ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1727/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1727/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 12 iunie 2012

sub nr. 5674/111/2012

pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC S. SRL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S.S. SRL, următoarele:

să se constate că numele comercial „S.S.” încalcă drepturile exclusive asupra

mărcii „S. – P.P.”, înregistrată de reclamantă la O.S.I.M. sub nr. 69030, cu

protecție începând din data de 24 ianuarie 2005; să se interzică folosirea de

către pârâtă în activitatea sa comercială a tuturor semnelor identice sau

similare cu marca reclamantei, oferirea sau prestarea serviciilor de pază și

protecție sub acest semn, obligând pârâta la încetarea folosirii denumirii „S.S.”,

cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința nr. 33 din 22 ianuarie 2013, Tribunalul Bihor, secția a II-a contencios

administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 7698/3/2013.

Prin sentința nr. 252

din 27 februarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta SC S. SRL în contradictoriu cu pârâta SC

S.S. SRL, a obligat pârâta la încetarea folosirii denumirii „S.S.” ca nume

comercial și a respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

În

motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta este titulara mărcii individuale

combinate „S.P.P.” (fără drept exclusiv asupra denumirii pază și protecție)

potrivit certificatului de înregistrare eliberat de O.S.I.M. Protecția mărcii

începe din 24 ianuarie 2005 și are o durata de 10 ani.

Potrivit

certificatului de înregistrare, pârâta își desfășoară activitatea comercială

sub denumirea S.S. SRL, încălcând dreptul la marcă al reclamantei, potrivit art.

36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998. Pârâta folosește firma începând cu

21 august 2007, nefiind dovedită o altă dată de înregistrare a numelui

comercial.

Similaritatea

mărcii și a semnului care este denumirea societății pârâtei și riscul de

confuzie determinat de aceasta rezultă din folosirea cuvântului S. și din

categoriile de servicii protejate, respectiv din domeniul de activitate al

pârâtei. Marca este înregistrată pentru servicii de pază, protecție pentru

bunuri și persoane, gardă de corp, servicii de escortă, iar activitatea pârâtei

este în domeniul securității și pazei, împrejurare necontestată rezultând din

răspunsul la interogatoriu și din fotografiile de la dosar.

Riscul de

confuzie rezultă din împrejurarea că ambele societăți comerciale desfășoară

activitatea în județul Bihor. Această împrejurare nu a fost contestată de pârâtă,

care a răspuns la întrebarea nr. 3 la interogatoriu că a început activitatea

comercială în județul Maramureș, fără să nege extinderea acestei activități în

județul unde își desfășoară activitatea reclamanta. Aceasta este o împrejurare

care determină a se considera că riscul de confuzie este dovedit, având în

vedere că publicul căruia i se adresează serviciile poate fi același.

Au fost

înlăturate apărările privind caracterul de slabă distinctivitate a mărcii,

deoarece marca reclamantei, chiar calificată ca fiind una slab distinctivă, se

bucură de protecție în fața unui semn similar până la confuzie.

În ceea

ce privește acțiunea în constatare, s-a apreciat că este fără interes practic,

de vreme ce s-a dispus interzicerea folosirii numelui comercial. Obiectul celei

de-a doua cereri a fost calificat de tribunal ca fiind încetarea folosirii

denumirii ca nume comercial, cuprinzând toate activitățile presupuse de acest

drept, la folosirea numelui comercial. Reclamanta a făcut referire la „oferirea

sau prestarea serviciilor sub acest semn”, dar scopul acestei cereri apare ca

fiind înscris în efectul măsurii de încetare a folosirii denumirii S.S. ca nume

comercial. Cererea reclamantei privește numai motive ce țin de folosirea

denumirii în numele comercial, iar nu ca semn de identificare a serviciilor,

toate probele referindu-se strict la acest aspect, iar nu și la fapte privind

desfășurarea activității comerciale în fapt.

Prin decizia

nr. 545 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta SC S.S. SRL împotriva

sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe

pârâtă la încetarea folosirii denumirii „S.” în cadrul numelui său comercial, păstrându-se

restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut în fapt că reclamanta SC S. SRL a

fost înregistrată la O.R.C. sub nr. J05/248 din 16 martie 2000, având ca obiect

de activitate, pază și protecție și deține licența de funcționare nr. 0354/ P

din 10 martie 2005, eliberată potrivit Legii nr. 333/2003 privind paza

obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, conform relațiilor

comunicate de M.A.I. – I.G.P.R. – D.J.

Reclamanta

este titularul mărcii combinate, cu element figurativ „S.P.P.” (fără drept

exclusiv asupra denumirii „P.P.”), nr. de depozit M 2005 00736, cu protecție

din data de 24 ianuarie 2005, ce a fost înregistrată pentru servicii din clasa

45 –pază, protecție pentru bunuri și persoane, gardă de corp, escortă

(însoțiri).

Apelanta-pârâtă

SC S.S. SRL a fost înregistrată la O.R.C. sub nr. J24/1519 din 21 august 2007

și deține licența de funcționare nr. 1116 din 5 martie 2008, eliberată potrivit

Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția

persoanelor, conform relațiilor comunicate de M.A.I. – I.G.P.R. – D.J.

Pârâta

este titulara mărcii S.S., ce a fost admisă la înregistrare prin Decizia nr. 259317

din 27 iunie 2006 a O.S.I.M., cu mențiunea că titularul nu revendică drept

exclusiv asupra elementului verbal S., conform certificatului de înregistrare nr.

personale și sociale oferite de către terți, destinate să satisfacă nevoile

indivizilor, servicii de siguranță pentru protejarea bunurilor și indivizilor.

Instanța

de apel a apreciat că, prin probele administrate în cauză, reclamanta a reușit

să demonstreze faptul că, deși O.S.I.M. a acordat protecție pârâtei pentru

marca S.S., aceasta nu folosește semnul S.S. în activitatea sa comercială,

pentru a-și distinge propriile servicii de cele ale altor întreprinderi, astfel

cum a fost înregistrat ca marcă, ci semnul „S.S.”. Astfel, din planșele foto

depuse la dosarul de fond, reiese că pe uniformele angajaților acestei

societăți comerciale este aplicat acest semn, scris cu litere majuscule de

culoare neagră.

S-a

apreciat că în mod corect tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 36 alin.

(1) și (2) lit. a) și b), alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fiind

relevante, de asemenea, prevederile art. 39 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din aceeași

lege.

Aceste dispoziții legale reprezintă transpunerea în dreptul intern

a normelor de drept comunitar privind apropierea legislațiilor statelor membre

cu privire la mărci, în concret dispozițiile art. 5 și 6 din Prima Directivă

89/104/CEE, abrogată în prezent prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 (versiune codificată),

publicată în JO

L 299/25 din 8 noiembrie 2008.

Curtea a

mai reținut că în cauză sunt aplicabile și principiile stabilite în

jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special interpretarea

dată prin hotărârea pronunțată în cauza C-17/06 (C.S. împotriva C. SA) în

materia conflictului dintre cele două categorii de drepturi de proprietate

industrială, marca al cărei titular este intimata-reclamantă SC S. SRL și

numele comercial al apelantei-pârâte SC S.S. SRL.

În

interpretarea art. 5 alin. (1) din Prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din

21 decembrie 1988 (dispoziții reluate identic în prezent de art. 5 alin. (1)

din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului, care a

înlocuit-o) și în analiza limitării efectelor mărcii stabilite prin art. 6 din

aceeași Directivă, Curtea de la Luxembourg a stabilit că titularul unei mărci

înregistrate poată cere a se interzice utilizarea de un terț a unui semn

identic cu marca sa, în situația în care sunt îndeplinite în mod cumulativ

patru condiții:

1.

utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului;

2.

utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii;

3.

utilizarea să aibă loc pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care

a fost înregistrată marca și

4.

utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă a aduce atingere

funcțiilor mărcii, în special, funcției sale esențiale de a garanta

consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.

În plus,

în ipoteza utilizării de către terț a unui semn identic sau similar cu marca

pentru produse sau servicii identice sau similare, este necesar a fi verificate

și condițiile privind similaritatea semnelor și/sau a produselor sau

serviciilor și a riscului de confuzie.

Cu

privire la limitarea efectelor mărcii, mai este de menționat și faptul că

această interdicție de a utiliza semnul nu poate fi impusă terțului, atunci

când utilizarea are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau

comercial.

Prima

condiție este îndeplinită în cauză, semnul „S.S.” fiind utilizat în activitatea

comercială a apelantei-pârâte, ca nume comercial (fapt, de altfel, necontestat

prin motivele de apel).

Și cea

de-a doua condiție este îndeplinită, având în vedere că apărarea pârâtei de-a

lungul procesului a constat în aceea că nu a considerat a fi necesar a obține

acordul intimatei-reclamante de a folosi denumirea S., atât timp cât la O.R.C. nu

este verificată decât cerința distincției denumirii față de cele deja

înregistrate.

Curtea a

reținut a fi îndeplinită și cea de-a treia condiție, întrucât probele

administrate în cauză au demonstrat faptul că utilizarea de către

apelanta-pârâtă a semnului S. are loc „pentru produse sau servicii”, în sensul

că apelanta-pârâtă a utilizat semnul care constituie numele său comercial

pentru identificarea serviciilor de pază și protecție.

Folosirea

semnului S. pe uniformele angajaților săi și utilizarea acestuia în timpul

desfășurării activităților de prestare a serviciilor de pază și protecție nu

îndeplinește funcțiile atribuite prin lege numelui comercial, acelea de se

identifica față de ceilalți comercianți și de a-și identifica propriul fond de

comerț, ci pentru a-și distinge propriile servicii de ale altor comercianți.

Prin

urmare, raportat la modalitatea concretă de folosire a semnului, Curtea a

constatat că apelanta-pârâtă a folosit semnul S. de o asemenea manieră încât a

determinat stabilirea unei legături între semnul care constituie numele său

comercial (S.) și serviciile pe care le oferă, prin urmare a folosit acest semn

cu titlu de marcă, iar nu cu titlu de nume comercial, chiar dacă în componența

numelui comercial intră și cuvântul „S.”, cu privire la care pârâta a solicitat

a se observa existența unei diferențe față de marca reclamantei.

Curtea a reținut

a fi îndeplinită și condiția identității serviciilor oferite de apelanta-pârâtă

sub semnul S. cu cele oferite de intimata-reclamantă sub semnul „S.P.P.”, având

în vedere că ambele părți au același obiect de activitate, pază și protecție,

precum și faptul că ambele societăți comerciale au obținut licențe de

funcționare în baza Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor,

valorilor și protecția persoanelor.

Reținând

că utilizarea semnului S. are loc pentru identificarea serviciilor oferite de

apelanta-pârâtă, și nu în scopul de se identifica față de alți comercianți și

de a-și identifica propriul fond de comerț, Curtea a verificat în continuare

dacă această utilizare respectă practicile loiale în materie comercială, în

sensul dispozițiilor art. 39 alin. 2 din Legea nr. 84/1998 și art. 6 alin. (2)

din Directiva 2008/95/CE raportate la dispozițiile relevante din Legea privind

combaterea concurenței neloiale.

Potrivit art.

2 din Legea nr. 11/1991 constituie concurență neloială, în sensul prezentei

legi, orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială

sau industrială.

Probele

administrate în cauză au relevat faptul că apelanta-pârâtă a continuat, și după

primirea notificării din partea intimatei-reclamante, să folosească semnul S.

cu titlu de marcă, pentru a-și identifica propriile servicii de protecție și

pază față de serviciile de protecție și pază oferite de alți comercianți și,

deși a recunoscut (răspunsul la întrebarea nr. 6 la interogatoriul administrat

de reclamantă) că O.S.I.M. i-a acordat protecție doar pentru elementul verbal

„S”, iar nu pentru elementul verbal „S.”, nu a considerat că folosirea semnului

S. ar aduce vreun prejudiciu reclamantei, considerând că O.S.I.M. i-a acordat

acesteia certificatul de înregistrare a mărcii „dintr-o eroare” și arătând că

va „căuta soluții pentru anularea certificatului” nr. 69030.

Or, o

asemenea conduită nu este conformă uzanțelor cinstite din activitatea comercială,

ci cu reaua-credință, deoarece pârâta a acceptat posibilitatea încălcării

drepturilor consumatorilor de a fi informați cu corectitudine asupra

provenienței serviciilor oferite de comercianți. De asemenea, o asemenea

conduită este de natură să producă prejudicii și reclamantei, în calitate de

comerciant concurent pe aceeași piață - oferirea serviciilor de protecție și

pază.

În ceea

ce privește condiția riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere,

Curtea a admis criticile din apel privind greșita eliminare din cadrul numelui

comercial al pârâtei a elementului S.

Pornind

de la regula conform căreia semnele se compară în integralitatea lor, deoarece

numai după o evaluare per ansamblu va putea fi acordată valoarea

corespunzătoare elementelor distinctive sau dominante (hotărârea din 12 iunie 2007,

C-334/05

P.L.

), instanța de apel a constatat că, în mod corect, tribunalul a

reținut similaritatea vizuală, fonetică și conceptuală, dintre marca „S.P.P.”

aparținând intimatei-reclamante și semnul „S.S.” folosit de apelanta-pârâtă,

având în vedere existența cuvântului „S.” ca element dominant comun.

Însă,

având în vedere că elementul verbal S. nu se regăsește în marca reclamantei,

faptul că apelanta-reclamantă nu are drept exclusiv asupra elementelor verbale „P.P.”,

precum și faptul că oferirea serviciilor de siguranță pentru protejarea

bunurilor și persoanelor constituie și obiectul de activitate al

apelantei-pârâte, Curtea a admis apelul acesteia și a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul obligării pârâtei la încetarea folosirii denumirii

„S.” în cadrul numelui său comercial, iar nu a denumirii „S.S.”, așa cum a

dispus prima instanță.

În ceea

ce privește celelalte critici prin care se susține că în mod greșit tribunalul

a reținut existența riscului de confuzie, Curtea a constatat că nu sunt

întemeiate.

Astfel,

prin hotărârea apelată tribunalul a reținut că semnele în litigiu se aplică

aceleiași categorii de servicii, iar apelul de față nu cuprinde critici sub

acest aspect.

Regula

stabilită în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este în sensul

că, aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependență

între factorii luați în considerare, în special între similitudinea mărcilor și

cea a produselor și serviciilor desemnate de acestea. Un grad scăzut de

similitudine între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat

printr-un grad ridicat de similitudine între mărci și invers.

Or, având

în vedere că apelanta-pârâtă a folosit semnul S. (ce face parte din numele său

comercial) pentru servicii de securitate și pază, servicii care fac parte din

aceeași categorie cu serviciile protejate de marca intimatei-reclamante (pază

și protecție pentru bunuri și persoane, gardă de corp, servicii de escortă),

raportat la similaritatea sporită a celor două semne, instanța de apel a

constatat că există risc de confuzie în percepția consumatorului mediu,

întrucât acesta nu ar putea face distincție între serviciile oferite de

apelanta-pârâtă sub semnul S. și serviciile desemnate de marca

intimatei-reclamante, „S.P.P.”.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâta SC S.S. SRL, criticând-o pentru nelegalitate

și susținând, în esență, următoarele:

Sunt

respectate dispozițiile art. 38 din Legea nr. 26/1990, condiția distincției

denumirii societății pârâte față de cele existente fiind îndeplinită. Cele două

societăți nu sunt susceptibile de confuzie, câtă vreme denumirile purtate de

acestea sunt mult diferite: „S.S.” pentru pârâtă, respectiv „S.” pentru

reclamantă.

Denumirea

societății reclamante nu conține nicio formulare din conținutul căreia

potențialii clienți să tragă vreo concluzie cu privire la domeniul în care

această societate își desfășoară activitatea, denumirea de „S.” neavând, din

punct de vedere etimologic, vreun component care sa indice o legătură,

conexiune, cu serviciile de pază, securitate, escortă, gardă de corp, etc., ci

mai degrabă invită la o orientare spre turism, sport, exerciții fizice, sau

altele asemenea.

În

aceeași situație se află și celelalte 29 de societăți comerciale existente în

România, care poartă aceeași denumire cu a reclamantei, despre a căror

existență s-a făcut referire în apelul motivat. Nu rezultă în nici un fel care

sunt criteriile după care s-a ghidat în momentul în care a decis promovarea

unei acțiuni numai împotriva societății pârâte.

Așadar,

denumirea societății reclamantei nu duce la nicio concluzie cu privire la

domeniul său de activitate, în timp ce a pârâtei nu lasă loc niciunui dubiu, cu

atât mai mult cu cât această denumire a fost obținută în mod legal, prin

înregistrarea la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Maramureș în anul 2007, ocazie

cu care a fost verificată disponibilitatea denumirii la nivel național,

obținând Certificatul de înregistrare a mărcii nr. 91935 din 22 ianuarie 2007

emis de O.S.I.M., care a fost depus la dosarul cauzei.

Totodată,

în legătură cu susținerea reclamantei în sensul că, prin folosirea cuvântului „S.”

în denumirea societății pârâte, s-ar cauza un prejudiciu activității sale și

s-ar aduce atingere mărcii sale, întrucât există un risc de confuzie în

percepția publicului, instanța de apel a reținut în mod greșit că ambele

societăți își desfășoară activitatea în jud. Bihor, deoarece societatea pârâtă

are sediul în jud. Maramureș.

Totodată, în legătură

cu faptul că acest prejudiciu creat societății ar reieși din analiza

informațiilor privind cifra de afaceri a intimatei reclamante, recurenta a

arătat că, în realitate, reclamanta nu a lucrat în pierdere în 2012, chiar nu a

lucrat de loc, dat fiind faptul că din 2011 și până în 2015 nu a mai deținut

licența de funcționare care se eliberează de către D.O.P. - Sisteme de

securitate private din cadrul M.A.I., deoarece nu au mai cerut eliberarea unei

astfel de licențe. Din acest motiv, nu au realizat venituri și oricum,

niciodată nu au avut vreo activitate, nici înainte de 2012, pe raza jud.

Maramureș.

Cu toate acestea,

ceea ce pierde din vedere intimata-reclamantă este faptul că societatea pârâtă

și-a început activitatea în anul 2007, iar în toată perioada de timp dintre

începerea activității acesteia și până în anul 2012, aceasta a avut o

activitate prosperă, fiind clasată chiar pe primul loc în topul afaceri

România. În toată această perioadă de timp, potrivit informațiilor furnizate de

intimata-reclamantă, chiar aceasta a înregistrat câștiguri semnificative,

astfel încât pârâta nu a prejudiciat bunul mers al activității acesteia prin

utilizarea denumirii de „S.”. Faptul că în anul 2012, la 5 ani de la momentul

începerii activității societății pârâte, reclamanta a început să înregistreze

pierderi, nu este imputabil pârâtei.

În realitate, pârâta

nu poate fi considerată vinovată pentru faptul că intimata-reclamantă a ajuns

sa înregistreze pierderi, cu atât mai mult cu cât activitatea desfășurată de

societatea pârâtă se limitează la județul Maramureș, astfel că nu ajunge să se

intersecteze în niciun fel cu sectorul de piață pe care intimata își desfășoară

activitatea. Oricum, nu există niciun risc de confuzie între cele două societăți.

Totodată, nu rezultă

care este prejudiciul creat societății S.C. S. S.R.L., în condițiile în care

activitatea pârâtei a fost desfășurată predominant în județul Maramureș,

denumirea sa este compusă din două cuvinte, respectiv „S.S.”, deosebindu-se

astfel în mod clar de aceea purtată de intimata-reclamantă. Totodată, pârâta a

obținut denumirea în mod legal, respectând dispozițiile legii, denumirea fiind

disponibilă în momentul înregistrării la registrul comerțului.

La termenul de

judecată din 12 iunie 2015, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuție

excepția nulității recursului sub aspectul încadrării acestuia în motivele de

nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., reținând cauza

spre soluționare pe acest aspect.

Față de excepția

nulității recursului invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este

întemeiată.

În

conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea

de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora, în timp ce

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., prevede că indicarea greșită a motivelor de

recurs nu atrage nulitatea recursului dacă, din dezvoltarea acestora, este posibilă

încadrarea lor în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Neîncadrarea

susținerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu

nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de

recurs, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., sau

înlăuntrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la

comunicarea deciziei de apel.

Din

textele legale menționate anterior, rezultă că sancțiunea nulității căii de

atac nu poate fi evitată dacă recursul nu conține critici de nelegalitate la

adresa deciziei pronunțate în apel, prin prisma considerentelor reținute de

instanța de apel în sprijinul soluției adoptate și susceptibile de a fi

încadrate în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Pe de altă parte, nu

este admisibilă formularea în recurs a unor critici la adresa situației de fapt

reținute de către instanța de apel, deoarece acestea interesează temeinicia, și

nu legalitatea deciziei recurate și, ca atare, nu pot reprezenta suportul unor

critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate prin prisma vreunuia

dintre cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, pentru

a reprezenta critici de nelegalitate la adresa deciziei de apel, motivele de

recurs ar fi trebuit să conțină susțineri prin care să se combată raționamentul

juridic expus în considerentele deciziei, în contextul art. 36 și 39 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 84/1998 și al jurisprudenței relevante a Curții de Justiție a

Uniunii Europene.

Motivarea

prezentei căi

extraordinare

de atac nu cuprinde vreo critică la adresa considerentelor esențiale pe care

s-a întemeiat soluția instanței de apel, mai mult, nu face măcar vreo referire

la vreunul dintre elementele raționamentului juridic expus

. În același timp, conține elemente de fapt care nici măcar

nu au fost avute în vedere de către instanța de apel, nefiind considerate

relevante în context.

Astfel, recurenta a

formulat susțineri referitoare la activitatea celor două societăți și la lipsa

unei legături de cauzalitate între folosirea de către pârâtă a semnului „S.” și

prejudiciul eventual suferit de către societatea reclamantă.

Raționamentul juridic

expus în decizia recurată se referă la conflictul dintre o marcă înregistrată

(„S.P.P.”) și semnul „S.”, apreciat de către instanța de apel ca fiind similar

mărcii, ce a fost utilizat de către pârâtă pentru servicii identice celor

pentru care marca a fost înregistrată, în contextul art. 36 alin. (2) lit. b)

din Legea mărcilor nr. 84/1998.

Așadar, nu a fost

reținut și analizat conflictul între două nume comerciale (sau firme, în sensul

art. 30 din Legea nr. 26/1990, firma reprezentând numele sau, după caz,

denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează).

În acest context,

sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei relative la riscul de confuzie

între denumirile celor două societăți, distinctivitatea denumirii unei

societăți prin prisma art. 38 din Legea nr. 26/1990, precum și existența altor

societăți în România cu aceeași denumire cu a reclamantei.

În aplicarea art. 36

din Legea nr. 84/1998, ceea ce interesează analiza conflictului dintre o marcă

și un semn identic sau similar, pentru produse identice sau similare celor

pentru care marca a fost înregistrată, este existența unui risc de confuzie,

incluzând și riscul de asociere,

în percepția

consumatorului mediu al

serviciilor în discuție, iar instanța de apel a confirmat

aprecierea primei instanțe privind existența acestuia, prin folosirea de către

pârâtă a elementului „S.”.

Premisa unei asemenea

aprecieri este caracterul distinctiv al semnului înregistrat ca marcă, adică aptitudinea

semnului de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale

altor întreprinderi, ce reprezintă o condiție a înseși înregistrării.

Înregistrarea mărcii confirmă, până la anularea sa, existența distinctivității

semnului și faptul că marca nu este compusă exclusiv din semne sau din

indicații care să caracterizeze în vreun fel produsele sau serviciile pentru

care marca a fost înregistrată.

Așadar, împrejurarea învederată

prin motivele de recurs, aceea că elementul „S.” nu relevă vreo legătură cu

serviciile de pază și securitate, nu numai că nu contrazice aprecierea

instanței de apel, dimpotrivă, confirmă premisa existenței unui risc de

confuzie, reținută de către instanța de apel. De altfel, se observă că, prin

invocarea acestei împrejurări, recurenta se referă din nou la denumirea

societății reclamante, care nu are nicio legătură cu cauza, deoarece

pretențiile deduse judecății decurg din drepturile asupra mărcii înregistrate.

Este adevărat că

instanța de apel a reținut, în același timp, că semnul „S.” folosit de către

pârâtă corespunde, în parte, numelui comercial al acesteia, dar, pe baza

acestui fapt, a verificat în ce măsură sunt întrunite cerințele de aplicare a

dispozițiilor art.

39 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

84/1998, care conturează o situație de excepție de la art. 36.

Astfel, este posibil

ca folosirea unui semn similar mărcii, pentru servicii identice, în contextul

riscului de confuzie, să nu constituie o încălcare a drepturilor asupra unei

mărci, atunci când

un terț folosește propria denumire

în activitatea sa comercială, cu condiția ca atare

folosire să fie

conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial, astfel cum

prevede art. 39 alin. (2).

Din această

perspectivă, instanța de apel a constatat, față de situația de fapt reținută,

că pârâta folosește semnul „S.”

pe uniformele

angajaților săi și în timpul desfășurării activităților de prestare a

serviciilor de pază și protecție, iar această utilizare a semnului nu

îndeplinește funcțiile atribuite prin lege numelui comercial, acelea de se

identifica față de ceilalți comercianți și de a-și identifica propriul fond de

comerț, ci are drept scop distingerea propriilor servicii de cele ale altor

comercianți, ceea ce înseamnă că pârâta folosește semnul „pentru produse sau

servicii”, așadar cu titlu de marcă, și nu ca nume comercial.

Față de acest aspect

și ținând cont, în același timp, de dispozițiile relevante din Legea privind

combaterea concurenței neloiale, dar și de jurisprudența Curții de Justiție a

Uniunii Europene (hotărârea din cauza C.C. – 17/06), instanța de apel a

apreciat că atitudinea pârâtei în ceea ce privește folosirea semnului nu este

conformă uzanțelor cinstite din activitatea comercială.

Nefiind îndeplinită condiția din

art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998,

arătată anterior, instanța de apel a constatat că folosirea semnului „S.”

reprezintă o încălcare a drepturilor reclamantei asupra mărcii înregistrate,

chiar dacă semnul corespunde, în parte, cu numele comercial al pârâtei, atât

timp cât atare folosire nu este conformă bunelor practici din domeniul

comercial.

Prin motivele de

recurs, nu s-a făcut nicio referire la raționamentul expus în decizia de apel

și redat anterior în construcția sa logică.

Singura susținere ce

ar putea fi considerată ca evocând considerentele deciziei este cea referitoare

la prejudiciul adus reclamantei. Această susținere nu conturează, însă, o

critică de nelegalitate la adresa considerentelor, în condițiile în care

instanța de apel nu a reținut producerea unui prejudiciu cert în patrimoniul

reclamantei prin fapta pârâtei de încălcare a dreptului la marcă, pe baza unui

probatoriu care să fi fost administrat pe acest aspect. În considerentele

deciziei de apel, s-a arătat că fapta pârâtei de a utiliza cu titlu de marcă un

semn similar mărcii înregistrate de reclamantă, pentru servicii identice, este

aptă să producă prejudicii reclamantei, în calitate de comerciant concurent pe

aceeași piață a serviciilor, deoarece atestă o conduită neconformă uzanțelor

cinstite din activitatea comercială. Așadar, interesează riscul producerii de

prejudicii, și nu dacă, în concret, reclamanta a suferit vreun prejudiciu.

Este de precizat,

totodată, că, protecția unei mărci este asigurată, în aplicarea art. 4 din

Legea nr. 84/1998, prin înregistrarea la O.S.I.M., independent de folosirea efectivă

a mărcii de către titular.

Ca atare, este

nerelevant locul în care își desfășoară activitatea cele două societăți, cu

atât mai mult cu cât drepturile asupra unei mărci înregistrate sunt recunoscute

și apărate pe întreg teritoriul României, conform art. 1 alin. (1) din lege. De

altfel, instanța de apel, stabilind situația de fapt relevantă în cauză, nici

nu a făcut vreo referire la locul desfășurării activității societății

reclamante ori a societății pârâte, aspect ce confirmă că susținerile din

motivarea recursului nu vizează considerentele deciziei recurate.

Se constată, în

aceste condiții, că nu s-au formulat critici de nelegalitate față de decizia

recurată, susținerile din motivarea recursului neputând fi încadrate în vreunul

dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În

această situație, în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., operează

sancțiunea preconizată în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anume nulitatea

recursului, din moment ce, după cum s-a arătat, neîncadrarea susținerilor din

motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 C. proc. civ., echivalează cu

nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal.

Pe

acest temei, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va c

onstata nul recursul declarat de pârâta SC S.S. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de pârâta SC S.S. SRL împotriva deciziei nr. 545 din 17

decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 iunie 2015.