ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1727/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 iunie 2012 sub nr. 5674/111/2012 pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S. SRL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S.S. SRL, următoarele: să se constate că numele comercial „S.S.” încalcă drepturile exclusive asupra mărcii „S. – P.P.”, înregistrată de reclamantă la O.S.I.M. sub nr. 69030, cu protecție începând din data de 24 ianuarie 2005; să se interzică folosirea de către pârâtă în activitatea sa comercială a tuturor semnelor identice sau similare cu marca reclamantei, oferirea sau prestarea serviciilor de pază și protecție sub acest semn, obligând pârâta la încetarea folosirii denumirii „S.S.”, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 33 din 22 ianuarie 2013, Tribunalul Bihor, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 7698/3/2013. Prin sentința nr. 252 din 27 februarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC S. SRL în contradictoriu cu pârâta SC S.S. SRL, a obligat pârâta la încetarea folosirii denumirii „S.S.” ca nume comercial și a respins cererea în rest, ca neîntemeiată. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta este titulara mărcii individuale combinate „S.P.P.” (fără drept exclusiv asupra denumirii pază și protecție) potrivit certificatului de înregistrare eliberat de O.S.I.M.

Protecția mărcii începe din 24 ianuarie 2005 și are o durata de 10 ani. Potrivit certificatului de înregistrare, pârâta își desfășoară activitatea comercială sub denumirea S.S. SRL, încălcând dreptul la marcă al reclamantei, potrivit art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998. Pârâta folosește firma începând cu 21 august 2007, nefiind dovedită o altă dată de înregistrare a numelui comercial. Similaritatea mărcii și a semnului care este denumirea societății pârâtei și riscul de confuzie determinat de aceasta rezultă din folosirea cuvântului S. și din categoriile de servicii protejate, respectiv din domeniul de activitate al pârâtei. Marca este înregistrată pentru servicii de pază, protecție pentru bunuri și persoane, gardă de corp, servicii de escortă, iar activitatea pârâtei este în domeniul securității și pazei, împrejurare necontestată rezultând din răspunsul la interogatoriu și din fotografiile de la dosar.

Riscul de confuzie rezultă din împrejurarea că ambele societăți comerciale desfășoară activitatea în județul Bihor. Această împrejurare nu a fost contestată de pârâtă, care a răspuns la întrebarea nr. 3 la interogatoriu că a început activitatea comercială în județul Maramureș, fără să nege extinderea acestei activități în județul unde își desfășoară activitatea reclamanta. Aceasta este o împrejurare care determină a se considera că riscul de confuzie este dovedit, având în vedere că publicul căruia i se adresează serviciile poate fi același. Au fost înlăturate apărările privind caracterul de slabă distinctivitate a mărcii, deoarece marca reclamantei, chiar calificată ca fiind una slab distinctivă, se bucură de protecție în fața unui semn similar până la confuzie.

În ceea ce privește acțiunea în constatare, s-a apreciat că este fără interes practic, de vreme ce s-a dispus interzicerea folosirii numelui comercial. Obiectul celei de-a doua cereri a fost calificat de tribunal ca fiind încetarea folosirii denumirii ca nume comercial, cuprinzând toate activitățile presupuse de acest drept, la folosirea numelui comercial. Reclamanta a făcut referire la „oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn”, dar scopul acestei cereri apare ca fiind înscris în efectul măsurii de încetare a folosirii denumirii S.S. ca nume comercial. Cererea reclamantei privește numai motive ce țin de folosirea denumirii în numele comercial, iar nu ca semn de identificare a serviciilor, toate probele referindu-se strict la acest aspect, iar nu și la fapte privind desfășurarea activității comerciale în fapt.

Prin decizia nr. 545 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta SC S.S. SRL împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtă la încetarea folosirii denumirii „S.” în cadrul numelui său comercial, păstrându-se restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în fapt că reclamanta SC S. SRL a fost înregistrată la O.R.C. sub nr. J05/248 din 16 martie 2000, având ca obiect de activitate, pază și protecție și deține licența de funcționare nr. 0354/ P din 10 martie 2005, eliberată potrivit Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, conform relațiilor comunicate de M.A.I.

– I.G.P.R. – D.J. Reclamanta este titularul mărcii combinate, cu element figurativ „S.P.P.” (fără drept exclusiv asupra denumirii „P.P.”), nr. de depozit M 2005 00736, cu protecție din data de 24 ianuarie 2005, ce a fost înregistrată pentru servicii din clasa 45 –pază, protecție pentru bunuri și persoane, gardă de corp, escortă (însoțiri). Apelanta-pârâtă SC S.S. SRL a fost înregistrată la O.R.C. sub nr. J24/1519 din 21 august 2007 și deține licența de funcționare nr. 1116 din 5 martie 2008, eliberată potrivit Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, conform relațiilor comunicate de M.A.I. – I.G.P.R. – D.J.

Pârâta este titulara mărcii S.S., ce a fost admisă la înregistrare prin Decizia nr. 259317 din 27 iunie 2006 a O.S.I.M., cu mențiunea că titularul nu revendică drept exclusiv asupra elementului verbal S., conform certificatului de înregistrare nr. 91935. Această marcă a fost înregistrată pentru servicii din clasa 45, servicii personale și sociale oferite de către terți, destinate să satisfacă nevoile indivizilor, servicii de siguranță pentru protejarea bunurilor și indivizilor. Instanța de apel a apreciat că, prin probele administrate în cauză, reclamanta a reușit să demonstreze faptul că, deși O.S.I.M. a acordat protecție pârâtei pentru marca S.S., aceasta nu folosește semnul S.S. în activitatea sa comercială, pentru a-și distinge propriile servicii de cele ale altor întreprinderi, astfel cum a fost înregistrat ca marcă, ci semnul „S.S.”.

Astfel, din planșele foto depuse la dosarul de fond, reiese că pe uniformele angajaților acestei societăți comerciale este aplicat acest semn, scris cu litere majuscule de culoare neagră. S-a apreciat că în mod corect tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) și (2) lit. a) și b), alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fiind relevante, de asemenea, prevederile art. 39 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din aceeași lege.

Aceste dispoziții legale reprezintă transpunerea în dreptul intern a normelor de drept comunitar privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, în concret dispozițiile art. 5 și 6 din Prima Directivă 89/104/CEE, abrogată în prezent prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 (versiune codificată), publicată în JO L 299/25 din 8 noiembrie 2008. Curtea a mai reținut că în cauză sunt aplicabile și principiile stabilite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special interpretarea dată prin hotărârea pronunțată în cauza C-17/06 (C.S. împotriva C. SA) în materia conflictului dintre cele două categorii de drepturi de proprietate industrială, marca al cărei titular este intimata-reclamantă SC S. SRL și numele comercial al apelantei-pârâte SC S.S.

SRL.

În interpretarea art. 5 alin. (1) din Prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 (dispoziții reluate identic în prezent de art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului, care a înlocuit-o) și în analiza limitării efectelor mărcii stabilite prin art. 6 din aceeași Directivă, Curtea de la Luxembourg a stabilit că titularul unei mărci înregistrate poată cere a se interzice utilizarea de un terț a unui semn identic cu marca sa, în situația în care sunt îndeplinite în mod cumulativ patru condiții: 1. utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului; 2. utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii; 3. utilizarea să aibă loc pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca și 4. utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă a aduce atingere funcțiilor mărcii, în special, funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.

În plus, în ipoteza utilizării de către terț a unui semn identic sau similar cu marca pentru produse sau servicii identice sau similare, este necesar a fi verificate și condițiile privind similaritatea semnelor și/sau a produselor sau serviciilor și a riscului de confuzie. Cu privire la limitarea efectelor mărcii, mai este de menționat și faptul că această interdicție de a utiliza semnul nu poate fi impusă terțului, atunci când utilizarea are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial. Prima condiție este îndeplinită în cauză, semnul „S.S.” fiind utilizat în activitatea comercială a apelantei-pârâte, ca nume comercial (fapt, de altfel, necontestat prin motivele de apel).

Și cea de-a doua condiție este îndeplinită, având în vedere că apărarea pârâtei de-a lungul procesului a constat în aceea că nu a considerat a fi necesar a obține acordul intimatei-reclamante de a folosi denumirea S., atât timp cât la O.R.C. nu este verificată decât cerința distincției denumirii față de cele deja înregistrate. Curtea a reținut a fi îndeplinită și cea de-a treia condiție, întrucât probele administrate în cauză au demonstrat faptul că utilizarea de către apelanta-pârâtă a semnului S. are loc „pentru produse sau servicii”, în sensul că apelanta-pârâtă a utilizat semnul care constituie numele său comercial pentru identificarea serviciilor de pază și protecție.

Folosirea semnului S. pe uniformele angajaților săi și utilizarea acestuia în timpul desfășurării activităților de prestare a serviciilor de pază și protecție nu îndeplinește funcțiile atribuite prin lege numelui comercial, acelea de se identifica față de ceilalți comercianți și de a-și identifica propriul fond de comerț, ci pentru a-și distinge propriile servicii de ale altor comercianți. Prin urmare, raportat la modalitatea concretă de folosire a semnului, Curtea a constatat că apelanta-pârâtă a folosit semnul S. de o asemenea manieră încât a determinat stabilirea unei legături între semnul care constituie numele său comercial (S.) și serviciile pe care le oferă, prin urmare a folosit acest semn cu titlu de marcă, iar nu cu titlu de nume comercial, chiar dacă în componența numelui comercial intră și cuvântul „S.”, cu privire la care pârâta a solicitat a se observa existența unei diferențe față de marca reclamantei.

Curtea a reținut a fi îndeplinită și condiția identității serviciilor oferite de apelanta-pârâtă sub semnul S. cu cele oferite de intimata-reclamantă sub semnul „S.P.P.”, având în vedere că ambele părți au același obiect de activitate, pază și protecție, precum și faptul că ambele societăți comerciale au obținut licențe de funcționare în baza Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor. Reținând că utilizarea semnului S. are loc pentru identificarea serviciilor oferite de apelanta-pârâtă, și nu în scopul de se identifica față de alți comercianți și de a-și identifica propriul fond de comerț, Curtea a verificat în continuare dacă această utilizare respectă practicile loiale în materie comercială, în sensul dispozițiilor art. 39 alin. 2 din Legea nr. 84/1998 și art. 6 alin. (2) din Directiva 2008/95/CE raportate la dispozițiile relevante din Legea privind combaterea concurenței neloiale.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 11/1991 constituie concurență neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială sau industrială. Probele administrate în cauză au relevat faptul că apelanta-pârâtă a continuat, și după primirea notificării din partea intimatei-reclamante, să folosească semnul S. cu titlu de marcă, pentru a-și identifica propriile servicii de protecție și pază față de serviciile de protecție și pază oferite de alți comercianți și, deși a recunoscut (răspunsul la întrebarea nr. 6 la interogatoriul administrat de reclamantă) că O.S.I.M. i-a acordat protecție doar pentru elementul verbal „S”, iar nu pentru elementul verbal „S.”, nu a considerat că folosirea semnului S. ar aduce vreun prejudiciu reclamantei, considerând că O.S.I.M.

i-a acordat acesteia certificatul de înregistrare a mărcii „dintr-o eroare” și arătând că va „căuta soluții pentru anularea certificatului” nr. 69030. Or, o asemenea conduită nu este conformă uzanțelor cinstite din activitatea comercială, ci cu reaua-credință, deoarece pârâta a acceptat posibilitatea încălcării drepturilor consumatorilor de a fi informați cu corectitudine asupra provenienței serviciilor oferite de comercianți. De asemenea, o asemenea conduită este de natură să producă prejudicii și reclamantei, în calitate de comerciant concurent pe aceeași piață - oferirea serviciilor de protecție și pază.

În ceea ce privește condiția riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, Curtea a admis criticile din apel privind greșita eliminare din cadrul numelui comercial al pârâtei a elementului S. Pornind de la regula conform căreia semnele se compară în integralitatea lor, deoarece numai după o evaluare per ansamblu va putea fi acordată valoarea corespunzătoare elementelor distinctive sau dominante (hotărârea din 12 iunie 2007, C-334/05 P.L. ), instanța de apel a constatat că, în mod corect, tribunalul a reținut similaritatea vizuală, fonetică și conceptuală, dintre marca „S.P.P.” aparținând intimatei-reclamante și semnul „S.S.” folosit de apelanta-pârâtă, având în vedere existența cuvântului „S.” ca element dominant comun.

Însă, având în vedere că elementul verbal S. nu se regăsește în marca reclamantei, faptul că apelanta-reclamantă nu are drept exclusiv asupra elementelor verbale „P.P.”, precum și faptul că oferirea serviciilor de siguranță pentru protejarea bunurilor și persoanelor constituie și obiectul de activitate al apelantei-pârâte, Curtea a admis apelul acesteia și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul obligării pârâtei la încetarea folosirii denumirii „S.” în cadrul numelui său comercial, iar nu a denumirii „S.S.”, așa cum a dispus prima instanță. În ceea ce privește celelalte critici prin care se susține că în mod greșit tribunalul a reținut existența riscului de confuzie, Curtea a constatat că nu sunt întemeiate.

Astfel, prin hotărârea apelată tribunalul a reținut că semnele în litigiu se aplică aceleiași categorii de servicii, iar apelul de față nu cuprinde critici sub acest aspect. Regula stabilită în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este în sensul că, aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare, în special între similitudinea mărcilor și cea a produselor și serviciilor desemnate de acestea. Un grad scăzut de similitudine între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat printr-un grad ridicat de similitudine între mărci și invers.

Or, având în vedere că apelanta-pârâtă a folosit semnul S. (ce face parte din numele său comercial) pentru servicii de securitate și pază, servicii care fac parte din aceeași categorie cu serviciile protejate de marca intimatei-reclamante (pază și protecție pentru bunuri și persoane, gardă de corp, servicii de escortă), raportat la similaritatea sporită a celor două semne, instanța de apel a constatat că există risc de confuzie în percepția consumatorului mediu, întrucât acesta nu ar putea face distincție între serviciile oferite de apelanta-pârâtă sub semnul S. și serviciile desemnate de marca intimatei-reclamante, „S.P.P.”. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta SC S.S. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și susținând, în esență, următoarele: Sunt respectate dispozițiile art. 38 din Legea nr. 26/1990, condiția distincției denumirii societății pârâte față de cele existente fiind îndeplinită.

Cele două societăți nu sunt susceptibile de confuzie, câtă vreme denumirile purtate de acestea sunt mult diferite: „S.S.” pentru pârâtă, respectiv „S.” pentru reclamantă. Denumirea societății reclamante nu conține nicio formulare din conținutul căreia potențialii clienți să tragă vreo concluzie cu privire la domeniul în care această societate își desfășoară activitatea, denumirea de „S.” neavând, din punct de vedere etimologic, vreun component care sa indice o legătură, conexiune, cu serviciile de pază, securitate, escortă, gardă de corp, etc., ci mai degrabă invită la o orientare spre turism, sport, exerciții fizice, sau altele asemenea. În aceeași situație se află și celelalte 29 de societăți comerciale existente în România, care poartă aceeași denumire cu a reclamantei, despre a căror existență s-a făcut referire în apelul motivat.

Nu rezultă în nici un fel care sunt criteriile după care s-a ghidat în momentul în care a decis promovarea unei acțiuni numai împotriva societății pârâte. Așadar, denumirea societății reclamantei nu duce la nicio concluzie cu privire la domeniul său de activitate, în timp ce a pârâtei nu lasă loc niciunui dubiu, cu atât mai mult cu cât această denumire a fost obținută în mod legal, prin înregistrarea la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Maramureș în anul 2007, ocazie cu care a fost verificată disponibilitatea denumirii la nivel național, obținând Certificatul de înregistrare a mărcii nr. 91935 din 22 ianuarie 2007 emis de O.S.I.M., care a fost depus la dosarul cauzei.

Totodată, în legătură cu susținerea reclamantei în sensul că, prin folosirea cuvântului „S.” în denumirea societății pârâte, s-ar cauza un prejudiciu activității sale și s-ar aduce atingere mărcii sale, întrucât există un risc de confuzie în percepția publicului, instanța de apel a reținut în mod greșit că ambele societăți își desfășoară activitatea în jud. Bihor, deoarece societatea pârâtă are sediul în jud. Maramureș. Totodată, în legătură cu faptul că acest prejudiciu creat societății ar reieși din analiza informațiilor privind cifra de afaceri a intimatei reclamante, recurenta a arătat că, în realitate, reclamanta nu a lucrat în pierdere în 2012, chiar nu a lucrat de loc, dat fiind faptul că din 2011 și până în 2015 nu a mai deținut licența de funcționare care se eliberează de către D.O.P.

- Sisteme de securitate private din cadrul M.A.I., deoarece nu au mai cerut eliberarea unei astfel de licențe. Din acest motiv, nu au realizat venituri și oricum, niciodată nu au avut vreo activitate, nici înainte de 2012, pe raza jud. Maramureș. Cu toate acestea, ceea ce pierde din vedere intimata-reclamantă este faptul că societatea pârâtă și-a început activitatea în anul 2007, iar în toată perioada de timp dintre începerea activității acesteia și până în anul 2012, aceasta a avut o activitate prosperă, fiind clasată chiar pe primul loc în topul afaceri România. În toată această perioadă de timp, potrivit informațiilor furnizate de intimata-reclamantă, chiar aceasta a înregistrat câștiguri semnificative, astfel încât pârâta nu a prejudiciat bunul mers al activității acesteia prin utilizarea denumirii de „S.”.

Faptul că în anul 2012, la 5 ani de la momentul începerii activității societății pârâte, reclamanta a început să înregistreze pierderi, nu este imputabil pârâtei. În realitate, pârâta nu poate fi considerată vinovată pentru faptul că intimata-reclamantă a ajuns sa înregistreze pierderi, cu atât mai mult cu cât activitatea desfășurată de societatea pârâtă se limitează la județul Maramureș, astfel că nu ajunge să se intersecteze în niciun fel cu sectorul de piață pe care intimata își desfășoară activitatea. Oricum, nu există niciun risc de confuzie între cele două societăți. Totodată, nu rezultă care este prejudiciul creat societății S.C. S. S.R.L., în condițiile în care activitatea pârâtei a fost desfășurată predominant în județul Maramureș, denumirea sa este compusă din două cuvinte, respectiv „S.S.”, deosebindu-se astfel în mod clar de aceea purtată de intimata-reclamantă.

Totodată, pârâta a obținut denumirea în mod legal, respectând dispozițiile legii, denumirea fiind disponibilă în momentul înregistrării la registrul comerțului. La termenul de judecată din 12 iunie 2015, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuție excepția nulității recursului sub aspectul încadrării acestuia în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe acest aspect. Față de excepția nulității recursului invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată. În conformitate cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora, în timp ce art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă, din dezvoltarea acestora, este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Neîncadrarea susținerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de recurs, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., sau înlăuntrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea deciziei de apel. Din textele legale menționate anterior, rezultă că sancțiunea nulității căii de atac nu poate fi evitată dacă recursul nu conține critici de nelegalitate la adresa deciziei pronunțate în apel, prin prisma considerentelor reținute de instanța de apel în sprijinul soluției adoptate și susceptibile de a fi încadrate în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Pe de altă parte, nu este admisibilă formularea în recurs a unor critici la adresa situației de fapt reținute de către instanța de apel, deoarece acestea interesează temeinicia, și nu legalitatea deciziei recurate și, ca atare, nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ. Astfel, pentru a reprezenta critici de nelegalitate la adresa deciziei de apel, motivele de recurs ar fi trebuit să conțină susțineri prin care să se combată raționamentul juridic expus în considerentele deciziei, în contextul art. 36 și 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 și al jurisprudenței relevante a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Motivarea prezentei căi extraordinare de atac nu cuprinde vreo critică la adresa considerentelor esențiale pe care s-a întemeiat soluția instanței de apel, mai mult, nu face măcar vreo referire la vreunul dintre elementele raționamentului juridic expus . În același timp, conține elemente de fapt care nici măcar nu au fost avute în vedere de către instanța de apel, nefiind considerate relevante în context. Astfel, recurenta a formulat susțineri referitoare la activitatea celor două societăți și la lipsa unei legături de cauzalitate între folosirea de către pârâtă a semnului „S.” și prejudiciul eventual suferit de către societatea reclamantă.

Raționamentul juridic expus în decizia recurată se referă la conflictul dintre o marcă înregistrată („S.P.P.”) și semnul „S.”, apreciat de către instanța de apel ca fiind similar mărcii, ce a fost utilizat de către pârâtă pentru servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată, în contextul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea mărcilor nr. 84/1998. Așadar, nu a fost reținut și analizat conflictul între două nume comerciale (sau firme, în sensul art. 30 din Legea nr. 26/1990, firma reprezentând numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează). În acest context, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei relative la riscul de confuzie între denumirile celor două societăți, distinctivitatea denumirii unei societăți prin prisma art. 38 din Legea nr. 26/1990, precum și existența altor societăți în România cu aceeași denumire cu a reclamantei.

În aplicarea art. 36 din Legea nr. 84/1998, ceea ce interesează analiza conflictului dintre o marcă și un semn identic sau similar, pentru produse identice sau similare celor pentru care marca a fost înregistrată, este existența unui risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere, în percepția consumatorului mediu al serviciilor în discuție, iar instanța de apel a confirmat aprecierea primei instanțe privind existența acestuia, prin folosirea de către pârâtă a elementului „S.”. Premisa unei asemenea aprecieri este caracterul distinctiv al semnului înregistrat ca marcă, adică aptitudinea semnului de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi, ce reprezintă o condiție a înseși înregistrării.

Înregistrarea mărcii confirmă, până la anularea sa, existența distinctivității semnului și faptul că marca nu este compusă exclusiv din semne sau din indicații care să caracterizeze în vreun fel produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Așadar, împrejurarea învederată prin motivele de recurs, aceea că elementul „S.” nu relevă vreo legătură cu serviciile de pază și securitate, nu numai că nu contrazice aprecierea instanței de apel, dimpotrivă, confirmă premisa existenței unui risc de confuzie, reținută de către instanța de apel. De altfel, se observă că, prin invocarea acestei împrejurări, recurenta se referă din nou la denumirea societății reclamante, care nu are nicio legătură cu cauza, deoarece pretențiile deduse judecății decurg din drepturile asupra mărcii înregistrate.

Este adevărat că instanța de apel a reținut, în același timp, că semnul „S.” folosit de către pârâtă corespunde, în parte, numelui comercial al acesteia, dar, pe baza acestui fapt, a verificat în ce măsură sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, care conturează o situație de excepție de la art. 36. Astfel, este posibil ca folosirea unui semn similar mărcii, pentru servicii identice, în contextul riscului de confuzie, să nu constituie o încălcare a drepturilor asupra unei mărci, atunci când un terț folosește propria denumire în activitatea sa comercială, cu condiția ca atare folosire să fie conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial, astfel cum prevede art. 39 alin. (2). Din această perspectivă, instanța de apel a constatat, față de situația de fapt reținută, că pârâta folosește semnul „S.” pe uniformele angajaților săi și în timpul desfășurării activităților de prestare a serviciilor de pază și protecție, iar această utilizare a semnului nu îndeplinește funcțiile atribuite prin lege numelui comercial, acelea de se identifica față de ceilalți comercianți și de a-și identifica propriul fond de comerț, ci are drept scop distingerea propriilor servicii de cele ale altor comercianți, ceea ce înseamnă că pârâta folosește semnul „pentru produse sau servicii”, așadar cu titlu de marcă,

și nu ca nume comercial. Față de acest aspect și ținând cont, în același timp, de dispozițiile relevante din Legea privind combaterea concurenței neloiale, dar și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea din cauza C.C. – 17/06), instanța de apel a apreciat că atitudinea pârâtei în ceea ce privește folosirea semnului nu este conformă uzanțelor cinstite din activitatea comercială. Nefiind îndeplinită condiția din art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, arătată anterior, instanța de apel a constatat că folosirea semnului „S.” reprezintă o încălcare a drepturilor reclamantei asupra mărcii înregistrate, chiar dacă semnul corespunde, în parte, cu numele comercial al pârâtei, atât timp cât atare folosire nu este conformă bunelor practici din domeniul comercial.

Prin motivele de recurs, nu s-a făcut nicio referire la raționamentul expus în decizia de apel și redat anterior în construcția sa logică. Singura susținere ce ar putea fi considerată ca evocând considerentele deciziei este cea referitoare la prejudiciul adus reclamantei. Această susținere nu conturează, însă, o critică de nelegalitate la adresa considerentelor, în condițiile în care instanța de apel nu a reținut producerea unui prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei prin fapta pârâtei de încălcare a dreptului la marcă, pe baza unui probatoriu care să fi fost administrat pe acest aspect. În considerentele deciziei de apel, s-a arătat că fapta pârâtei de a utiliza cu titlu de marcă un semn similar mărcii înregistrate de reclamantă, pentru servicii identice, este aptă să producă prejudicii reclamantei, în calitate de comerciant concurent pe aceeași piață a serviciilor, deoarece atestă o conduită neconformă uzanțelor cinstite din activitatea comercială.

Așadar, interesează riscul producerii de prejudicii, și nu dacă, în concret, reclamanta a suferit vreun prejudiciu. Este de precizat, totodată, că, protecția unei mărci este asigurată, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 84/1998, prin înregistrarea la O.S.I.M., independent de folosirea efectivă a mărcii de către titular. Ca atare, este nerelevant locul în care își desfășoară activitatea cele două societăți, cu atât mai mult cu cât drepturile asupra unei mărci înregistrate sunt recunoscute și apărate pe întreg teritoriul României, conform art. 1 alin. (1) din lege. De altfel, instanța de apel, stabilind situația de fapt relevantă în cauză, nici nu a făcut vreo referire la locul desfășurării activității societății reclamante ori a societății pârâte, aspect ce confirmă că susținerile din motivarea recursului nu vizează considerentele deciziei recurate.

Se constată, în aceste condiții, că nu s-au formulat critici de nelegalitate față de decizia recurată, susținerile din motivarea recursului neputând fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În această situație, în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., operează sancțiunea preconizată în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anume nulitatea recursului, din moment ce, după cum s-a arătat, neîncadrarea susținerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 C. proc. civ., echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal. Pe acest temei, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va c onstata nul recursul declarat de pârâta SC S.S.

SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâta SC S.S. SRL împotriva deciziei nr. 545 din 17 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2015.