ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1000/2010

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată sub nr. 3296/111 din 16

iulie 2008 pe rolul Tribunalului Bihor, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC V. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC

A.V.E. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie

obligată pârâta la modificarea denumirii sale comerciale, în sensul eliminării

cuvântului V. și interzicerea utilizării de către pârâtă a mărcii V. în

activitatea sa comercială. Reclamanta a solicitat și cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că denumirea sa este înregistrată la O.R.C., cu respectarea

prevederilor Legii nr. 26/1990, iar marca V. reprezintă o marcă înregistrată O.S.I.M.

din 18 februarie 2003. În aceste condiții, reclamanta pretinde că are

exclusivitate asupra denumirii respective, putând cere interzicerea utilizării

ei de către terți, fără acordul său, în temeiul art. 35 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 84/1998.

Prin sentința comercială nr.

44/COM din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Bihor, Oradea, secția comercială și

de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea, a fost obligată

pârâta să elimine din denumirea sa comercială cuvântul V. și i s-a interzis

acesteia să utilizeze marca V. în activitatea comercială.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că prin certificatul de înregistrare din 18 decembrie

2003, reclamanta a dobândit, în baza Legii nr. 84/1998, un drept asupra mărcii V.,

durata de protecție a mărcii fiind stabilită la 10 ani.

În aceste condiții, în

temeiul art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta poate cere

instanței competente să interzică terților folosirea, în activitatea lor

comercială, a unui semn care ar produce în percepția publicului un risc de

confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul.

S-a apreciat că elementul

dominant în cuprinsul celor două denumiri comerciale este cuvântul V.E. care,

fiind un cuvânt compus (v. și e.) el induce în percepția publicului ideea că

societatea care îl folosește desfășoară activități în domeniul comercializării

vinurilor, având o anumită experiență.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta SC A.V.E. SRL, solicitând admiterea apelului și

respingerea acțiunii.

Prin decizia nr. 46/C din 21

aprilie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a fost admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte

sentința apelată și s-a respins capătul de cerere privind interzicerea

utilizării de către pârâtă a mărcii V.E. în activitatea comercială. Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că prin folosirea de către pârâtă a denumirii sale,

se produce confuzie cu societatea reclamantă, atât în ce privește denumirea cât

și marca acesteia, încălcându-se astfel prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr.

11/1991.

Denumirea comercială a

pârâtei ar putea fi percepută ca nume al produselor acesteia, iar clienții ar

putea crede că produsele pârâtei, cât și cele ale reclamantei, fac parte din

aceeași zonă de produse, aparținând aceluiași producător, sau unor producători

diferiți, dar între care există o legătură economică.

Instanța de apel a

considerat că reclamanta are dreptul de a cere eliminarea cuvântului V.E. din

denumirea pârâtei, în baza art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 și

în baza art. 10 bis alin. (2) din Convenția de la Paris – pentru protecția

proprietății industriale.

Capătul de cerere privind

utilizarea mărcii V.E. a fost găsit neîntemeiat, deoarece pârâta nu are

înregistrată o asemenea marcă și deci ea nu există.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta.

I. Reclamanta a adus

următoarele critici, deciziei recurate.

Hotărârea instanței de apel

este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 84/1998, atunci când a apreciat că nu există o marcă cu denumirea V.E.

înregistrată ci doar o marcă cu denumirea V.

Legea nu arată că pentru

încălcarea dreptului la marcă trebuie ca semnul să fie identic, ci este

suficient ca el să fie asemănător, or, în cauza de față este evident că el este

asemănător.

II. Pârâta a adus deciziei

recurate următoarele critici.

înregistrării firmei sale nu poate fi pusă în discuție decât în calea unei

acțiuni comerciale speciale, în anularea înregistrării firmei comerciale, în

temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.

și nu a dovedit folosirea, de către pârâtă, a semnului similar mărcii sale

înregistrate, ca semn distinctiv pentru produsele sau serviciile identice sau

similare pârâtei.

conflict în legătură cu denumirea firmei nu se putea soluționa raportat la

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, ci doar în anularea înregistrării

numelui comercial.

Părțile au solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

Recurenta reclamantă a depus

la dosarul cauzei un înscris prin care a invocat excepția necompetenței

materiale a instanțelor comerciale, având în vedere că temeiul de drept

invocat, îl reprezintă dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Analizând lucrările dosarului,

Înalta Curte constată următoarele:

Prin cerere introductivă

reclamanta a invocat încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 35 din

Legea nr. 84/1998, a dispozițiilor art. 1 și art. 8 ale Convenției de la Paris

– privind protecția dreptului de proprietate intelectuală, a dispozițiilor art.

8 din Legea nr. 148/2000 și ale art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990.

Toate aceste dispoziții

legale se referă la protecția dreptului de proprietate intelectuală, or,

potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. aceste litigii sunt

soluționate în primă instanță de către tribunale ca instanțe civile și nu ca

instanțe comerciale.

Prin urmare, Înalta Curte

constatând că în mod nelegal litigiul a fost soluționat, atât în primă instanță

cât și în apel, ca un litigiu comercial, în baza art. 312 alin. (1) și (3),

raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și la art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc.

civ., va admite excepția de necompetență materială a instanțelor comerciale,

ridicată de reclamanta - recurentă, va admite recursurile declarate de

reclamantă și de pârâtă și va casa atât decizia recurată cât și sentința nr. 44/COM

din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Bihor, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul

Bihor, ca instanță civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței instanțelor comerciale.

Admite recursurile declarate

de reclamanta SC V. SRL București și pârâta SC A.V.E. SRL Oradea împotriva deciziei

nr. 46/C/2009 din 21 aprilie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și

de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia menționată

și sentința comercială nr. 44/COM/2009 din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului

Bihor Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, și trimite

cauza spre rejudecare, la Tribunalul Bihor, ca instanță civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 martie 2010.