ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 307/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 aprilie 2008 reclamanta SC V. SRL Bucuresti a chemat-o în judecată pe pârâta SC V.S. SRL Focșani pentru ca instanța să constate că denumirea de comerciant a pârâtei încalcă dreptul la marcă al SC V. SRL Bucuresti și în consecință să interzică utilizarea de către pârâtă a mărcii SC V. SRL, ca nume comercial, solicitând în același timp și cheltuieli de judecată. A arătat în cererea sa că denumirea SC V. SRL Bucuresti a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, iar marca „SC V. SRL” a fost înregistrată la O.S.I.M. din 18 decembrie 2003, reclamanta având exclusivitatea utilizării acestei denumiri.

A mai susținut în cererea sa că în conformitate cu art. 35 al Legii nr. 84/1998, înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii, acesta putând cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească marca respectivă în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului și că prin înregistrarea de către pârâtă a denumirii de comerciant „SC V.S. SRL” au fost încălcate dispozițiile art. 8 din Legea nr. 148/2000 care interzic publicitatea de natură a crea confuzie pe piață între cel care își face publicitate și un concurent sau între mărcile de comerț, denumirile comerciale sau alte semne distinctive, astfel că reclamanta ca titulară a mărcii a fost prejudiciată.

Tribunalul Vrancea, secția comercială, de contencios administrativ fiscală a respins ca neîntemeiată acțiunea, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 25 din 27 ianuarie 2009, reținând că reclamanta nu a făcut dovada utilizării semnului reprezentând marca sa în sensul prevăzut de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, pârâta neîncălcând dreptul exclusiv al reclamantei asupra mărcii că în ceea ce privește modificarea denumirii, înscrierea firmei la O.R.C. s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 30 – art. 43 din Legea nr. 26/1990 astfel că nici sub acest aspect acțiunea nu este întemeiată și nici în lumina dispozițiilor art. 2 și art. 10 din Legea nr. 148/2000.

Reclamanta a formulat apel împotriva sentinței instanței de fond, care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, așa cum rezultă din decizia nr. 41/A din 1 iunie 2009. Instanța de apel a apreciat că acțiunea a fost soluționată corect și cu respectarea dispozițiilor legale de către instanța de fond, la înregistrarea intimatei pârâte fiind respectate dispozițiile art. 39 alin. (8) din Legea nr. 26/1990, că în litigiu nu este vorba de un conflict propriu-zis care să plece de la similaritate și de la riscul de confuzie, astfel că nu poate fi realizată o analiză comparativă între o marcă și o denumire și că o astfel de asemănare ar fi de natură să inducă publicul în eroare tocmai datorită finalității distincte a mărcii față de denumirea comerciantului.

Împotriva aceste decizii pârâta a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că instanța a făcut o confuzie gravă de interpretare între marcă și denumirea comercială, că nu a ținut cont de principiile de drept stabilite în jurisprudența Curții Europene în aprecierea conflictului dintre marcă și numele comercial, aplicabil în speță și a solicitat admiterea recursului iar pe fondul acțiunii admiterea acesteia așa cum a fost formulată și precizată cu cheltuieli de judecată. Având în vedere că din oficiu s-a pus în discuție natura juridică a litigiului, considerând că litigiul în speță este de natură civilă și invocând excepția necompetenței instanței sesizată cu soluționarea recursului Curtea, în conformitate cu art. 137 C. proc.

civ., urmează a analiza mai întâi această excepție, împrejurare față de care constată că întrucât acțiunea este fundamentată pe dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, - litigiul având ca obiect încălcarea dreptului la marcă -, cauza vizează materia proprietății industriale, care conform art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. este de competența instanței civile. Pentru aceste considerente în temeiul art. 313 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Curtea, statuând asupra naturii civile a litigiului, urmează să admită excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale, să admită recursul declarat de reclamantă, să caseze decizia atacată și sentința nr. 25 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Vrancea, secția comercială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Vrancea, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC V. SRL București. Casează decizia nr. 41 A din 1 iunie 2009 a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, și sentința nr. 25 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Suceava, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Vrancea, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010.