ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1000/2010

Asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 3296/111 din 16 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Bihor, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC V. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.V.E. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată pârâta la modificarea denumirii sale comerciale, în sensul eliminării cuvântului V. și interzicerea utilizării de către pârâtă a mărcii V. în activitatea sa comercială. Reclamanta a solicitat și cheltuieli de judecată. În motivarea cererii reclamanta a arătat că denumirea sa este înregistrată la O.R.C., cu respectarea prevederilor Legii nr. 26/1990, iar marca V. reprezintă o marcă înregistrată O.S.I.M.

din 18 februarie 2003. În aceste condiții, reclamanta pretinde că are exclusivitate asupra denumirii respective, putând cere interzicerea utilizării ei de către terți, fără acordul său, în temeiul art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998. Prin sentința comercială nr. 44/COM din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Bihor, Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea, a fost obligată pârâta să elimine din denumirea sa comercială cuvântul V. și i s-a interzis acesteia să utilizeze marca V. în activitatea comercială. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin certificatul de înregistrare din 18 decembrie 2003, reclamanta a dobândit, în baza Legii nr. 84/1998, un drept asupra mărcii V., durata de protecție a mărcii fiind stabilită la 10 ani.

În aceste condiții, în temeiul art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta poate cere instanței competente să interzică terților folosirea, în activitatea lor comercială, a unui semn care ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul. S-a apreciat că elementul dominant în cuprinsul celor două denumiri comerciale este cuvântul V.E. care, fiind un cuvânt compus (v. și e.) el induce în percepția publicului ideea că societatea care îl folosește desfășoară activități în domeniul comercializării vinurilor, având o anumită experiență. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A.V.E. SRL, solicitând admiterea apelului și respingerea acțiunii.

Prin decizia nr. 46/C din 21 aprilie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentința apelată și s-a respins capătul de cerere privind interzicerea utilizării de către pârâtă a mărcii V.E. în activitatea comercială. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin folosirea de către pârâtă a denumirii sale, se produce confuzie cu societatea reclamantă, atât în ce privește denumirea cât și marca acesteia, încălcându-se astfel prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991. Denumirea comercială a pârâtei ar putea fi percepută ca nume al produselor acesteia, iar clienții ar putea crede că produsele pârâtei, cât și cele ale reclamantei, fac parte din aceeași zonă de produse, aparținând aceluiași producător, sau unor producători diferiți, dar între care există o legătură economică.

Instanța de apel a considerat că reclamanta are dreptul de a cere eliminarea cuvântului V.E. din denumirea pârâtei, în baza art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și în baza art. 10 bis alin. (2) din Convenția de la Paris – pentru protecția proprietății industriale. Capătul de cerere privind utilizarea mărcii V.E. a fost găsit neîntemeiat, deoarece pârâta nu are înregistrată o asemenea marcă și deci ea nu există. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta. I. Reclamanta a adus următoarele critici, deciziei recurate. Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, atunci când a apreciat că nu există o marcă cu denumirea V.E.

înregistrată ci doar o marcă cu denumirea V. Legea nu arată că pentru încălcarea dreptului la marcă trebuie ca semnul să fie identic, ci este suficient ca el să fie asemănător, or, în cauza de față este evident că el este asemănător. II. Pârâta a adus deciziei recurate următoarele critici. 1. Valabilitatea înregistrării firmei sale nu poate fi pusă în discuție decât în calea unei acțiuni comerciale speciale, în anularea înregistrării firmei comerciale, în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990. 2. Reclamanta nu a invocat și nu a dovedit folosirea, de către pârâtă, a semnului similar mărcii sale înregistrate, ca semn distinctiv pentru produsele sau serviciile identice sau similare pârâtei.

3. Rezolvarea așa-zisului conflict în legătură cu denumirea firmei nu se putea soluționa raportat la dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, ci doar în anularea înregistrării numelui comercial. Părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă. Recurenta reclamantă a depus la dosarul cauzei un înscris prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale, având în vedere că temeiul de drept invocat, îl reprezintă dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998. Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Prin cerere introductivă reclamanta a invocat încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998, a dispozițiilor art. 1 și art. 8 ale Convenției de la Paris – privind protecția dreptului de proprietate intelectuală, a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 148/2000 și ale art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990.

Toate aceste dispoziții legale se referă la protecția dreptului de proprietate intelectuală, or, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. aceste litigii sunt soluționate în primă instanță de către tribunale ca instanțe civile și nu ca instanțe comerciale. Prin urmare, Înalta Curte constatând că în mod nelegal litigiul a fost soluționat, atât în primă instanță cât și în apel, ca un litigiu comercial, în baza art. 312 alin. (1) și (3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și la art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., va admite excepția de necompetență materială a instanțelor comerciale, ridicată de reclamanta - recurentă, va admite recursurile declarate de reclamantă și de pârâtă și va casa atât decizia recurată cât și sentința nr. 44/COM din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Bihor, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bihor, ca instanță civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței instanțelor comerciale. Admite recursurile declarate de reclamanta SC V. SRL București și pârâta SC A.V.E. SRL Oradea împotriva deciziei nr. 46/C/2009 din 21 aprilie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia menționată și sentința comercială nr. 44/COM/2009 din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Bihor Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, și trimite cauza spre rejudecare, la Tribunalul Bihor, ca instanță civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2010.