în consecință că nici în apel

nu s-a făcut dovada utilizării de către pârâtul apelant a mărcii pentru

niciunul din produsele pentru care aceasta a fost înregistrată, hotărârea

apelată apare ca fiind legală și temeinică, iar apelul ca nefondat, fiind

respins în baza art. 296 C. proc. civ.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei a declarat apel

pârâtul D.I.V., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

invocate, recurentul a susținut următoarele:

Față de argumentele pentru care

instanța de apel a apreciat că recurentul nu a folosit marca în litigiu, a fost

încălcată și aplicată în mod greșit legea și, totodată, a fost interpretat

eronat actul juridic dedus judecății, schimbându-se natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul art. 304 pct. 8 și pct. 9

C. proc. civ.

Din ansamblul înscrisurilor aflate la

dosar nu se poate trage concluzia că recurentul nu a folosit marca G. pentru

produsele protejate de aceasta.

Contractele depuse la dosar au fost

interpretate nelegal de către instanța de apel, în sensul că nu poate fi făcută

o legătură directă între produsele comercializate în cadrul societăților

comerciale contractante și care au în obiectul de activitate comercializarea

unora dintre produsele aparținând claselor 29 și 30.

De asemenea, instanța de apel a

încălcat în mod flagrant dispozițiile legale, interpretând inscripționarea

mărcii pe unul din colțurile pliantelor publicitare, alături de denumirea

societății SC P. SRL, ca o încercare de identificare a serviciilor prestate de

pizzerie și nu pentru produsele aparținând claselor 29 și 30.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a

aplicat în mod greșit prevederile legale în materie atunci când a reținut

faptul că, din modul de utilizare al termenului G., nu se poate face nicio

legătură între marcă și produs, termenul având o conotație determinativă.

În ceea ce privește mijloacele de

probă, pârâtul a solicitat instanței la termenul din 12 februarie 2009 proba cu

martori, interogatoriu și cercetare la fața locului pentru a face dovada

folosirii mărcii în condițiile prevăzute de lege.

Instanța a respins cererea de probe ca

nefiind utile, pertinente și concludente în speță, anihilându-i astfel dreptul

la apărare, pentru ca apoi să rețină ca motiv de respingere a apelului faptul

că pârâtul apelant nu a administrat nicio altă probă în această fază

procesuală, deși a cunoscut care sunt argumentele pe baza cărora prima instanță

a considerat probatoriul insuficient, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 5

C. proc. civ.

Recurentul solicită admiterea

recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea

administrării de probe noi.

Totodată, solicită diminuarea

onorariului de avocat la plata căruia a fost obligat în apel în temeiul art.

274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de munca îndeplinită de apărătoarea

intimatei.

Intimata reclamantă a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea

deciziei instanței de apel ca fiind legală și temeinică.

Recursul este, într-adevăr, nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

l. Deși s-a invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nicio critică formulată de recurent

nu se poate încadra în acest text de lege, pentru simplul fapt că în litigiul

dedus judecății nu s-a pus problema interpretării vreunui act juridic, a cărui

natură ori înțeles să fi putut fi schimbate cu prilejul judecății, obiectul

procesului fiind decăderea titularului din drepturile conferite de

înregistrarea mărcii ca urmare a nefolosirii acesteia pe o perioadă de 5 ani.

În realitate, recurentul este

nemulțumit de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate

în cauză și în care a stabilit, pe baza acestora, situația de fapt, dar o atare

critică nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și, în

actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., nici nu mai poate constitui motiv

de recurs.

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deși recurentul arată

în repetate rânduri că au fost încălcate sau aplicate greșit prevederile legale

în materie, nu arată care anume prevederi legale au fost nesocotite de instanța

de apel.

Prin criticile referitoare la

nelegalitatea hotărârii recurentul se referă, în realitate, la felul în care au

fost interpretate înscrisurile și își exprimă nemulțumirea cu privire la faptul

că, din interpretarea acestora, instanța de apel a reținut că nu s-a făcut

dovada folosirii efective a mărcii.

Așa cum s-a arătat și mai înainte, ca

urmare a abrogării pct. ll al art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs nu mai

are posibilitatea ca, reapreciind probele administrate, să rețină o altă

situație de fapt decât cea stabilită în instanțele de fond, ci doar pe aceea de

a verifica dacă la situația de fapt astfel cum a fost reținută s-au aplicat

corect dispozițiile legale incidente.

În speță, instanța de apel a reținut

că înscrisurile depuse la dosar de către pârât, căruia îi incumbă sarcina

probei într-un litigiu având ca obiect decăderea din drepturile conferite de

marcă în baza art. 47 din Legea nr. 84/1998, dovedesc doar existența unor

raporturi contractuale între titularul mărcii și alte societăți comerciale, în

vederea unei viitoare utilizări a mărcii, utilizare care însă nu a mai fost

probată.

Dintr-o altă serie de înscrisuri decât

contractele anterior menționate, și anume din meniurile și materialele

publicitare atașate la dosar, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că

acestea nu sunt datate, așa încât să se stabilească dacă ele vizează perioada

de 5 ani pentru care se alegă nefolosirea mărcii, iar, pe de altă parte, că

menționarea cuvântului „G.” nu poate fi considerată ca îndeplinind funcția

mărcii de identificare a produselor pentru care a fost înregistrată.

Deși susține că o asemenea concluzie

este nelegală, recurentul nu arată care sunt argumentele pentru care s-ar putea

reține că inscripționarea pe colțul unui pliant care promovează un restaurant a

cuvântului „G.” sau menționarea într-o listă de ingrediente, cuprinsă în meniul

editat de P. SRL, partenera sa de afaceri, a sintagmei „mozarela G.” poate juca

rolul de marcă în sensul art. 3 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în

legătură cu produsele pentru care marca a fost înregistrată, respectiv a celor

din clasele 29 și 30 ale Clasificării de la Nisa.

În primul rând, marca a fost

înregistrată pentru produse, și nu pentru servicii.

Prin urmare, pârâtul avea obligația să

dovedească faptul că a utilizat marca în legătură cu respectivele produse

aparținând claselor 29 și 30 din Clasificarea de la Nisa sau că a permis unor

terți această utilizare, dar tot în legătură cu produsele constând în: carne,

pește, păsări și vânat; extracte din carne; fructe și legume conservate, uscate

și fierte; jeleuri, dulcețuri, compoturi; ouă, uleiuri și grăsimi comestibile,

toate din clasa 29 și cafea, ceai, cacao, zahăr, orez, tapioca, sago,

înlocuitori de cafea; făină și preparate făcute din cereale, pâine, produse de

patiserie și cofetărie, înghețată; miere, sirop de melasă, drojdie, praf de

copt; sare, muștar, oțet, sosuri condimente; mirodenii, gheață, toate din clasa

30.

În speță, pârâtul a încercat să

dovedească utilizarea mărcii în legătură cu un singur produs, din categoria

brânzeturi, care nu face parte din cele anterior menționate, pentru care

pârâtul a obținut protecție.

Chiar dacă ar fi îndeplinit această

condiție, ar fi trebuit să demonstreze că semnul folosit trebuie este apt că

creeze în mintea consumatorilor o legătură între produsul pe care îl

achiziționează și originea acestuia, cu alte cuvinte, că cel care produce ori

comercializează mozzarella, utilizată în prepararea pizzei de către P. SRL. își

marchează produsul cu semnul verbal „G.R.”, și nu „G.”.

Or, sub acest aspect în mod corect a

observat curtea de apel că utilizarea cuvântului „G.” de către o societate

comercială care prestează un serviciu, alimentație publică, nu echivalează cu

folosirea de către întreprinzătorul de la care provine produsul desemnat prin

respectivul cuvânt a mărcii înregistrate de pârât.

În speță, comandând pizza, clienții

care frecventează P. SRL ar trebui să creadă că între denumirea „G.” pe care o

regăsesc în meniul tipărit și comerciantul de la care provine ingredientul

respectiv, brânza mozarella, există o legătură, în sensul că aceasta este

denumirea cu care respectivul comerciant înțelege să-și marcheze produsele.

În mod just a stabilit curtea de apel

că menționarea sub fiecare sortiment de pizza a ingredientelor, ex: cașcaval,

gorgonzola, mozzarella G., pecorino; sos de roșii, mozzarella G., ciuperci,

șuncă, etc., nu este aptă să creeze o astfel de legătură, ci doar să informeze

cu privire la sortimentul de brânză utilizat.

În atare situație, concluzia potrivit

căreia că nu s-a dovedit folosirea efectivă și serioasă a mărcii G.R. este

legală, ca și aplicarea la situația de fapt reținută a dispozițiilor art. 45

din Legea nr. 84/1998, cu consecința decăderii pârâtului din drepturile conferite

de marcă.

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că nu se poate reține în speță încălcarea dreptului la apărare, care reprezintă

un principiu fundamental al dreptului procesual civil și nici că instanța de

apel ar fi imputat apelantului neadministrarea acelor probe pe care ea însăși

le-a respins, așa cum sugerează acesta în recurs.

În realitate, apelantul a beneficiat

de dreptul la apărare, dar instanța i-a încuviințat numai parte din probele

solicitate, respectiv depunerea de înscrisuri noi, respingând motivat proba cu

martori și interogatoriul reclamantei; proba cu cercetare locală a fost

solicitată de către apelant a fi prorogată pentru un termen ulterior.

Cu privire la utilitatea, concludenta

și pertinența unei probe, instanța de apel are dreptul suveran de a se pronunța

și, reprezentând o chestiune de apreciere, și nu de legalitate, nu poate face

obiect de analiză în calea de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte

va menține ca fiind legală decizia curții de apel și, în baza art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

Nici cererea de reducere a onorariului

la plata căruia a fost obligat în apel nu poate fi primită, deoarece, pe lângă

faptul că nu a fost formulată în fața instanței de apel, cea care avea

posibilitatea de a efectua o asemenea reducere în condițiile art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., cererea nici nu este în vreun fel motivată, recurentul

solicitând pur și simplu ca instanța de recurs să se pronunțe asupra

„temeiniciei acestei obligații”, respectiv a plății cheltuielilor de judecată

constând în onorariul de avocat suportat de partea adversă, față de munca

depusă de avocat.

Or, așa cum s-a arătat anterior, în

recurs, casarea ori modificarea unei decizii pot fi solicitate numai pentru

motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta

Curte îl va obliga pe recurent la plata sumei de 1900 euro, echivalentul în lei

la data plății, cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă,

reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul D.I.V. împotriva deciziei nr. 56/ A din 12 martie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Obligă pe recurent la 1900 euro, în

echivalent în lei la data plății, reprezentând cheltuieli de judecată către

intimata SC G. SPA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 martie 2010.