ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1136/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1136/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC V.

SA a chemat în judecată, în fața Tribunalului

Comercial Cluj pe pârâtele

SC V.

T.M. SA

și

O.R.C. și a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să

dispună anularea numelui comercial și a emblemei pârâtei SC V.

T.M. SA înregistrat la

O.R.C.; să radieze

numele comercial și emblema pârâtei; să o oblige pe pârâta SC V.

T.M. SA să-și schimbe numele comercial sub

sancțiunea amenzilor cominatorii prevăzute de art. 580

3

C. proc.

civ.; să dispună publicarea în presa scrisă, pe cheltuiala

SC V.

T.M. SA, a dispozițiilor hotărârii în cel mult 10

zile de la data rămânerii definitive, câte o dată pe zi, în zilele de luni,

miercuri și vineri ale aceleiași săptămâni, pe prima pagină sau pe ultima

pagină a ziarelor „Ziarul Financiar” și „Ziarul de Vrancea”.

În argumentarea

acțiunii, reclamanta a susținut că este titulara mărcii comunitare V. (R) nr. 004791323

depusă spre înregistrare la O.E.A.P.I. la data de 19 decembrie 2005 și

înregistrată la data de 26 ianuarie 2007, că în conformitate cu dispozițiile Legii

nr. 84/1998 și Regulamentul CE nr. 40/94, marca de comerț comunitară este

protejată retroactiv de la data depozitului european (19 decembrie 2005) și că

în afară de marca comunitară V. (R) este titulara mărcii naționale

SC V.

V.R.

SA (R) înregistrată la O.S.I.M. A mai susținut reclamanta că este titulara

exclusivă a numelui comercial „V.”, acesta fiind recunoscut și protejat pe

teritoriul României în baza Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 1883 în forma revizuită la 14 iulie 1967 la care România a

aderat prin Decretul nr. 1177/1968.

Având în vedere

că este titulara exclusivă a numelui comercial „V.” care este protejat și

recunoscut pe teritoriul României, reclamanta a susținut că înregistrarea de

către pârâtă a numelui V.T.M. îi încalcă dreptul de proprietate intelectuală

asupra mărcii fiind evidentă similaritatea dintre marcă, numele comercial

aparținând reclamantei și numele comercial al pârâtei

SC V.

T.M.

SA, acesta fiind de natură să creeze confuzie în percepția consumatorilor prin

asocierea care se poate face între mărcile al căror titular exclusiv este

SC

V.

SA și produsele și serviciile oferite de

pârâta

SC V.

T.M. SA.

Soluționând

litigiul Tribunalului Comercial Cluj, prin sentința nr. 4909/2008, a respins,

ca inadmisibilă, cererea reclamantei privind anularea numelui comercial și ca

neîntemeiate celelalte cereri. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că

SC V.

SA a fost înființată în anul 1999, iar numele V. a

fost înregistrat în baza certificatului de înregistrare din 28 septembrie 1999.

În continuare a reținut că pârâta și-a schimbat denumirea din P. SA în V.T.M. SA,

la data de 21 aprilie 2005, schimbarea denumirii fiind admisă prin încheierea

Judecătorului delegat. Apreciind că firma pârâtei este element de individualizare

a comerciantului în activitatea sa comercială, Tribunalul comercial citând art.

25 și 38 din Legea nr. 26/1990 a stabilit că legea nu interzice în materie de

nume comerciale existența unor denumiri asemănătoare fiind suficient un element

de deosebire, care, în cauză, s-a constatat că există, astfel că, asemănarea cu

un alt nume comercial nu poate constitui motiv întemeiat și legal de anulare a

numelui comercial atât timp cât există elemente de deosebire. După ce a

precizat că poate apărea conflict între numele comercial și marcă numai atunci

când numele comercial ar fi folosit ca marcă prin aplicarea pe produse sau

servicii, chestiune care însă putea fi analizată într-un alt cadru procesual, (prevăzut

de art. 35 din Legea nr. 84/1998), prima instanță a trecut la examinarea

excepției inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat

anularea numelui și a emblemei, care, în opinia tribunalului, este condiționată

de existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să

se fi anulat actul care a generat această mențiune. Cum o astfel de hotărâre nu

a fost pronunțată și având în vedere și decizia nr. X din 22 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat că cererea de

radiere trebuie să fie precedată de o hotărâre judecătorească prin care să se

fi anulat actele care au stat la baza înregistrării, cererea reclamantei a fost

respinsă ca inadmisibilă.

În final, s-a

reținut că cererea de anulare a numelui comercial și respectiv a emblemei este

inadmisibilă și prin prisma art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 din

care rezultă că titularul mărfii nu poate interzice unui terț folosirea în

activitatea sa comercială a propriei denumiri comerciale.

Sentința a fost

apelată de reclamanta SC V. SA, care în dezvoltarea criticilor a susținut că

prima instanță nu a ținut seama de faptul că acțiunea în anularea numelui

comercial și a emblemei intimatei pârâte este admisibilă, iar acțiunea

specifică împotriva apropierii unei firme este acțiunea în contrafacere care

are ca obiect anularea și radierea firmei prin care s-au uzurpat drepturile

reclamantei. A criticat apelanta soluția tribunalului și pentru faptul că s-au

adus argumente contradictorii unele pe excepția inadmisibilității iar altele pe

fond ceea ce a determinat și existența contradicției dintre considerente și dispozitiv.

Pe fondul cauzei, apelanta a criticat sentința pentru că instanța a condiționat

anularea numelui comercial și a emblemei intimatei pârâte de existența unei

hotărâri judecătorești de anulare a actului adițional nr. 481 din 29 martie

2005 prin care s-a aprobat schimbarea denumirii acesteia din P. SA în V.T.M. Încălcarea

dispozițiile care constituie temeiul juridic al acțiunii, potrivit apelantei, a

dus la concluzia greșită ca legea aplicabilă în speță ar fi doar Legea nr. 26/1990

deși acțiunea a fost întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 84/1998, art. 25 și 30

alin. (4) din Legea nr. 26/1990, art. 8 din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale. În final a susținut că Legile nr. 26/1990 și

31/1990 nu conțin nici un text expres care să interzică formularea unei acțiuni

în anularea numelui comercial sau o condiționare a acțiunii de o procedură

prealabilă, în acest sens fiind de văzut decizia nr. X din 20 martie 2006

pronunțată de Secțiile Unite al Înaltei Curți de Casație și Justiție care consacră

deplina admisibilitate a acțiunii în anularea numelui comercial.

Analizând

criticile aduse sentinței, Curtea de Apel Cluj le-a apreciat ca întemeiate și,

ca urmare, prin decizia nr. 88/2009 a admis apelul și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului Comercial Cluj.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii în anularea numelui

comercial a fost admisă în mod greșit, că această apreciere a primei instanțe,

este rezultatul interpretării greșite a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 26/1990 și a deciziei nr. X din 20 martie 2006 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În realitate, a reținut Curtea de

Apel, deplina admisibilitate a acțiunii în anularea numelui comercial rezultă

din coroborarea art. 35 din Legea nr. 84/1998 cu art. 8 din Convenția de la Paris. Tot greșită este, potrivit instanței de apel, și condiționarea acțiunii în anularea numelui

comercial și a emblemei de existența prealabilă a unei hotărâri judecătorești

în anularea actului adițional nr. 481 din 29 martie 2005 prin care s-a aprobat

schimbarea denumirii pârâtei din SC P. SA în SC

V.

T.M. SA.

Contrar celor

reținute de prima instanță, Curtea de Apel a stabilit că Legea nr. 84/1998 nu

prevede posibilitatea invocării art. 35 numai în raport de marcă, ci în raport

de orice „semn” care ar încălca drepturile reclamantului asupra unei mărci,

noțiune care include în mod evident și numele comercial. Față de aceste rațiuni

instanța de apel a constatat că nu există dispoziții sau un text de lege care

să interzică formularea unei acțiuni în anularea numelui comercial, astfel că, o

asemenea acțiune este admisibilă. În privința anulării actului adițional de

schimbare a numelui, Curtea a reținut că apelanta nu putea să ceară anularea

acestuia întrucât nu avea calitate de parte în acest act pentru a invoca motive

de nulitate relativă. În consecință, instanța de apel a conchis că acțiunea în

anularea firmei este admisibilă, iar acțiunea specifică împotriva apropierii

unei firme este acțiunea în contrafacere având ca obiect anularea și radierea

unei firme prin care s-au uzurpat drepturile reclamantului.

Împotriva

deciziei nr. 88 din 26 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj a declarat

recurs pârâta

SC V.

T.M. SA prin care a invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv, sub cuvânt că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

recurenta a susținut că acțiunea introdusă de reclamantă nu poate fi calificată

ca o acțiune în contrafacere, ci ca o acțiune reglementată de art. 25 din Legea

nr. 26/1990 care potrivit deciziei nr. X/2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție ar fi inadmisibilă. A susținut în continuare recurenta, că reclamanta,

prin acțiune, a invocat mai multe temeiuri iar instanța în raport de motivare a

ajuns la concluzia că investirea s-a făcut în temeiul art. 25 din Legea nr. 26/1990.

Reclamanta intimată, în opinia sa, nu-și poate modifica acțiunea în apel și să

susțină că pârâta recurentă a utilizat numele comercial ca marcă prin aplicarea

pe produse sau servicii sau că numele comercial ar îndeplini vreuna din

funcțiile mărcii. În acest sens a făcut trimitere la o decizie a Înaltei Curte

de Casație și Justiție prin care s-a soluționat conflictul dintre marcă și simpla

înregistrare a unui nume comercial prin care s-a reținut că nu sunt aplicabile

prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Printr-o ultimă susținere recurenta a considerat

că mai înainte de a se pune problema unui conflict între simpla înregistrare a

unui nume comercial și marcă trebuie avut în vedere că numele de SC V.T.M. SA a

fost dobândit în cadrul unui sistem atributiv, după parcurgerea unei proceduri

administrativ jurisdicționale finalizată cu pronunțarea unei încheieri a

judecătorului delegat și, pe cale de consecință, se bucură de prezumția de

legitimitate. Numai după răsturnarea prezumției prin acțiunea reglementată de

art. 25 din Legea nr. 26/1990 poate fi soluționat conflictul dintre numele

comercial ilicit și marca reclamantei.

În

concluzie, recurenta a apreciat că instanța a interpretat greșit legea,

acțiunea în anularea numelui comercial nefiind admisibilă fără îndeplinirea

prealabilă a unor condiții pentru că numai atunci poate fi calificată ca o

acțiune în contrafacere.

Intimata

V. SA prin întâmpinare a analizat punctual motivele invocate de recurentă și a

solicitat în final respingerea recursului ca nefondat. În esență, intimata a

susținut că temeiul legal al acțiunii l-a constituit Convenția de la Paris din 1883 privind protecția proprietății industriale și art. 35 din Legea nr. 84/1998,

că motivarea și temeiul juridic al acțiunii sunt edificatoare pentru obiectul

cererii de chemare în judecată prin care a invocat faptul că numele comercial V.T.M.

îi încalcă drepturile asupra numelui său comercial și asupra mărcilor sale „V.”

și „V.R.”. A mai arătat intimata că acțiunea sa a fost introdusă pentru

obținerea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea numelui

comercial al recurentei, iar urmarea firească a acestei anulări este radierea

numelui, care se poate cere în condițiile art. 25 din Legea nr. 26/1990.

Înalta

Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a pus în discuția părților,

necompetența instanțelor comerciale de a judeca litigiul dintre părțile în

proces, raportat la dispozițiile art. 304 alin. (3) C. proc. civ.

Această

abordare urmează să fie analizată sub două aspecte: a naturii litigiului și a

normelor legale aplicabile.

1.

Prin indicarea pretenției deduse judecății a împrejurărilor de fapt și a

temeiului de drept, reclamanta și-a justificat în fața Tribunalului

îndreptățirea de a introduce cererea împotriva pârâtei chemată în judecată. Cu

toate acestea, pentru ca soluția să fie legală instanța este datoare, pornind

de la raportul juridic supus cercetării și de la temeiul legal invocat să-și

verifice competența.

În

concret se constată că prin acțiune s-a solicitat instanței să pronunțe o

hotărâre prin care să se dispună anularea numelui comercial și a emblemei

pârâtei SC V.T.M. SA și să se radieze acest nume comercial din Registrul

Comerțului iar în susținerea acestei solicitări au fost invocate prevederile art.

35 din Legea nr. 84/1998 și art. 25 din Legea nr. 26/1990. Raportându-se la

aceste temeiuri sentința fondului a înlăturat dispozițiile art. 35 din Legea nr.

84/1998 [(fila 16 alin. (1)], după care instanța a trecut la analiza aplicării în

cauză a art. 25 din Legea nr. 26/1990, dispoziții care deveneau aplicabile

numai în măsura în care erau o consecință a determinării corecte a cadrului

procesual în raport de primul capăt de cerere.

În

aceste condiții, instanța de fond fără să observe obiectul acțiunii prin care

s-a solicitat „anularea numelui comercial” cât și faptul că prin acțiune se

urmărește protecția acestui nume, indiferent dacă acesta face parte dintr-o

marcă de fabrică sau de comerț, a soluționat litigiul ca instanță competentă în

materie comercială. Analiza litigiului din perspectiva unei legi comerciale

(Legea nr. 26/1990) fără observarea obiectului acțiunii și a temeiului legal

care viza protecția numelui comercial, care în plan juridic se realizează

printr-un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile privind

protecția dreptului de proprietate industrială în diversitatea acestuia, a dus

la încălcarea normelor de competență materială funcțională. În fine, deși instanța

de apel a avut în vedere obiectul cererii și a observat corect și dispozițiile

legale aplicabile (Legea nr. 84/1998, art. 8 din Convenția de la Paris care asigură și pe plan internațional protecția dreptului de proprietate) a omis la

rândul său să pună în discuție necompetența instanțelor comerciale și evident

competența instanțelor specializate în raport de art. 36 alin. (3) din Legea nr.

304/2004 și art. 2 lit. e) C. proc. civ.

2.

Litigiul de față, cu obiectul precizat mai sus, nu are natură comercială, iar

împrejurarea că acesta a luat naștere între două societăți comerciale nu-i

determină comercialitatea în absența faptelor de comerț, obiective sau

subiective. Prin urmare, în cauză, nu a operat nici prezumția de comercialitate

prevăzută de art. 4 C. com., susținere la care părțile au renunțat în dezbaterea

privind necompetența instanțelor comerciale (susținută însă la fond) care a

fost pusă în discuție în această fază procesuală. Față de obiectul pricinii și

de temeiul legal invocat, care reglementează un domeniu special derogatoriu de

la dreptul comercial, se va reține și faptul că prezumția simplă de

comercialitate este răsturnată de natura civilă a litigiului.

3.

Lipsa competenței funcționale a secției comerciale a Tribunalului. Acțiunea, în

primă instanță este de competența tribunalului, doar că așa cum se va arăta în

continuare, competent să soluționeze litigiul este completul specializat din

cadrul secției civile și nu secția comercială care a pronunțat hotărârea

atacată cu apel, iar din această perspectivă Înalta Curte observă și faptul că

în urma desființării hotărârii primei instanțe, Curtea de Apel trebuia să

trimită cauza instanței civile în complet specializat din cadrul Tribunalului

Cluj.

Această

concluzie se impune având în vedere că, în cazul instanțelor judecătorești competența

desemnează aptitudinea recunoscută de lege de a desfășura activități

jurisdicționale sau altfel spus, competența materială funcțională se determină

după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe,

atribuții care trebuie raportate la actele normative pe care se întemeiază

cererea introductivă de instanță.

concret, competența materială funcțională este aceea care determină și

precizează funcția și rolul atribuit fiecăreia dintre secțiile sau completele

specializate ale fiecărei instanțe. Cum dreptul proprietății intelectuale și în

subsidiar proprietatea intelectuală, constituie o ramură distinctă de drept

consacrată în dreptul pozitiv român prin acte normative speciale, iar cauza

acțiunii introductive este întemeiată pe dreptul conferit de numele comercial

se va reține că litigiul a fost soluționat cu încălcarea normelor de competență

prevăzută de art. 2 lit. e) C. proc. civ., care se regăsesc și în dispozițiile art.

32 alin. (1) din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 84/1998 prin care se

stipulează că „acțiunea în anulare și acțiunea în decădere din drepturile

conferite de marcă se înregistrează la tribunal „secția civilă”.

În

același sens trebuie observată incidența în cauză și a dispozițiilor art. 36 alin.

(3) din Legea nr. 304/2004 prin care s-a stabilit expres că în cadrul

tribunalului funcționează secții specializate pentru cauze civile.

În concluzie, potrivit art. 304 alin. (1)

pct. 3 raportat la art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 313 C. proc. civ. și va

admite recursul vor fi casate hotărârile anterior pronunțate și se va trimite

cauza unei instanțe competente funcțional și material conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC V.

T.M.

SA FOCȘANI împotriva deciziei civile nr. 88 din 26 mai 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și sentința

comercială nr. 4909 din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Comercial Cluj și trimite cauza la Tribunalul Cluj, secția civilă, spre competentă soluționare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

martie  2010.