ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4457/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4457/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la date de 26 iunie

2007 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția comercială, reclamanta SC V. SA a

chemat în judecată pe pârâtele SC V.T.M. SA și Oficiul Registrului Comerțului

Vrancea, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună

anularea numelui comercial și a emblemei pârâtei SC V.T.M. SA, înregistrat la

Oficiul Registrului Comerțului, să radieze numele comercial și emblema pârâtei,

să se dispună obligarea pârâtei SC V.T.M. SA să își schimbe numele comercial,

sub sancțiunea amenzilor cominatorii prevăzute de art. 580

3

C. proc.

civ., să dispună publicarea în presa scrisă, pe cheltuiala pârâtei SC V.T.M.

SA, a dispozițiilor hotărârii, în termen de cel mult 10 zile de la data

rămânerii definitive a acesteia, o dată pe zi în zilele de luni, miercuri și

vineri ale aceleiași săptămâni, pe prima sau pe ultima pagină a ziarelor

"Ziarul Financiar" și "Ziarul de Vrancea".

În argumentarea

acțiunii, reclamanta a susținut că este titulara mărcii comunitare V. (R nr.

004791323) depusă spre înregistrare la Oficiul European pentru Armonizarea

Pieții Interne la data de 19 decembrie 2005 și înregistrată la data de 26

ianuarie 2007, că în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 84/1998 și a

Regulamentului CE nr. 40/1994, marca de comerț comunitară este protejată

retroactiv de la data depozitului european și că în afară de marca comunitară

V. este titulara mărcii naționale combinate, cu element figurativ - V. Vrancea

România, înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

A mai susținut

reclamanta că este titulara exclusivă a numelui comercial "V.",

acesta fiind recunoscut și protejat pe teritoriul României în baza Convenției

de la Paris pentru Protecția Proprietății Industriale din 1883, în forma

revizuită la 14 iulie 1967, la care România a aderat prin Decretul nr.

1.177/1968.

Având în vedere că

este titulara exclusivă a numelui comercial V., reclamanta a susținut că

înregistrarea de către pârâtă a numelui comercial V.T.M. îi încalcă dreptul de

proprietate intelectuală asupra mărcii, fiind evidentă similitudinea dintre

marcă și numele comercial aparținând reclamantei și numele comercial al pârâtei

V.T.M., aceasta fiind de natură să creeze confuzii în percepția consumatorilor

prin asocierea care se poate face între mărcile al cărui titular exclusiv este

SC V. SA și produsele și serviciile oferite de pârâtă SC V.T.M. SA.

Prin Sentința

comercială nr. 4909/2008, Tribunalul Comercial Cluj a respins ca inadmisibilă

cererea reclamantei privind anularea numelui comercial și ca neîntemeiate

celelalte capete de cerere. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că SC V.

SA a fost înființată în anul 1999, iar numele V. a fost înregistrat în baza

certificatului de înregistrare din 28 septembrie 1999. Pârâta și-a schimbat

denumirea din SC P. SA în SC V.T.M. SA la data de 21 aprilie 2005, schimbarea

denumirii fiind admisă prin încheierea judecătorului delegat la O.R.C. Vrancea.

Apreciind că firma

pârâtei este element de individualizare a comerciantului în activitatea sa

comercială, reținând prevederile art. 25 și 38 din Legea nr. 26/1990, Tribunalul

Cluj a stabilit că în materie de nume comerciale, legea nu interzice existența

unor denumiri asemănătoare, fiind suficient un element de deosebire, element

care în cauză s-a constatat că există, astfel încât, asemănarea cu un alt nume

comercial nu poate constitui motiv întemeiat și legal de anulare a numelui

comercial, câtă vreme există un element de deosebire.

Totodată, s-a reținut

că poate apărea un conflict între numele comercial și marcă numai atunci când

numele comercial ar fi folosit ca marcă prin aplicarea pe produse sau servicii,

chestiune care însă ar putea fi însă analizată într-un alt cadru procesual,

anume, cel prevăzut de art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Prima instanță a

analizat excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat

anularea numelui și a emblemei, apreciind că o atare cerere este condiționată

de existența unei hotărâri definitive și irevocabile prin care să se fi anulat

actul care a generat această mențiune.

Cum o astfel de

hotărâre nu a fost pronunțată, și având în vedere și Decizia nr. X din 22

martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, pronunțată

în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că cererea de radiere

trebuie să fie precedată de o hotărâre judecătorească prin care să se fi anulat

actele care au stat la baza înregistrării, cererea reclamantei a fost respinsă

ca inadmisibilă.

Tribunalul Cluj,

secția comercială, a apreciat că cererea de anulare a numelui comercial și a

emblemei sunt inadmisibile și prin prisma dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 84/1998, din care rezultă că titularul mărcii nu poate

interzice unui terț folosirea în activitatea sa comercială a propriei denumiri

comerciale.

Reclamanta SC V. SA a

declarat apel împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Comercial Cluj.

Prin Decizia nr.

88/2009, Curtea de Apel Cluj a admis apelul reclamantei, dispunând desființarea

sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii în anularea

numelui comercial a fost admisă în mod greșit, că această apreciere a primei

instanțe este rezultatul interpretării greșite a dispozițiilor art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 26/1990 și a Deciziei nr. X din 20 martie 2006 a Secțiilor

Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de Apel a

apreciat că admisibilitatea acțiunii de anularea numelui comercial rezultă din

coroborarea art. 35 din Legea nr. 84/1998 cu art. 8 din Convenția de la Paris.

Tot greșită este, potrivit instanței de apel, și condiționarea acțiunii în

anularea numelui comercial și a emblemei de existența prealabilă a unei

hotărâri judecătorești în anularea actului adițional nr. 481 din 29 martie 2005

prin care s-a aprobat schimbarea denumirii pârâtei din SC P. SA în SC V.T.M.

SA.

Contrar celor

reținute de prima instanță, curtea de apel a stabilit că Legea nr. 84/1998 nu

prevede posibilitatea invocării art. 35 numai în raport de marcă, ci în raport

de orice "semn" care ar încălca drepturile reclamantului asupra unei

mărci, noțiune care include în mod evident și numele comercial. Față de aceste

rațiuni, instanța de apel a constatat că nu există dispoziții sau un text de

lege care să interzică formularea unei acțiuni în anularea numelui comercial,

astfel că, o asemenea acțiune este admisibilă. În privința anulării actului

adițional de schimbare a numelui comercial, Curtea a reținut că apelanta nu

putea să ceară anularea acestuia, întrucât nu avea calitatea de parte în acest

act pentru a invoca motive de nulitate relativă. În consecință, instanța de

apel a conchis că acțiunea în anularea firmei este admisibilă, iar acțiunea

specifică împotriva aproprierii unei firme este acțiunea în contrafacere având

ca obiect anularea și radierea unei firme prin care s-au uzurpat drepturile

reclamantului.

Pârâta SC V.T.M. SA a

declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj.

Prin Decizia nr. 1136

pronunțată la data de 19 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția comercială, a admis recursul pârâtei, dispunând casarea deciziei

recurate precum și a Sentinței comerciale nr. 4909 din 10 decembrie 2008 a

Tribunalului Comercial Cluj și a trimis cauza spre competentă soluționare

Tribunalului Cluj, secția civilă, în considerarea excepției necompetenței

funcționale a primei instanțe, invocate din oficiu.

Drept urmare, cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 03

iunie 2010, păstrându-și numărul unic de înregistrare.

Prin Sentința civilă

nr. 928 din 04 noiembrie 2010, Tribunalul Cluj, secția a IV-a civilă, a admis

excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului

București soluționarea acțiunii formulată de reclamanta SC V. SA Focșani

împotriva pârâților SC V.T.M. SA și Oficiul Registrului Comerțului Vrancea prin

Oficiul Național al Registrului Comerțului, în aplicarea dispozițiilor art. 66

6

din Legea nr. 66/2010 de modificare a Legii nr. 84/1998, având în vedere că

reclamanta este și titulară de marcă comunitară, iar prin norma invocată

competența teritorială exclusivă este stabilită în favoarea Tribunalului

București, desemnat ca tribunal de marcă comunitară, în litigiile având ca

obiect mărci comunitare pentru care Regulamentul privind marca comunitară

atribuie competența tribunalelor de marcă comunitară.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

1983/3/2011, la data de 11 ianuarie 2011.

La data de 12 aprilie

2011, reclamanta SC V. SA, în temeiul art. 132 C. proc. civ. a formulat precizare

la cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâții SC V.T.M. SA

(fostă SC P. SA) și Oficiul Național al Registrului Comerțului, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea numelui comercial și a

emblemei SC V.T.M. SA, înregistrate la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vrancea

prin încheierea judecătorului delegat nr. 10098 din 25 aprilie 2004, pârâta SC

V.T.M. SA să fie obligată să își schimbe numele comercial într-o denumire care

să nu mai includă sub nicio formă și în nicio combinație mărcile înregistrate

și numele comercial V., în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a

hotărârii ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului Oficiul Național

al Registrului Comerțului să radieze numele comercial și emblema SC V.T.M. SA

și să se dispună publicarea în ziarele "Ziarul Financiar" și

"Ziarul de Vrancea", pe cheltuiala pârâtei SC V.T.M. SA, a

dispozitivului hotărârii care se va pronunța, în cel mult 10 zile de la data

rămânerii definitive a acesteia, în zilele de luni, miercuri și vineri ale

aceleiași săptămâni.

La data de 06 mai

2011, pârâtul Oficiul Național al Registrului Comerțului, în nume propriu și

pentru Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vrancea, a

formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității lor procesuale pasive,

iar pe fondul cauzei au susținut că acțiunea nu este întemeiată și se impune a

fi respinsă.

Prin Sentința civilă

nr. 1249 din 21 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii

introduse de reclamanta SC V. SA;

S-a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Oficiul Național al Registrului

Comerțului și Oficiul Registrului Comerțului Vrancea;

A fost respinsă

cererea formulată de reclamanta SC V. SA Focșani împotriva pârâților Oficiul

Național al Registrului Comerțului și Oficiul Registrului Comerțului Vrancea ca

fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

A fost respinsă ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC V. SA Focșani în

contradictoriu cu pârâta SC V.T.M. SA;

Reclamanta SC V. SA a

fost obligată la plata către pârâta SC V.T.M. SA a sumei de 10.000 RON, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Oficiul Național al Registrului Comerțului și

Oficiul Registrului Comerțului Vrancea că reclamanta a invocat drept temei

juridic al cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 36 din Legea nr.

84/1998, oficiile registrului comerțului nefiind părți ale raporturilor

juridice astfel reglementate.

În același timp,

reclamanta a invocat drept scop al participării procesuale a Oficiului Registrului

Comerțului Vrancea, asigurarea opozabilității hotărârii judecătorești, care

însă, în ipoteza hotărârilor judecătorești prin care se dispune efectuarea de

înregistrări în registrul comerțului se realizează prin efectul legii, în

considerarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul

comerțului.

Excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind anularea numelui comercial și a

emblemei SC V.T.M. SA a fost apreciată ca nefondată, avându-se în vedere

dispozițiile legale invocate de reclamantă, precum și faptul că prevederile

art. 25 din Legea nr. 26/1990 permit formularea unei acțiuni în anularea

numelui comercial și a emblemei, astfel cum, de altfel, s-a statuat și prin

Decizia nr. X din 20 martie 2006 pronunțată în recursul în interesul legii de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție; astfel, s-a apreciat,

în interpretarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, că în vederea

radierii unei mențiuni efectuate în registrul comerțului, se instituie

posibilitatea exercitării acțiunii în anulare în cadrul unei proceduri cu

caracter contencios, în condițiile în care actele juridice care au stat la baza

înregistrării nu au fost desființate printr-o hotărâre anterioară irevocabilă.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut în fapt că numele comercial V.T.M. a fost înregistrat la

Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vrancea la data de 25

aprilie 2005. Anterior, numele comercial al pârâtei era SC P. SA, societate

comercială care era proprietara mărcii naționale V. nr. 24385/1994, dobândită

prin contractul de cesiune nr. 5/2004 de la o terță societate, SC V.T.C.

Cesiunea a fost înscrisă în Registrul Național al Mărcilor prin Decizia OSIM

nr. 501082 din 27 iulie 2004.

Marca națională V. a

fost proprietatea pârâtei până la data de 16 martie 2006, când a fost

pronunțată Decizia civilă nr. 37A din 16 martie 2006 a Curții de Apel

București, prin care s-a dispus, cu caracter definitiv, decăderea pârâtei SC P.

SA din drepturile asupra mărcii.

Ca urmare, în cauză

s-a apreciat că nu se poate reține că înregistrarea numelui comercial al

pârâtei aduce atingere mărcilor înregistrate ulterior de către reclamantă.

Marca combinată cu element figurativ V. Vrancea România a fost înregistrată la

data de 18 octombrie 2005, nefiind relevantă data depozitului național, aceea

de 18 noiembrie 2003, ci, având în vedere obiectul cererii de chemare în

judecată, momentul publicării mărcii. Aceasta întrucât, conform art. 37 alin.

(1) din Legea nr. 84/1998, solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate

cere să se interzică terților să efectueze actele prevăzute la art. 36 alin.

(2) numai după publicarea mărcii, data depozitului fiind relevantă atunci când

se solicită înregistrarea a două mărci identice de către persoane diferite.

În același timp,

marca comunitară V. este ulterioară, atât în privința datei publicării, cât și

a momentului înregistrării numelui comercial V.T.M.

Din această

perspectivă, s-a constatat că înregistrarea numelui comercial s-a realizat în

cauză cu respectarea condițiilor referitoare la disponibilitate și

distinctivitate. La data de 25 aprilie 2005, acest nume comercial era

susceptibil de a fi apropriat, neaparținând altui comerciant, prin

înregistrarea anterioară în registrul comerțului, pentru același obiect social și

pentru aceeași arie teritorială de activitate. De asemenea, era constituit

dintr-o denumire specifică, deosebită de cele existente, care să nu fie

generică sau uzuală și nici identică sau similară cu alte firme înregistrate

anterior.

Așadar, s-a reținut

că numele comercial SC V.T.M. SA nu încalcă drepturile reclamantei derivând din

calitatea de titulară a mărcilor în cauză, aceste drepturi fiind ulterioare, în

timp ce utilizarea numelui comercial generează drepturi predominante asupra

drepturilor obținute prin înregistrarea unei mărci. Atunci când data

înregistrării numelui comercial este anterioară înregistrării mărcii,

preferință va avea marca numai în ipoteza în care marca respectivă este notorie

în România la data înregistrării numelui comercial, situație care nu se

regăsește în speță.

Pe de altă parte,

tribunalul a mai reținut că marca combinată cu element figurativ V. Vrancea

România, înregistrată la data de 18 octombrie 2005, conferă reclamantei un

drept exclusiv asupra acestei denumiri combinate, nu și asupra fiecărui element

component în parte, elementele de deosebire înlăturând riscul de confuzie. În

plus, pârâta nu folosește numele comercial ca marcă, prin aplicarea pe produse

sau servicii, desfacerea produselor pârâtei realizându-se începând din anul

2006 sub denumirea R.

Pentru considerentele

expuse, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe, în termenul legal a formulat apel reclamanta SC V. SA, criticând-o ca

netemeinică și nelegală, solicitând admiterea apelului și, în principal,

desființarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe; în subsidiar, s-a solicitat schimbarea în parte a sentinței

atacate, în sensul de a se respinge excepția lipsei calității procesuale pasive

a Oficiului Național al Registrului Comerțului și a Oficiului Registrului

Comerțului Vrancea și a fi admisă cererea de chemare în judecată precizată;

totodată, s-a solicitat a fi păstrată sentința în ceea ce privește respingerea

excepției inadmisibilității acțiunii invocate de SC V.T.M. SA.

Intimata Oficiul

Național al Registrului Comerțului, în nume propriu, dar și pentru Oficiul

Registrului Comerțului Vrancea, în termenul legal, a formulat întâmpinare prin

care a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a

solicitat, în esență, respingerea apelului ca nefondat; de asemenea, și

intimata SC V.T.M. SA a formulat întâmpinare la termenul de judecată din 30 mai

2012, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă

nr. 151A din 17 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, apelul formulat de reclamantă a fost admis, sentința apelată

a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanță.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că în motivarea cererii de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta s-a întemeiat pe trei motive

principale de nelegalitate a înregistrării de către intimata pârâtă a numelui

său comercial, astfel: că este titulara numelui comercial anterior

"V." înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă

Tribunalul Vrancea în baza certificatului preschimbat la data de 12 mai 2003,

numele comercial al intimatei fiind înregistrat cu încălcarea celui al

apelantei, sens în care au fost invocate prevederile art. 30 alin. (4) și art.

38 din Legea nr. 26/1990; cel de-al doilea argument a fost acela că intimata

și-a înregistrat numele său comercial la O.R.C. Vrancea cu rea-credință; iar

cel de-al treilea argument l-a constituit faptul că apelanta este titulară a

unor mărci anterioare numelui comercial folosit de către pârâtă, respectiv al

mărcii naționale V. Vrancea România nr. 060715, publicată în BOPI 10/2004, la

data de 31 octombrie 2004, data de depozit 18 noiembrie 2003, iar pe de altă

parte al mărcii comunitare V. nr. 004791323.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 30 alin. (4) și art. 38 din Legea nr.

26/1990, ale art. 35 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice, ale art. 8 din Convenția de la Paris

din 1883, ale Regulamentul CE nr. 40/1994 privind marca comunitară abrogat și

înlocuit de Regulamentul CE 207/2009 privind marca comunitară.

În raport de cadrul

procesual obiectiv și subiectiv astfel determinat de către reclamantă, instanța

de apel a apreciat ca fiind fondate criticile apelantei formulate în cadrul

primului motiv de apel, referitoare la greșita admitere de către prima instanță

a excepției lipsei calității procesuale pasive a Oficiului Național al

Registrului Comerțului (O.N.R.C.) și a Oficiului Registrului Comerțului Vrancea

(O.R.C. Vrancea), deoarece prima instanță nu a avut în vedere la soluționarea

acestei excepții decât solicitarea de anulare a numelui comercial în raport de

prevederile art. 35 din Legea nr. 84/1998 în forma legii de la data săvârșirii

actului pretins nelegal, iar nu întregul temei de drept al acțiunii, în

condițiile în care cererea precizată a fost fondată și pe prevederile

Convenției de la Paris din 1883 (art. 8) și pe dispoziții Legii nr. 26/1990

privind Registrul Comerțului în raport de invocarea anteriorității numelui

comercial al apelantei și al înregistrării de către intimată a numelui său

comercial cu rea-credință.

Instanța de apel a

apreciat că în sensul tezei expuse sunt și prevederile art. 26

1

alin. (1) din Legea nr. 26/1990, astfel cum a fost introdusă această nouă

dispoziție prin Legea nr. 441/2006, dispoziție ce conferă legitimare procesuală

activă Oficiului Național al Registrului Comerțului ce poate interveni în orice

proces privind înregistrări în Registrul Comerțului, în scopul respectării

cerințelor generale de legalitate a activității comerciale.

Totodată, contrar

celor reținute de către prima instanță, curtea de apel a apreciat că

participarea procesuală a intimatelor pârâte O.N.R.C și O.R.C. de pe lângă

Tribunalul Vrancea este necesară pentru opozabilitatea hotărârii ce urmează a

se pronunța în prezentul litigiu față de aceste intimate, dat fiind că efectele

hotărârilor judecătorești se produc doar între părțile litigante, iar față de

terți acestea se opun cu valoarea unui fapt juridic, fiind doar un mijloc de

probă; prin urmare, dat fiind faptul că hotărârile judecătorești nu sunt

opozabile erga omnes în privința obligațiilor pe care le constată, ci doar

între părțile litigante, singura modalitate prin care intimatele pot fi

obligate în cauză, o constituie atragerea lor în proces în calitate de pârâte,

astfel că pentru pârâtele O.N.R.C și O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vrancea,

instanța de apel a confirmat calitatea procesuală pasivă a acestora; s-a mai

reținut că în sensul acestei dezlegări sunt și dispozițiile art. 25 alin. (6)

din Normele metodologice nr. 608/1998 și nr. 773/1998, precum și art. 29 din

Norma metodologică din 10 octombrie 2008 privind modul de ținere a registrelor

comerțului, publicată în M.Of. nr. 704/2008 prin care se stabilește obligația

O.N.R.C. și O.R.C. arondate tribunalelor, de a verifica dacă prin înregistrarea

unei societăți comerciale se respectă normele privind ordinea publică, bunele

moravuri și concurența loială, precum și pe aceea de a se refuza înregistrarea

numelor comerciale ilicite.

De asemenea, instanța

de apel a găsit întemeiat și cel de-al doilea motiv de apel referitor la

omisiunea primei instanțe de a cerceta toate motivele de nelegalitate a

înregistrării de către intimata pârâtă a numelui comercial și a emblemei sale,

în condițiile în care, deși s-a invocat atât conflictul cu numele comercial

anterior al apelantei-reclamante V., conflictul numelui comercial al intimatei

cu mărcile anterioare ale apelantei, susținându-se totodată și înregistrarea de

către intimată a numelui său comercial la O.R.C. Vrancea cu rea-credință, sens

în care au fost invocate și prevederile art. 30 alin. (4) și art. 38 din Legea

nr. 26/1990, ale art. 8 din Convenția de la Paris din 1883, ale Regulamentul CE

nr. 40/1994 privind marca comunitară abrogat și înlocuit de Regulamentul CE

207/2009 privind marca comunitară, prima instanță nu a analizat și nu s-a

pronunțat decât cu privire la conflictul dintre numele comercial al intimatei

și marca națională a apelantei.

În aceste condiții,

deși a fost învestit cu motivele de nelegalitate mai sus menționate, s-a

apreciat că tribunalul a soluționat parțial cererea precizată, fără a intra în

cercetarea fondului cauzei, în condițiile în care nu s-au analizat pretinsele

motive de nelegalitate a înregistrării numelui comercial al intimatei în raport

de invocarea conflictului cu numele comercial anterior al apelantei-reclamante

V. SA, deși se invocaseră prevederile Convenției de la Paris (art. 8), în

raport de motivul vizând înregistrarea cu rea-credință a numelui comercial

ulterior V.T.M., de pretinsa încălcare dispozițiilor comunitare incidente

(Regulamentul CE 40/1994) în ceea ce privește conflictul dintre numele

comercial ulterior V.T.M. și marca comunitară V.

Ca atare, având în

vedere că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei cu privire

la aceste aspectele anterior menționate, curtea de apel a considerat că sunt

incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în caz

contrar reclamanta ar fi lipsită de un grad de jurisdicție prin soluționarea

acestor susțineri direct în faza procesuală a apelului; pe de altă parte, dat

fiind faptul că s-a apreciat în sensul desființării cu trimitere spre

rejudecare, instanța de apel nu a mai analizat criticile apelantei referitoare

la pretinsa netemeinicie a respingerii de către prima instanță a motivului de nelegalitate

privind conflictul dintre mărcile sale și numele comercial al intimatei în

raport de dispozițiile Legii nr. 84/1998 și ale Regulamentului nr. 40/1994

privind marca comunitară, întrucât cele referitoare la conflictul dintre cele

două nume comerciale, la reaua-credință a intimatei-pârâte V.T.M. SA la

înregistrarea (schimbarea) numelui său comercial și cele referitoare la

neacordarea cheltuielilor de judecată, nu au făcut obiectul judecății în primă

instanță.

Pentru aceste

considerente, instanța de apel, în temeiul prevederilor art. 297 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., având în vedere solicitarea expresă a apelantei în acest

sens, a admis apelul, a anulat în tot sentința apelată și a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva acestei

decizii au promovat recurs atât reclamanta SC V. SA, cât și pârâta SC V.T.M.

SA, prin administrator judiciar C.I.I. B.Ș.

I. Recurenta

reclamantă, prin memoriul său de recurs, s-a prevalat de motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor sale, recurenta susține că prin motivele de apel cu care a învestit

instanța de apel a solicitat păstrarea sentinței apelate în ce privește

respingerea excepției inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta SC V.T.M.

SA, însă, deși apelul a fost admis în baza criticilor sale, s-a dispus anularea

în tot a sentinței atacate, așadar, și în ce privește respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii, soluție adoptată de prima instanță.

Procedând astfel,

rezultă că instanța de apel s-a pronunțat asupra unui aspect cu care nu a fost

învestită, respectiv soluția primei instanțe cu privire la excepția

inadmisibilității, încălcând principiul disponibilității prevăzut de 295 rap.

la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Deși reclamanta a

solicitat în mod expres păstrarea sentinței în ceea ce privește respingerea

excepției inadmisibilității acțiunii și deși intimatele V.T.M. ori O.N.R.C. nu

formulaseră apel cu privire la acest aspect, în mod nelegal sentința apelată a

fost anulată integral, deci, și asupra unei chestiuni care era intrată sub

puterea lucrului judecat, context în care recurenta reclamantă susține că este

întrunit și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, s-a

susținut că decizia atacată a fost pronunțată și cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 129, art. 296 și art. 297 C. proc. civ.

Recurenta face

trimitere la toate argumentele anterior menționate, care reprezintă și

argumente în susținerea motivului de recurs privind greșita aplicare a

dispozițiilor art. 298 rap. la art. 129 alin. (6) C. proc. civ. de la 1865, a

art. 296 teza a doua și a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Așadar, curtea de

apel a încălcat și principiul non reformatio in pejus reglementat în mod expres

prin art. 296 teza a doua C. proc. civ., principiu potrivit căruia apelantului

nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din

hotărârea atacată.

Pe de altă parte,

recurenta mai arată că nicio dispoziție legală nu stabilește vreo interdicție

pentru instanța de apel de a anula sentința atacată doar în parte, ci,

dimpotrivă, chiar textul de la art. 297 alin. (2) teza a doua C. proc. civ.

prevede posibilitatea anulării în parte a sentinței atacate, după cum o

asemenea interdicție nu există nici raportat la circumstanțele concrete ale

speței.

II. Recurenta pârâtă,

prin memoriul său de recurs, s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și

9 C. proc. civ.

Astfel, în

dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, recurenta susține

că hotărârea recurată este insuficient motivată, arătând că, potrivit art. 26

1

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care apărările

părților au fost înlăturate.

Or, arată recurenta,

apărările sale din fața instanței de apel față de apelul formulat de reclamantă

nu au fost analizate în niciun mod.

Astfel, recurenta

arată că în cuprinsul întâmpinării formulate, a invocat argumente proprii

pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive a O.N.R.C. și a O.R.C.

Vrancea trebuia admisă; în acest sens, invocă faptul că litigiul cu care este

învestită instanța este un litigiu de proprietate intelectuală, iar nu unul

comercial, temeiul acțiunii fiind art. 35 din Legea nr. 84/1998, astfel cum s-a

reținut cu autoritate de lucru judecat de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, prin decizia de casare 1136 din 19 martie 2010.

Or, într-un asemenea

cadru procesual O.N.R.C. și O.R.C. nu au calitate procesuală, întrucât

opozabilitatea unei eventuale hotărâri privind radierea mențiunii numelui

comercial al pârâtei se realizează prin efectul legii conform art. 7 din Legea

nr. 26/1990, astfel că nu este necesară introducerea în proces a O.N.R.C.;

acest argument legal nu a fost analizat de instanța de apel.

Pe de altă parte,

recurenta arată că prima instanță a analizat conflictul dintre cele două nume

comerciale, contrar celor constatate de instanța de apel, sens în care recurenta

citează penultima frază a sentinței tribunalului.

Și referitor la acest

aspect, recurenta a invocat atare apărare prin întâmpinarea la motivele de

apel, însă curtea de apel nu le-a analizat nici pe acestea și, drept urmare,

le-a înlăturat fără nicio motivare.

Recurenta susține,

din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9

C. proc. civ. că instanța de apel a aplicat greșit legea, încălcându-i-se

dreptul la apărare și egalitatea procesuală, prin respingerea probelor pe care

le-a solicitat în combaterea motivelor de apel, în timp ce aceleași probe au

fost încuviințate apelantei.

Astfel, după ce

inițial au fost admise în totalitate probele solicitate de apelanta-reclamantă

și s-a pronunțat decăderea intimatei din dreptul de a propune probe, instanța a

revenit și a acceptat înscrisurile depuse de intimată, respingând însă, în mod

nejustificat, celelalte probe.

În acest context,

pârâta susține că dreptul de apărare i-a fost încălcat, iar părțile cauzei nu

s-au aflat pe poziții de egalitate procesuală.

Tot în baza motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă dezvoltă

critici privind fondul cauzei deduse judecății și conflictul dintre drepturile

de proprietate intelectuală opuse de părți.

Însă, având în vedere

că prin decizia recurată instanța de apel nu a evocat fondul cauzei, asemenea

motive nu ar putea fi analizate de această instanță de recurs omisso medio,

câtă vreme ele nu se circumscriu controlului de legalitate permis de

prevederile art. 304 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra lor în cadrul căii de atac devolutive.

Drept urmare, în

acest context, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune nici reproducerea

acestora în cuprinsul prezentei decizii, astfel cum ele au fost concepute de

recurenta pârâtă; de altfel, în baza aceluiași raționament recurenta reclamantă

a invocat excepția inadmisibilității recursului pârâtei, referindu-se însă doar

la motivele de recurs ce vizau fondul cauzei, excepție respinsă în practicaua

prezentei decizii, potrivit celor acolo menționate, sancțiunea fiind cea a

inadmisibilității acestor critici, iar nu a recursului în întregul său, astfel

cum recurenta reclamantă a susținut această excepție, calea de atac având un

caracter unitar, indivizibil și, prin urmare nesusceptibil de divizare în

raport de motivele de recurs concepute de titularul căii de atac.

În această etapă

procesuală nu au fost administrate alte probe.

Recursurile formulate

sunt fondate, potrivit celor ce succed.

Recursul pârâtei va

fi analizat cu prioritate, pe de o parte, față de soluția preconizată prin

invocarea unor motive de recurs prin care se tinde a se demonstra, între

altele, că instanța de apel în mod nelegal nu a analizat fondul cauzei, iar pe

de altă parte, pentru aceea că motivele de casare sunt prioritare față de cele

de modificare, astfel cum prevede art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ.,

respectiv cele susținute de reclamantă.

Cererea dedusă

judecății are ca obiect anularea înregistrării numelui comercial al recurentei

pârâte (V.T.M.) și emblemei acesteia și obligarea pârâtei să își schimbe numele

comercial într-o denumire care să nu mai includă sub nicio formă și în nicio

combinație mărcile înregistrate și numele comercial V., dar și îndeplinirea anumitor

formalități de publicitate a hotărârii ce se va pronunța, solicitare în

sprijinul căreia reclamanta a invocat trei motive de nulitate: încălcarea

drepturilor conferite de înregistrarea anterioară a numelui său comercial (V.),

efectuarea înregistrării din 21 aprilie 2005 de către pârâtă a numelui

comercial cu rea-credință (V.T.M.), dar și încălcarea drepturilor reclamantei

de proprietate intelectuală decurgând din înregistrarea anterioară (18

noiembrie 2003, data depozitului) a mărcii naționale V. Vrancea România, marcă

combinată, cu element figurativ; de asemenea, reclamanta s-a prevalat și de

drepturile dobândite prin înregistrarea mărcii comunitare V. nr. 004791323,

înregistrare definitivă din 26 ianuarie 2007.

Astfel cum a

constatat și instanța de apel, cauza cererii de chemare în judecată (causa

debendi) a fost una complexă, recurenta reclamantă prevalându-se atât de

dispozițiile din Legea nr. 26/1990 [art. 25, 30 alin. (4) și 38], dar și de

prevederile art. 35 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998

(formă a legii anterioară modificării și republicării după adoptarea Legii nr.

66/2010, dată fiind formularea cererii de chemare în judecată la data de 26

iunie 2007), după cum s-a invocat ca temei al cererii și art. 8 din Convenția de

la Paris de la 1883, precum și dispozițiile Regulamentului CE nr. 40/1994

privind marca comunitară (în prezent, abrogat și înlocuit de Regulamentul CE

207/2009).

Cu alte cuvinte,

recurenta reclamantă a invocat atât conflictul cu numele său comercial anterior

(1999) pentru încălcarea de către pârâtă a normelor referitoare la

disponibilitatea și distinctivitatea unui nume comercial susceptibil de

apropriere ulterioară de către o altă societate, cât și conflictul cu mărcile

sale cu privire la care invocă drepturi exclusive - marca națională anterioară

(18 noiembrie 2003, data depozitului) înregistrării numelui comercial al

pârâtei ca urmare a schimbării denumirii sale la data de 25 aprilie 2005, dar

și marca comunitară înregistrată definitiv în favoarea sa la 26 ianuarie 2007.

În raport de acest

obiect, pentru a pronunța soluția recurată, instanța de apel a reținut că

tribunalul a analizat doar conflictul dintre numele comercial al pârâtei și

marca națională a reclamantei, fără a intra în cercetarea fondului celorlalte

temeiuri invocate în susținerea cererii de chemare în judecată - conflictul cu

numele comercial anterior al reclamantei, înregistrarea numelui comercial cu

rea-credință de către pârâtă, ca și conflictul cu marca comunitară a

reclamantei.

În aceste condiții,

s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.,

dispunându-se anularea în tot a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre

rejudecare; se constată însă că în mod greșit s-a făcut referire la cerința

acordului părților necesar în termenii acestor norme (chiar dacă această

cerință s-a verificat doar în ce o privește pe apelantă), condiție inserată

prin modificarea acestui text prin Legea nr. 202/2010, având în vedere că prima

instanță a fost învestită cu cererea de chemare în judecată înainte de intrarea

în vigoare a Legii nr. 202/2010, date fiind cele dezlegate prin recursul în

interesul legii soluționat prin Decizia nr. 2/2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Înalta Curte constată

însă a fi fondate criticile recurentei pârâte cu privire la neanalizarea

apărărilor sale formulate prin întâmpinare referitoare la aceste susțineri ale

apelantei reclamante, anume - omisiunea instanței de a cerceta toate motivele

de nelegalitate a înregistrării numelui comercial al pârâtei, după cum în

cuprinsul sentinței apelate pot fi identificate argumente distincte pentru

fiecare dintre motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în

judecată, ulterior precizată, la 12 aprilie 2011, chiar dacă unele sunt

exprimate mai sumar.

Astfel, Înalta Curte

constată că tribunalul a analizat nu numai conflictul dintre marca națională a

reclamantei despre care a reținut că poate fi opusă de la data publicării sale

- 18 octombrie 2005, potrivit celor prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea

nr. 84/1998 (formă anterioară Legii nr. 66/2010), iar nu de la data depozitului

național reglementar - 18 noiembrie 2003 și numele comercial al pârâtei, dar și

conflictul dintre cele două nume comerciale, precum și posibilitatea

reclamantei de a opune pârâtei la data înregistrării schimbării numelui său

comercial (25 aprilie 2005) a drepturilor dobândite prin înregistrarea mărcii

comunitare, în privința căreia s-a reținut de asemenea, că este ulterioară

înregistrării de către pârâtă a modificării numelui său comercial din SC P. SA

în SC V.T.M. SA.

Prin urmare, se

reține că prima instanță a stabilit că mărcile reclamantei pot fi opuse în mod

valabil doar de la date ulterioare înregistrării numelui comercial al pârâtei.

În ce privește

conflictul dintre cele două nume comerciale, tribunalul a constatat că

înregistrarea numelui comercial de către pârâtă s-a realizat cu respectarea

condițiilor referitoare la disponibilitate și distinctivitate, apreciind că la

data de 25 aprilie 2005 acest nume comercial era susceptibil de a fi apropriat,

întrucât nu aparținea altui comerciant prin înregistrarea anterioară în

registrul comerțului, pentru același obiect social și pentru aceeași arie

teritorială de activitate. De asemenea, s-a apreciat că acesta este constituit

dintr-o denumire specifică, deosebită de cele existente, care nu este generică

sau uzuală și nici identică sau similară cu alte firme înregistrate anterior.

Or, cele anterior

redate din cuprinsul motivării sentinței, reprezintă tocmai o analiză ce se circumscrie

condițiilor prevăzute de art. 38 alin. (1) și (2) din Legea nr. 26/1990 și ține

de esența analizei conflictului dintre cele două nume comerciale, dat fiind că

firma sau denumirea socială are ca obiect identificarea unei societăți, în timp

ce numele comercial și emblema au ca obiect desemnarea unui fond de comerț; pe

de altă parte, se are în vedere că cerințele pentru disponibilitatea și

distinctivitatea numelui comercial (V. vs. V.T.M.) sunt aceleași pentru

disponibilitatea și distinctivitatea firmei (SC V. SA vs. SC V.T.M. SA).

Referitor însă la

legalitatea și, cu atât mai mult, la temeinicia acestor dezlegări ale

tribunalului, cu privire la cele anterior evidențiate, Înalta Curte nu va putea

face aprecieri omisso medio, întrucât instanța de apel nu a analizat, în

limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță, astfel cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește

motivul de anulare a numelui comercial pentru rea-credință, Înalta Curte apreciază

că o astfel de susținere este menită a contura, în opinia reclamantei, conduita

pârâtei în sensul îndepărtării acesteia de la uzanțele comerciale unanim

acceptate și practicile loiale oneste ce trebuie să caracterizeze activitatea

oricărui profesionist care are îndatorirea de a se abține de la uzurparea unor

drepturi anterior dobândite și în condiții legale; asupra acestui aspect însă,

dacă va considera că este necesar, instanța de apel va solicita lămuriri

apelantei reclamante în sensul indicării cărui temei de drept dintre cele

invocate în cererea introductivă sau în cea precizatoare din 12 aprilie 2011,

se circumscrie acest motiv de anulare a numelui comercial.

Față de cele anterior

arătate, Înalta Curte constată fondat primul motiv de recurs susținut de

recurenta pârâtă - greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ. și, drept urmare, întrunită teza de nelegalitate prevăzută

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce a condus la nelegala trimitere a

cauzei spre rejudecare la prima instanță; în consecință, raportând această

constatare la decizia recurată, rezultă că devin incidente dispozițiile art.

312 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat criticile

reclamantei din cuprinsul motivelor de apel ce vizează fondul cauzei și

dezlegările date de tribunal prin sentința apelată diferitelor aspecte

litigioase ale pricinii.

Urmează însă a fi

înlăturate ca nefondate motivele de recurs dezvoltate de recurenta pârâtă pe

temeiul art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

constată, pe de o parte, că decizia instanței de apel este motivată,

arătându-se argumentele pentru care s-a adoptat soluția prevăzută de art. 297

alin. (1) C. proc. civ. (omisiunea primei instanțe de a cerceta toate motivele

de nelegalitate a înregistrării numelui comercial al pârâtei), nefiind astfel

întrunită ipoteza de la art. 304 pct. 7; pe de altă parte, respingerea unor

probe solicitate de pârâtă în fața instanței de apel (critică susținută din

perspectiva încălcării dreptului său la apărare și a egalității armelor și,

drept urmare, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5), la

acest moment procesual, nu are aptitudinea de a antrena o vătămare procesuală,

condiție prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere soluția

acestei instanțe de recurs de casare a deciziei recurate pentru cele deja

reținute.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a Oficiului Național al Registrului Comerțului și a

Oficiului Registrului Comerțului Vrancea a fost legal dezlegată de instanța de

apel, în mod corect reținându-se că în cauză calitatea procesuală pasivă a fost

analizată de prima instanță doar prin referire la dispozițiile Legii nr.

84/1998, fără a se lua în considerare și temeiul juridic reprezentat de

prevederile Legii nr. 26/1990.

Pe de altă parte,

printr-o corectă interpretare a dispozițiilor Legii nr. 26/1990, pornindu-se de

la obiectul cererii de chemare în judecată care, în esență, privește

valabilitatea unei înregistrări în registrul comerțului și, observându-se chiar

legitimarea procesuală activă a Oficiului Național al Registrului Comerțului

prin prevederile art. 26

1

alin. (1) din Legea nr. 26/1990, astfel

cum au fost introduse prin Legea nr. 441/2006 în cauze ce vizează respectarea

cerințelor generale de ale activității comerciale, curtea de apel în mod legal

a infirmat soluția tribunalului de admitere a excepției lipsei calității

procesuale pasive a celor două entități cu atribuții de evidență a registrului

comerțului.

Referirea recurentei

pârâte la prevederile art. 7 din Legea nr. 26/1990 nu infirmă soluția

participării în proces a oficiilor registrului comerțului (deci, și a

structurii județene Vrancea, nu numai a O.N.R.C.), întrucât obligația instanței

de a comunica oficiului registrului comerțului copii legalizate de pe

hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte și mențiuni a căror

înregistrare în registrul comerțului o dispun, conform legii ca și obligația de

a dispune efectuarea acestor înregistrări în registrul comerțului, nu contravine

participării în proces a acestora pentru opozabilitatea hotărârii

judecătorești; în plus, aceste entități juridice nu au fost chemate în judecată

în calitate de subiecte obligate în raportul de drept substanțial dedus

judecății, ci în temeiul atribuțiilor lor de a ține aceste evidențe publice în

care, dacă va fi cazul, va trebui să își găsească reflectarea și hotărârea

irevocabilă ce se va pronunța în cauza de față.

Înalta Curte mai

constată că și în condițiile soluționării de către tribunal a unei cereri

necontencioase în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, se prevede

în mod expres soluționarea ei cu citarea oficiului registrului comerțului [art.

25 alin. (3)], ceea ce înseamnă că, în contextul prezentei cereri cu caracter

contencios, dar circumscris aceleiași finalități a radierii unei înregistrări

păgubitoare din registrul comerțului [în sensul celor dezlegate prin Decizia

nr. X din 20 martie 2006 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pentru interpretarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr.

26/1990], cu atât mai mult este necesară citarea oficiului registrului

comerțului.

Prin urmare, se va

înlătura ca nefondată și această critică dezvoltată de recurenta pârâtă pe

temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

aceasta nefiind nici titularul excepției, după cum și participarea ori

neparticiparea în proces a registrului comerțului îi este o împrejurare

indiferentă, nefiind susceptibilă să antreneze vreo vătămare procesuală în sarcina

sa.

Înalta Curte reține

însă a fi fondat și recursul reclamantei, din perspectiva motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; se reține, pe de altă

parte, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 nu este incident întrucât

soluția dată unei excepții procesuale nu echivalează cu cadrul obiectiv al

judecății (cererile ori pretențiile formulate).

Astfel, tribunalul

prin sentința apelată a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității

acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Oficiul Național al Registrului Comerțului și Oficiul Registrului Comerțului

Vrancea, iar pe fond, în contradictoriu cu pârâta SC V.T.M. SA, cererea de

chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Apelul a fost

declarat doar de către reclamantă care, în mod evident, nu a formulat critici

și împotriva dispozițiilor din sentință care îi erau favorabile, precum cea de

respingere a excepției inadmisibilității cererii; în consecință, în mod corect

susține recurenta că devoluțiunea în apel nu a operat și cu privire la soluția

adoptată de prima instanță în privința acestei excepții.

Prin urmare, soluția

pronunțată de instanța de apel nu putea să încalce regula tantum devolutum

quantum apellatum, expres înscrisă în dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., așa încât anularea sentinței nu putea privi și dispoziția primei instanțe

de respingere a excepției inadmisibilității cererii.

Deși față de soluția

adoptată de această instanță de recurs în calea de atac a pârâtei (casarea

deciziei cu trimiterea spre rejudecare apelului) pare că această critică a

reclamantei ar fi lipsită de interes, atare dezlegare interesează în

rejudecare, din perspectiva prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Față de cele arătate,

Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) rap. la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite ambele recursuri și va casa decizia

recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantei aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta SC V. SA Focșani și de pârâta SC V.T.M. SA prin

Administrator Judiciar C.I.I. B.Ș. împotriva Deciziei nr. 151A din 17 octombrie

2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 octombrie 2013.

Procesat de GGC - GV