ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7094/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1672 din 21 aprilie 2008 la Tribunalul Vrancea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC V. SRL București a chemat în judecată pe pârâta SC V.E. SRL P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că denumirea de comerciant a pârâtei încalcă dreptul la marcă al SC V. SRL și interzicerea utilizării de către pârâtă a mărcii V. ca nume comercial, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta a învederat tribunalului că, SC V. SRL este înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, cu respectarea prevederilor Legii nr. 26/1990, că marca V. reprezintă o marcă înregistrată la O.S.I.M.

sub nr. O1. din 18 decembrie 2003, ceea ce îi conferă drepturi exclusive pentru utilizarea acestei denumiri, iar prin înregistrarea și folosirea de către pârâtă a denumirii V. îi sunt cauzate prejudicii. Reclamanta a mai arătat că marca V. este înregistrată pentru clasele 33 (băuturi alcoolice), 35 (comercializare) și 39 (ambalare, depozitare, transport), că pârâta are în obiectul de activitate codurile CAEN care sunt similare claselor de produse înregistrate de SC V. SRL și că pârâta s-a înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului la data de 26 februarie 2004, ulterior înregistrării mărcii V., care a avut loc la data de 18 decembrie 2003. Prin sentința civilă nr. 127 din 04 septembrie 2008, Tribunalul Vrancea, secția comercială a respins ca nefondată acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar încălca dispozițiile art. 2 din Legea nr. 148/2000, că a efectuat publicitate în sensul art. 8 din aceeași lege și că i-ar fi produs prejudicii; că pârâta, în baza Autorizației de Antrepozit Fiscal nr. AD.

din 19 noiembrie 2004 desfășoară activitate de producție vinuri liniștite și comercializarea acestora în vrac, în recipienții cumpărătorului, la sediul din localitatea P.; că prin sediul secundar, pârâta comercializează produse destinate industriei viei și vinului, respectiv utilaje și echipamente de vinificație și produse oenologice în ambalaje originale, cu însemnele specifice fiecărui producător; că pârâta prin activitatea sa nu folosește pe etichete, navete sau ambalaje ori materiale promoționale un semn identic sau asemănător cu marca înregistrată a reclamantei ori semne grafice identice și similare cu marca acesteia, deoarece comercializează în vrac vinul în ambalajele cumpărătorilor, astfel că nu a încălcat drepturile exclusive ale reclamantei asupra mărcii comunitare, în sensul că nu s-a folosit în activitatea sa de marca înregistrată a reclamantei; că pârâta s-a înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului cu respectarea dispozițiilor art. 38 și art. 39 din Legea nr. 26/1990, și anume, denumirea acesteia este diferită de a societății reclamante, respectiv SC V.E.

SRL față de SC V. SRL. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, reclamanta SC V. SRL București a declarat apel, susținând critici de nelegalitate și netemenicie. Prin decizia civilă nr. 13A din 24 februarie 2009, Curtea de Apel Galați a respins apelul ca nefondat, iar prin decizia civilă nr. 2587 din 27 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul reclamantei, a casat decizia civilă nr. 13/A/2009 și sentința civilă nr. 127/2008 și a trimis cauza spre competenta soluționare în fond la Tribunalul Vrancea, secție civilă.

Instanța de casare a stabilit că obiectul litigiului îl constituie încălcarea denumirii mărcii de comerț și protecția persoanelor care desfășoară activitate de producție, comerț și prestări de servicii împotriva publicității înșelătoare; aceste acțiuni sunt de competența tribunalului ca instanță civilă și nu comercială, dispunându-se casarea soluțiilor pronunțate în cauză pentru respectarea regulilor de competență enunțate. Prin sentința civilă nr. 302 din 4 mai 2010 a Tribunalului Vrancea a fost admisă acțiunea și în baza dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998, s-a interzis folosirea de către pârâtă a numelui SC V.E. SRL ca denumire comercială. Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele: Reclamanta deține marca V. protejată pe o perioadă de 10 ani, cu începere de la 18 decembrie 2003, pentru clasele băuturi alcoolice, comercializare, ambalare, depozitare și transport, împrejurări ce rezultă din certificatul de înregistrare a mărcii nr. O1.

și certificatul de înregistrare al firmei reclamante. Pârâta s-a înființat la data de 26 februarie 2004 și are ca obiect de activitate, printre altele, fabricarea vinurilor și comercializarea băuturilor, primind încă de la înființare denumirea de SC V.E. SRL. Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 titularul mărcii poate cere instanței „să interzică terților să folosească în activitatea lor, fără consimțământul titularului: a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acela pentru care marca a fost înregistrată” sau poate cere interzicerea utilizării semnului pe documente sau pentru publicitate. Prima instanță a constatat că pârâta folosește denumirea „SC V.E.

SRL” pe documentele pe care le emite, deține un site cu denumirea WW. pe care își face publicitate. Față de aceste constatări, s-a apreciat că independent de faptul că denumirea comercială a pârâtei este compusă din două cuvinte V. și E., acest lucru poate produce confuzie pe piață, iar reclamanta este îndreptățită legal să își apere drepturile conferite de marca înregistrată. Totodată, s-a reținut că nu este nevoie ca denumirea comercială a pârâtei să fie folosită pentru produsele și serviciile oferite de pârâtă, ci este suficient ca pârâta să menționeze pe facturi precum și pe site-ul propriu, denumirea comercială care este similară atât cu denumirea comercială a reclamantei cât și cu marca verbală înregistrată de aceasta.

Această utilizare poate produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul, mai ales că cele două societăți își desfășoară activitatea în același domeniu, al producerii și comercializării băuturilor. Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta SC V.E. SRL, criticând soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemenicie. Prin decizia civilă nr. 274/A din 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, apelul pârâtei a fost repins ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat că tribunalul nu a confundat noțiunile de „marcă” și „firmă” (denumire comercială), ci a argumentat de ce o marcă anterioară intră în conflict cu denumirea comercială a unui terț, creând pericol de confuzie, interpretarea dată dispozițiilor legale incidente (art. 35 din Legea nr. 84/1998) fiind în conformitate cu jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Astfel, principiile de drept stabilite în jurisprudența Curții în aprecierea conflictului dintre marcă și nume comercial sunt aplicabile în speță, scopul art. 5 alin. (1) din Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EEC, transpus în legislația română prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 (devenit art. 36, în urma republicării din 2010), fiind acela de a proteja funcția mărcii de indicare a originii comerciale. În toate situațiile în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terț, sunt aplicabile regulile din art. 36, indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, pentru evitarea unui risc de confuzie între titularul mărcii și cel care folosește semnul.

În situația în care semnul este un nume comercial sunt avute în vedere prevederile art. 6 din Directivă (corespunzător art. 39 din legea română), care impun o condiție suplimentară: verificarea folosirii de către terț conform bunelor practici din domeniul industrial ori comercial.

După cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții, titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terț a unui semn identic sau similar cu marca sa, în aplicarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Directiva 89/104/CEE, numai dacă sunt îndeplinite următoarele patru condiții: utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului; utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii; utilizarea să aibă loc pentru produse și servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, și utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcției esențiale a mărcii, care este de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor, ca urmare a unui risc de confuzie în percepția publicului (cauzele C-17/2006 Celine, C-48/2005 Adam Opel, C-120/2004 Medion).

Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții de la Luxembourg, constituie risc de confuzie, în sensul acestei dispoziții, riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile în cauză provin de la aceeași întreprindere sau, eventual, de la întreprinderi legate din punct de vedere economic. (Cauza C-342/1997, Lloy Schuhfabrik Mayer). Astfel, utilizarea unui sistem identic sau similar cu marca, ce generează un risc de confuzie în percepția publicului, aduce atingere sau poate aduce atingere funcției esențiale a mărcii. Instanța de apel a apreciat că, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, nu s-a contestat că pârâta își folosește numele comercial în activitatea comercială: toate înscrisurile utilizate în activitatea comercială (de exemplu, facturi, chitanțe), precum și materiale publicitare conțin denumirea societății; în plus, pârâta nu a afirmat că ar fi existat consimțământul titularului mărfii pentru utilizare.

E îndeplinită și dea de a treia condiție și anume: utilizarea pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată. În speță, reclamanta și-a înregistrat marca (ce constă în imaginea în ocru și verde a unei jumătăți de sticlă răsturnată pe care e înscrisă denumirea V.) pentru activități de comerciale de ambalare, depozitare și transport al băuturilor alcoolice. Pârâta, al cărei nume comercial este SC V.E. SRL P. are ca domeniu principal de activitate fabricarea vinurilor (Dosar nr. 1672/91/2008 al Tribunalului Vrancea, secția comercială). Însă, astfel cum rezultă din relațiile furnizate de O.N.R.C. în obiectul secundar de activitate sunt incluse activități similare celor pentru care reclamanta și-a înregistrat marca (comerț cu ridicata al băuturilor alcoolice).

În sfârșit, s-a apreciat a fi îndeplinită și cea de-a patra condiție, anume atingerea adusă funcției esențiale a mărcii, ca urmare a unui risc de confuzie în percepția publicului, întrucât elementele dominante ale mărcii și semnului sunt asemănătoare (V.), existența riscului de confuzie neputând fi pusă la îndoială. Faptul că marcă reprezintă un singur element (V.), iar firma pârâtei constă în două elemente (V. și E.), nu este de natură să înlăture riscul de confuzie prin asocierea denumirii cu marca. În concluzie, instanța de apel a reținut că folosirea numelui comercial de către pârâtă în relațiile cu clienții și partenerii de afaceri (chiar dacă acesta nu este fixat efectiv pe produsul oferit spre comercializare) creează riscul ca publicul să creadă că produsele provin de la aceeași firmă sau, eventual, firme legate din punct de vedere economic (cauza C -342/97, Lloyd Schuhfabrik Mayer).

Curtea de apel a conchis în sensul neîncălcării dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prin decizia dată au fost înlăturate toate criticile pârâtului; s-a mai reținut că deși art. 8 din Convenția de la Paris protejează numele comercial, aceasta nu înseamnă că este permisă încălcarea altor dispoziții legale sau dezlegări ale Curții de Justiție a Uniunii Europene. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de apel a comparat o marcă cu o denumire comercială, cea din urmă neavând însă funcția unei mărci; ca atare, decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor: art. 3 lit. a) și art. 35 din Legea nr. 84/1998 (forma legii în vigoare la data sesizării instanței și cea a pronunțării sentinței de către prima instanță); art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990; art. 1 alin. (2) și art. 8 din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale, ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968, texte invocate de pârâtă pe tot parcursul soluționării cauzei. Se susține de către recurentă că atât prima instanță, cât și cea de apel (la fel ca și reclamanta) fără a analiza dispozițiile legale în materie au făcut o confuzie nepermisă între noțiunile de „marcă" și „denumire comercială" care sunt concepte juridice diferite, ce conferă drepturi și obligații distincte.

Recurenta invocă definițiile legale ale mărcii [art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998] și firmei [art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990], dar și dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 8 din Convenția de la Paris, ratificată România prin Decretul nr. 1177/1968. Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că atât firma (denumirea comercială), cât și marca reprezintă obiect al unor drepturi de proprietate industrială distincte și beneficiază de protecție juridică specifică [art. 1 alin. (2)] din Convenția de la Paris. Astfel, firma sau numele comercial (denumirea comercială) este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează - art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.

Pe de altă parte, marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane - art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998. Prin urmare, cele două noțiuni, deși fac parte din sfera drepturilor de proprietate industrială, au funcții și natură juridică diferite. Numele comercial are rolul de a diferenția comercianții între ei, pe când marca are rolul de a diferenția produsele sau serviciile de aceeași natură ale comercianților.

Recurenta arată că, în aceste condiții nu există niciun impediment legal ca pe teritoriul României două societăți comerciale să aibă denumire identică sau similară, atât timp cât acestea își au sediul în județe diferite, Registrul comerțului fiind organizat nivelul fiecărui județ; în plus, analiza disponibilității denumirii se realizează doar cu privire la denumirile anterioare din județul respectiv (art. 2, 3, 38 și 39 Legea nr. 26/1990). În speță, reclamanta are sediul în București, iar recurenta (având o denumire similară) are sediul în județul Vrancea; ca atare, nu există niciun impediment legal în a coexista și desfășura comerțul pe teritoriul României.

Nu există niciun impediment legal ca pe teritoriul României o societate comercială să aibă o denumire ce este identică sau similară cu denumirea unei alte persoane juridice; numai în cazul în care înregistrarea acelei denumiri s-a făcut cu rea credință, s-ar putea solicita anularea înregistrării, ceea ce în cauză nu s-a invocat. Se susține că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 invocate de reclamantă în acțiune și reținute ca fiind incidente de ambele instanțe, nu sunt aplicabile în cazul de față, deoarece recurenta nu folosește în activitatea comercială un semn susceptibil de a fi perceput ca o marcă de către consumatori; pe de altă parte, nici prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat că, în afara denumirii, pârâta ar folosi și un alt semn, identic sau similar cu marca reclamantei.

Pe de altă parte, nu s-a invocat nici că pârâta folosește denumirea sa comercială în așa fel încât să fie percepută ca o marcă (situație în care sancțiunea ar fi fost obligarea la încetarea acelei forme de utilizare a denumirii, iar nu a înșseși denumirii comerciale).

Se mai arată de recurentă că, în opinia reclamantei și a instanței de apel, denumirea comercială ar reprezenta un semn susceptibil de a fi perceput ca o marcă de către consumatori, ceea ce este o vădită eroare de interpretare a acestor concepte; prin urmare, este fundamantal greșit raționamentul instanței de apel care a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 35 din legea mărcilor, făcând comparație între marca reclamantei și denumirea comercială a pârâtei; or, încălcarea dreptului la marcă în temeiul acestui text de lege presupune fapta terțului de a folosi în orice formă, în activitatea comercială, un semn ce este perceput de către consumatori ca o marcă, adică de a diferenția produsele și serviciile între ele, iar nu un semn ce are un alt rol, și anume de a diferenția comercianții între ei.

Se învederează de recurentă că folosește pe toate documentele pe care le emite, denumirea sa comercială care nu are rolul unei mărci, ci pe acela de a o diferenția pe recurentă de alți comercianți. De asemenea, recurenta critică raționamentul instanței de apel care, pe baza similarității dintre demunirea comercială a recurentei și marca intimatei, conchide în sensul că există posibilitatea unei confuzii pe piață. În aceste condiții, instanța de apel în mod greșit a procedat la analiza comparativă dintre o marcă și denumirea comercială a recurentei, care nu reprezintă marcă și nici nu îndeplinește funcțiile mărcii. În plus, mai arată recurenta, potrivit art. 29 din Legea nr. 26/1990 comercianții sunt obligați să menționeze pe toate actele pe care le emit denumirea comercială, iar consumatorii (clienții) percep această denumire ca fiind numele comercial, iar nu o marcă.

Recurenta mai arată că deși a formulat critici în acest sens prin motivele de apel, instanța de a dispus interzicerea folosirii numelui SC V.E. SRL ca denumire comercială, instanța de apel nu a precizat ce denumire comercială va putea folosi în continuare pentru societate și cum se va identifica pe viitor în fața clienților sau în fața autorităților statului. Dacă ar trebui pusă în executare soluția recurată, aceasta ar însemna încetarea oricărei activități a societății pârâte, fiindcă nu ar putea să mai întocmească niciun înscris, pe care, potrivit dispozțiilor legale ar trebui să își menționeze denumirea. În consecință, recurenta arată că nu există niciun text de lege în baza căruia instanța putea să dispună o astfel de soluție, astfel că, hotărârea este lipsită de temei legal.

Recurenta formulează critici și din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Astfel, din examinarea considerentelor se observă că instanța de apel a făcut trimitere la art. 39 din Legea nr. 84/1998, normă care a fost interpretată greșit, întrucât acest text nu are nicio legătură cu cauza de față întrucât textul se referă la denumirea comercială a „titularului” mărcii, iar nu a terțului. Mai mult, instanța de apel a făcut referiri la anumite hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, însă acestea se referă la situații de conflict între mărci, iar nu între marcă și denumire comercială; prin urmare, aceste considerente sunt străine de natura pricinii de față.

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, ci a depus concluzii scrise în cadrul termenului de amânare a pronunțării. Nu s-au administrat alte probe în această etapă procesuală. Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează: În pricina de față, instanța a fost învestită cu soluționarea unui conflict dintre marca „V.” - individuală, combinată, cu element figurativ și culori revendicate - ocru și verde (aparținând intimatei-reclamante, înregistrată ca persoană juridică în București) - pentru clasele de prodise 33 (băuturi alcoolice) și servicii - 35 (comercializare, publicitate) și 39 (ambalare, depozitare și transport) ale Clasificării de la Nisa și numele comercial al recurentei pârâte „SC V.E.

SRL”, persoană juridică, având sediul în localitatea P. jud. Vrancea; obiectul cererii de chemare în judecată a fost concretizat în solicitarea reclamantei de a se constata încălcarea de către pârâtă a dreptului său la marcă, să i se interzică pârâtei folosirea mărcii sale V. ca nume comercial și obligarea pârâtei la modificarea denumirii sale comerciale (potrivit precizării cererii de la dosar fond), cu cheltuieli de judecată; cerera a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 84/1998 și ale Legea nr. 11/1991. Recurenta pârâtă impută instanței de apel confuzia între cele două drepturi de proprietate industrială - dreptul la marcă al reclamantei și dreptul său la numele comercial legal înregistrat, în condițiile Legii nr. 26/1990.

Înalta Curte constată că susținerea este nefondată, întrucât instanța de apel în mod corect a stabilit premisele soluționării cauzei și a observat regimul juridic propriu fiecăruia dintre cele două drepturi; astfel, s-au reținut drepturile exclusive (anterioare) ale reclamantei asupra mărcii, potrivit certificatului de înregistrare nr. O1. din 18 decembrie 2003 emis de O.S.I.M. în favoarea sa, astfel cum acestea sunt stabilite prin dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 (forma anterioară a legii, astfel cum era în vigoare la data sesizării instanței, formă ce va fi avută în vedere pe parcursul prezentelor considerente) prin raportare la conținutul jridic al noțiunii de marcă, definit prin prevederile art. 3 lit. a) din aceeași lege - semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.

Pe de altă parte, instanța de apel a avut în vedere natura juridică proprie a dreptului de proprietate industrială al recurentei pârâte asupra numelui său comercial (SC V.E. SRL) și denumirii sale comerciale (SC V.E.

SRL P.), astfel cum acesta este reglementat de art. 30 alin. (1) și (4) din Legea nr. 26/1990: f irma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează; dreptul de folosință exclusivă asupra firmei și emblemei se dobândește prin înscrierea acestora în registrul comerțului, înscriere realizată de pârâtă la 26 februarie 2004; s-au avut în vedere, totodată, prevederile art. 8 din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 1883, ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968: „ Numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii, fără obligația de depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerț.” Or, astfel cum în mod legal instanța de apel a reținut, chestiunea conflictului dintre marcă și nume comercial a fost dezlegată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene de la Luxembourg, în Hotărârea pronunțată în cauza Celine C-17/06, din 11 septembrie 2007; ca atare, referirile din conținutul considerentelor la jurisprudența C.J.U.E.

nu pot fi calificate ca motive străine de natura pricinii, astfel că urmează a fi înlăturat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Prin intermediul întrebării preliminare ce i-a fost adresată, Curtea a fost solicitată să stabilească dacă utilizarea drept denumire comercială, nume comercial sau emblemă de către un terț neautorizat în acest scop, a unui semn identic cu o marcă verbală anterioară, în cadrul unei activități de comercializare a unor produse identice cu cele pentru care a marca a fost înregistrată, reprezintă o utilizare căreia titularul mărcii este îndreptățit să îi pună capăt în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Prima directivă 89/104/CCC a Consiliului din 21 decembrie 1988 (text transpus în legea română în cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998).

Noțiunea de „utilizare” prevăzută de textul invocat a primit o interpretare uniformă din partea Curții, ceea ce constituie un concept jurisprudențial cu valoare normativă, ce trebuie aplicat unitar de instanțele naționale în soluționarea cauzelor având un obiect ce implică incidența acestei norme; acesta este motivul pentru care critica văzând greșita aplicare, în speță, a art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 invocată de recurentă nu vizează aprecierea probelor în cauză, ci cenzurarea aplicării normei interne prin prisma jurisprudenței Curții de la Luxembourg, fiind, așadar, susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Această noțiune a fost interpretată de Curte, în contextul art. 5 alin. (1) lit. a) din directivă, în Hotărârea din 12 noiembrie 2002, Arsenall Football Club, C-206/01 - pct. 45, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Adam Opel, C-48/05 - pct. 17, Hotărârea din 16 noiembrie 2004, Anheuser-Busch, C-245/02, dar și în Cauza Celine deja evocată, astfel cum corecta a constatat și instanța de apel; noțiunea de „utilizare” este identică, și deci, aplicabilă mutatis mutandis și în contextul art. 5 alin. (1) lit. b) din directivă, ceea ce corespunde art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Așadar, titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terț a unui semn identic cu marca sa, în aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) lit. b), numai dacă sunt îndeplinite următoarele 4 condiții: utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului; utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii; utilizarea semnului identic sau similar cu marca să aibă loc pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere a măsrcii cu semnul; utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcției esențiale a mărcii, care este de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor . Dacă în ce privește primele două condiții, instanța de apel a constatat în mod legal că sunt îndeplinite, referitor la ultimele două, curtea de apel s-a îndepărtat de la dezlegările date de Curtea de la Luxembourg, anume, utilizarea semnului în cauză de către pârâtă „pentru produse”; or, utilizarea pentru produse este cea realizată în scopul de a distinge produsele sau serviciile respective, anume, cele ce fac obiectul de activitate al pârâtei.

Denumirea socială a recurentei pârâte - SC V.E. SRL P. sau numele său comercial (SC V.E. SRL) similar până la identitate (din punct de vedere fonetic și conceptual, mai puțin vizual) cu elementul dominant al mărcii înregistrate a reclamantei (V.) nu au, în sine, funcția de a distinge produse sau servicii ale unui comerciant de cele ale altui comerciant (Hotărârea C.J.U.E. din 21 noiembrie 2002, Robelco, C-23/01, pct. 34 și Hotărârea Anheuser-Busch, C-245/02, pct. 64), aceasta întrucât denumirea socială are ca obiect identificarea unei societăți, în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerț; atunci când utilizarea unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau embleme se limitează la scopul legitim al acestora (identificarea comerciantului sau desemnarea fondului de comerț), acest tip de utilizare nu poate fi considerată ca fiind „pentru produse sau servicii”, în sensul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Dacă însă terțul aplică semnul care constituie denumirea sa socială sau numele său comercial, pe produsele pe care le comercializează, atunci are loc o utilizare „pentru produse”; alteori, chiar și în lipsa aplicării semnului pe produse poate avea loc o utilizare „pentru produse sau servicii” - dacă terțul utilizează semnul respectiv astfel încât se stabilește o legătură între semnul ce constituie denumirea socială, numele comercial sau emblema terțului și produsele comercializate ori furnizate de acesta. Or, instanța de apel, potrivit situației de fapt pe care a reținut-o în speță, a constatat că pârâta desfășoară comerț cu ridicata în amabalajele clientului, aplică denumirea sa socială și numele comercial pe documentele pe care le emite (facturi, documente de însoțire a mărfii etc.) și deține un site al cărui nume de domeniu este WW., antetul paginii web fiind reprezentat de denumirea socială a recurentei pârâte - SC V.E.

SRL. Instanțele de fond au solicitat pârâtei să înfățișeze instanței modul de prezentare a produselor sale, forma produsului, ambalajul, modul de ambalare, semnele grafice de prezentare a inscripției pe ambalaj și pe produs. Asupra acestor solicitări, pârâta a răspuns instanței în sensul că desfășoară activitate de producție vinuri liniștite, în urma procesului de procesare a strugurilor, pe care o comercializează numai către persoane juridice, potrivit art. 178 alin. (3) din legea 571/2003 privind C. fisc., vânzarea cu amănuntul a produselor accizabile fiind interzisă.

Pe de ată parte, astfel cum au reținut instanțele de fond, pârâta a mai arătat (iar reclamanta nu a dovedit contrariul) că nu îmbuteliază produsul vin liniștit, nu folosește etichetă proprie cu însemnele firmei, întrucât vânzarea se efectuează numai în sistem vrac sub denumirea „vin alb/roșu de masă”, în recipienții cumpărătorului, la care se anexează documentele de însoțire a mărfii: factură, buletin de analiză eliberat de societățile autorizate și documente de însoție a produselor vitivinicole - eliberat de Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vrancea. Instanța de apel a reținut că în obiectul de activitate al recurentei pârâte este înscrisă și activitatea de comerț cu amănuntul, însă, acesta se desfășoară la sediu secundar al recurentei din Mun.

Focșani, magazin specializat în vânzarea de produse destinate industriei viei și vinului, respectiv utilaje și echipamante de vinificație și produse oenolgice, pe care ea însăși le achiziționează din țară și din spațiul Uniunii Europene, fără a produce niciunul dintre produsele comercializate în acest spațiu comercial, astfel încât acestea sunt prezentate în ambalajele originale, cu însemnele specifice fiecărui producător și fără niciun însemn al recurentei pârâte; de asemenea, instațele de fond nu au reținut că intimata reclamantă a combătut aceste susțineri ale pârâtei prin dovedirea faptului pozitiv vecin și conex (proba contrară). Față de conținutul noțiunii de „utilizare pentru produse”, având în vedere cele reținute și redate cu privire la conduita recurentei pârâte în legătură cu numele său comercial, Înalta Curte constată că nu s-a verificat ipostaza aplicării semnului SC V.E.

SRL pe produsele sale, ceea ce este o constatare subsidiară celei în care aceasta se adresează doar celorlalți comercianți care ahiziționează în ambalajele proprii, iar nu consumatorului direct prin intermediul comerțului cu amănuntul; în plus, reclamanta nu a demonstrat că pârâta folosește semnul în altă modalitate decât ce reținută de instanțele de fond și nici într-o manieră în care ar fi posibilă, pentru consumatorul mediu, stabilirea unei legături între semnul ce constituie denumirea socială sau numele comercial al recurentei și produsele comercializate ori serviciile furnizate de reclamantă. Ca atare, utilizarea de către pârâtă a semnului SC V.E. SRL se încadrează în limitele drepturilor și legitimității conferite acesteia de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, respectiv pentru a se individualiza între ceilalți comercianți (denumirea socială - SC V.E.

SRL P.) sau pentru a-și desemna propriu fond de comerț (numele comercial - SC V.E. SRL). Totodată, drepturile exclusivitatea drepturilor titularului mărcii cunoaște anumite limite.

Astfel cum prevede art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (corespunzător art. a alin. (1) lit. a) din Prima directiva): „Titularul mărcii nu poate cere să interzică unui terț să folosescă în activitatea sa comercială: a) numele/denumirea sau adresa/sediul titularului”, atât timp cât sunt folosite conform practicilor loiale [art. 38 alin. (2)]. Din acest punct de vedere, Curtea de la Luxembourg (Cauza Celine, pct. 31-34) a statuat că prevederea anterior citată nu se limitează doar la numele persoanelor fizice; exigența utilizării „conform practicilor loiale constituie, în esență, obligația recurentei de loialitate față de interesele legitime ale intimatei reclamante, ca titular al mărcii; or, în speță, nu s-a reținut că utilizarea numelui comercial de către recurentă poate fi înțeleasă de publicul vizat sau cel puțin de o parte semnificativă a acestuia, ca indicând o legătură între produsele sau serviciile pârâtei și intimata reclamantă ori o persoană autorizată să utilizeze marca sa, după cum, dacă această premisă ar fi fost îndeplinită, trebuia demonstrat că recurenta era conștientă de această percepție distorsionată a publicului cu privire la atribuirea originii produselor.

În sfârșit, nici cea de-a patra condiție a utilizării nu este întrunită în speță, anume ca utilizarea semnului de către terț să fi avut loc într-un mod în care consumatorul l-ar putea percepe ca desemnând proveniența produselor sau serviciilor în cauză, deoarece numai în acest fel, utilizarea semnului respectiv ar fi de natură a pune în pericol funcția esențială a mărcii, ceea ce se constituie, totodată, într-o garanție a faptului că toate produsele sau serviciile pe care le desemnează au fost fabricate sau furnizate sub controlul unei singure întreprinderi, căreia să i se poată atribui responsabilitatea calității acestora. Față de cele anterior redate, Înalta Curte constată că în mod nelegal instanța de apel a confirmat sentința tribunalului, în speță nefiind îndeplinite cerințele art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, astfel că se verifică motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În consecință, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei, va modifica în tot decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite apelul, va schimba în tot sentința apelată și, pe fond, cererea va fi respinsă ca neîntemeiată, nefiind întrunite cerințele art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC V.E. SRL P. împotriva deciziei nr. 274/A din 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că: Admite apelul declarat de pârâta SC V.E. SRL P. împotriva sentinței nr. 302 din 4 mai 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă. Schimbă în tot sentința, iar pe fond: Respinge cererea ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2012.