ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 307/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 aprilie

2008 reclamanta SC V. SRL Bucuresti a chemat-o în judecată pe pârâta SC

V.S. SRL Focșani pentru ca instanța să constate că

denumirea de comerciant a pârâtei încalcă dreptul la marcă al SC V.

SRL Bucuresti și în consecință să interzică utilizarea

de către pârâtă a mărcii SC V. SRL, ca nume comercial,

solicitând în același timp și cheltuieli de judecată.

A arătat în cererea sa

că denumirea SC V. SRL Bucuresti a fost înregistrată la Oficiul

Registrului Comerțului, iar marca „SC V. SRL” a fost înregistrată la

O.S.I.M. din 18 decembrie 2003, reclamanta având exclusivitatea utilizării

acestei denumiri.

A mai susținut în

cererea sa că în conformitate cu art. 35 al Legii nr. 84/1998,

înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra

mărcii, acesta putând cere instanței judecătorești

competente să interzică terților să folosească marca

respectivă în activitatea lor comercială, fără

consimțământul titularului și că prin înregistrarea de

către pârâtă a denumirii de comerciant „SC V.S. SRL” au fost

încălcate dispozițiile art. 8 din Legea nr. 148/2000 care interzic

publicitatea de natură a crea confuzie pe piață între cel care

își face publicitate și un concurent sau între mărcile de

comerț, denumirile comerciale sau alte semne distinctive, astfel că

reclamanta ca titulară a mărcii a fost prejudiciată.

Tribunalul Vrancea,

secția comercială, de contencios administrativ fiscală a respins

ca neîntemeiată acțiunea, așa cum rezultă din sentința

civilă nr. 25 din 27 ianuarie 2009, reținând că reclamanta nu a

făcut dovada utilizării semnului reprezentând marca sa în sensul

prevăzut de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, pârâta

neîncălcând dreptul exclusiv al reclamantei asupra mărcii că în

ceea ce privește modificarea denumirii, înscrierea firmei la O.R.C. s-a

făcut cu respectarea dispozițiilor art. 30 – art. 43 din Legea nr. 26/1990

astfel că nici sub acest aspect acțiunea nu este întemeiată

și nici în lumina dispozițiilor art. 2 și art. 10 din Legea nr. 148/2000.

Reclamanta a formulat apel

împotriva sentinței instanței de fond, care a fost respins ca

nefondat de Curtea de Apel Galați, secția comercială,

maritimă și fluvială, așa cum rezultă din decizia nr. 41/A

din 1 iunie 2009.

Instanța de apel a

apreciat că acțiunea a fost soluționată corect și cu

respectarea dispozițiilor legale de către instanța de fond, la

înregistrarea intimatei pârâte fiind respectate dispozițiile art. 39 alin.

(8) din Legea nr. 26/1990, că în litigiu nu este vorba de un conflict

propriu-zis care să plece de la similaritate și de la riscul de

confuzie, astfel că nu poate fi realizată o analiză

comparativă între o marcă și o denumire și că o astfel

de asemănare ar fi de natură să inducă publicul în eroare

tocmai datorită finalității distincte a mărcii

față de denumirea comerciantului.

Împotriva aceste decizii

pârâta a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

susținând că instanța a făcut o confuzie gravă de

interpretare între marcă și denumirea comercială, că nu a

ținut cont de principiile de drept stabilite în jurisprudența

Curții Europene în aprecierea conflictului dintre marcă și

numele comercial, aplicabil în speță și a solicitat admiterea

recursului iar pe fondul acțiunii admiterea acesteia așa cum a fost

formulată și precizată cu cheltuieli de judecată.

Având în vedere că din

oficiu s-a pus în discuție natura juridică a litigiului, considerând

că litigiul în speță este de natură civilă și

invocând excepția necompetenței instanței sesizată cu

soluționarea recursului Curtea, în conformitate cu art. 137 C. proc. civ.,

urmează a analiza mai întâi această excepție, împrejurare

față de care constată că întrucât acțiunea este

fundamentată pe dispozițiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice, - litigiul având ca

obiect încălcarea dreptului la marcă -, cauza vizează materia

proprietății industriale, care conform art. 2 alin. (1) lit. e) C.

proc. civ. este de competența instanței civile.

Pentru aceste considerente

în temeiul art. 313 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Curtea, statuând asupra naturii civile a litigiului, urmează să

admită excepția necompetenței materiale a instanțelor

comerciale, să admită recursul declarat de reclamantă, să

caseze decizia atacată și sentința nr. 25 din 27 ianuarie 2009 a

Tribunalului Vrancea, secția comercială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

Tribunalului Vrancea, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC V. SRL București.

Casează decizia nr. 41

A din 1 iunie 2009 a Curții de Apel Galați, secția

comercială, maritimă și fluvială, și sentința nr.

25 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Suceava, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, și trimite cauza spre

rejudecare Tribunalului Vrancea, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010.