ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4457/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la date de 26 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția comercială, reclamanta SC V. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC V.T.M. SA și Oficiul Registrului Comerțului Vrancea, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea numelui comercial și a emblemei pârâtei SC V.T.M. SA, înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului, să radieze numele comercial și emblema pârâtei, să se dispună obligarea pârâtei SC V.T.M. SA să își schimbe numele comercial, sub sancțiunea amenzilor cominatorii prevăzute de art. 580 3 C. proc. civ., să dispună publicarea în presa scrisă, pe cheltuiala pârâtei SC V.T.M.

SA, a dispozițiilor hotărârii, în termen de cel mult 10 zile de la data rămânerii definitive a acesteia, o dată pe zi în zilele de luni, miercuri și vineri ale aceleiași săptămâni, pe prima sau pe ultima pagină a ziarelor "Ziarul Financiar" și "Ziarul de Vrancea". În argumentarea acțiunii, reclamanta a susținut că este titulara mărcii comunitare V. (R nr. 004791323) depusă spre înregistrare la Oficiul European pentru Armonizarea Pieții Interne la data de 19 decembrie 2005 și înregistrată la data de 26 ianuarie 2007, că în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 84/1998 și a Regulamentului CE nr. 40/1994, marca de comerț comunitară este protejată retroactiv de la data depozitului european și că în afară de marca comunitară V. este titulara mărcii naționale combinate, cu element figurativ - V. Vrancea România, înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

A mai susținut reclamanta că este titulara exclusivă a numelui comercial "V.", acesta fiind recunoscut și protejat pe teritoriul României în baza Convenției de la Paris pentru Protecția Proprietății Industriale din 1883, în forma revizuită la 14 iulie 1967, la care România a aderat prin Decretul nr. 1.177/1968. Având în vedere că este titulara exclusivă a numelui comercial V., reclamanta a susținut că înregistrarea de către pârâtă a numelui comercial V.T.M. îi încalcă dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcii, fiind evidentă similitudinea dintre marcă și numele comercial aparținând reclamantei și numele comercial al pârâtei V.T.M., aceasta fiind de natură să creeze confuzii în percepția consumatorilor prin asocierea care se poate face între mărcile al cărui titular exclusiv este SC V. SA și produsele și serviciile oferite de pârâtă SC V.T.M.

SA. Prin Sentința comercială nr. 4909/2008, Tribunalul Comercial Cluj a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei privind anularea numelui comercial și ca neîntemeiate celelalte capete de cerere. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că SC V. SA a fost înființată în anul 1999, iar numele V. a fost înregistrat în baza certificatului de înregistrare din 28 septembrie 1999. Pârâta și-a schimbat denumirea din SC P. SA în SC V.T.M. SA la data de 21 aprilie 2005, schimbarea denumirii fiind admisă prin încheierea judecătorului delegat la O.R.C. Vrancea.

Apreciind că firma pârâtei este element de individualizare a comerciantului în activitatea sa comercială, reținând prevederile art. 25 și 38 din Legea nr. 26/1990, Tribunalul Cluj a stabilit că în materie de nume comerciale, legea nu interzice existența unor denumiri asemănătoare, fiind suficient un element de deosebire, element care în cauză s-a constatat că există, astfel încât, asemănarea cu un alt nume comercial nu poate constitui motiv întemeiat și legal de anulare a numelui comercial, câtă vreme există un element de deosebire. Totodată, s-a reținut că poate apărea un conflict între numele comercial și marcă numai atunci când numele comercial ar fi folosit ca marcă prin aplicarea pe produse sau servicii, chestiune care însă ar putea fi însă analizată într-un alt cadru procesual, anume, cel prevăzut de art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Prima instanță a analizat excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea numelui și a emblemei, apreciind că o atare cerere este condiționată de existența unei hotărâri definitive și irevocabile prin care să se fi anulat actul care a generat această mențiune. Cum o astfel de hotărâre nu a fost pronunțată, și având în vedere și Decizia nr. X din 22 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că cererea de radiere trebuie să fie precedată de o hotărâre judecătorească prin care să se fi anulat actele care au stat la baza înregistrării, cererea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.

Tribunalul Cluj, secția comercială, a apreciat că cererea de anulare a numelui comercial și a emblemei sunt inadmisibile și prin prisma dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, din care rezultă că titularul mărcii nu poate interzice unui terț folosirea în activitatea sa comercială a propriei denumiri comerciale. Reclamanta SC V. SA a declarat apel împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Comercial Cluj. Prin Decizia nr. 88/2009, Curtea de Apel Cluj a admis apelul reclamantei, dispunând desființarea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii în anularea numelui comercial a fost admisă în mod greșit, că această apreciere a primei instanțe este rezultatul interpretării greșite a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 și a Deciziei nr. X din 20 martie 2006 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de Apel a apreciat că admisibilitatea acțiunii de anularea numelui comercial rezultă din coroborarea art. 35 din Legea nr. 84/1998 cu art. 8 din Convenția de la Paris. Tot greșită este, potrivit instanței de apel, și condiționarea acțiunii în anularea numelui comercial și a emblemei de existența prealabilă a unei hotărâri judecătorești în anularea actului adițional nr. 481 din 29 martie 2005 prin care s-a aprobat schimbarea denumirii pârâtei din SC P. SA în SC V.T.M. SA. Contrar celor reținute de prima instanță, curtea de apel a stabilit că Legea nr. 84/1998 nu prevede posibilitatea invocării art. 35 numai în raport de marcă, ci în raport de orice "semn" care ar încălca drepturile reclamantului asupra unei mărci, noțiune care include în mod evident și numele comercial.

Față de aceste rațiuni, instanța de apel a constatat că nu există dispoziții sau un text de lege care să interzică formularea unei acțiuni în anularea numelui comercial, astfel că, o asemenea acțiune este admisibilă. În privința anulării actului adițional de schimbare a numelui comercial, Curtea a reținut că apelanta nu putea să ceară anularea acestuia, întrucât nu avea calitatea de parte în acest act pentru a invoca motive de nulitate relativă. În consecință, instanța de apel a conchis că acțiunea în anularea firmei este admisibilă, iar acțiunea specifică împotriva aproprierii unei firme este acțiunea în contrafacere având ca obiect anularea și radierea unei firme prin care s-au uzurpat drepturile reclamantului.

Pârâta SC V.T.M. SA a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj. Prin Decizia nr. 1136 pronunțată la data de 19 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul pârâtei, dispunând casarea deciziei recurate precum și a Sentinței comerciale nr. 4909 din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Comercial Cluj și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Cluj, secția civilă, în considerarea excepției necompetenței funcționale a primei instanțe, invocate din oficiu. Drept urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 03 iunie 2010, păstrându-și numărul unic de înregistrare. Prin Sentința civilă nr. 928 din 04 noiembrie 2010, Tribunalul Cluj, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat în favoarea Tribunalului București soluționarea acțiunii formulată de reclamanta SC V. SA Focșani împotriva pârâților SC V.T.M.

SA și Oficiul Registrului Comerțului Vrancea prin Oficiul Național al Registrului Comerțului, în aplicarea dispozițiilor art. 66 6 din Legea nr. 66/2010 de modificare a Legii nr. 84/1998, având în vedere că reclamanta este și titulară de marcă comunitară, iar prin norma invocată competența teritorială exclusivă este stabilită în favoarea Tribunalului București, desemnat ca tribunal de marcă comunitară, în litigiile având ca obiect mărci comunitare pentru care Regulamentul privind marca comunitară atribuie competența tribunalelor de marcă comunitară. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 1983/3/2011, la data de 11 ianuarie 2011. La data de 12 aprilie 2011, reclamanta SC V. SA, în temeiul art. 132 C. proc.

civ. a formulat precizare la cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâții SC V.T.M. SA (fostă SC P. SA) și Oficiul Național al Registrului Comerțului, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea numelui comercial și a emblemei SC V.T.M. SA, înregistrate la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vrancea prin încheierea judecătorului delegat nr. 10098 din 25 aprilie 2004, pârâta SC V.T.M. SA să fie obligată să își schimbe numele comercial într-o denumire care să nu mai includă sub nicio formă și în nicio combinație mărcile înregistrate și numele comercial V., în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului Oficiul Național al Registrului Comerțului să radieze numele comercial și emblema SC V.T.M.

SA și să se dispună publicarea în ziarele "Ziarul Financiar" și "Ziarul de Vrancea", pe cheltuiala pârâtei SC V.T.M. SA, a dispozitivului hotărârii care se va pronunța, în cel mult 10 zile de la data rămânerii definitive a acesteia, în zilele de luni, miercuri și vineri ale aceleiași săptămâni. La data de 06 mai 2011, pârâtul Oficiul Național al Registrului Comerțului, în nume propriu și pentru Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vrancea, a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității lor procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au susținut că acțiunea nu este întemeiată și se impune a fi respinsă.

Prin Sentința civilă nr. 1249 din 21 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii introduse de reclamanta SC V. SA; S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Oficiul Național al Registrului Comerțului și Oficiul Registrului Comerțului Vrancea; A fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC V. SA Focșani împotriva pârâților Oficiul Național al Registrului Comerțului și Oficiul Registrului Comerțului Vrancea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC V. SA Focșani în contradictoriu cu pârâta SC V.T.M.

SA; Reclamanta SC V. SA a fost obligată la plata către pârâta SC V.T.M. SA a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Oficiul Național al Registrului Comerțului și Oficiul Registrului Comerțului Vrancea că reclamanta a invocat drept temei juridic al cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, oficiile registrului comerțului nefiind părți ale raporturilor juridice astfel reglementate.

În același timp, reclamanta a invocat drept scop al participării procesuale a Oficiului Registrului Comerțului Vrancea, asigurarea opozabilității hotărârii judecătorești, care însă, în ipoteza hotărârilor judecătorești prin care se dispune efectuarea de înregistrări în registrul comerțului se realizează prin efectul legii, în considerarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului. Excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea numelui comercial și a emblemei SC V.T.M.

SA a fost apreciată ca nefondată, avându-se în vedere dispozițiile legale invocate de reclamantă, precum și faptul că prevederile art. 25 din Legea nr. 26/1990 permit formularea unei acțiuni în anularea numelui comercial și a emblemei, astfel cum, de altfel, s-a statuat și prin Decizia nr. X din 20 martie 2006 pronunțată în recursul în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție; astfel, s-a apreciat, în interpretarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, că în vederea radierii unei mențiuni efectuate în registrul comerțului, se instituie posibilitatea exercitării acțiunii în anulare în cadrul unei proceduri cu caracter contencios, în condițiile în care actele juridice care au stat la baza înregistrării nu au fost desființate printr-o hotărâre anterioară irevocabilă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut în fapt că numele comercial V.T.M. a fost înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vrancea la data de 25 aprilie 2005. Anterior, numele comercial al pârâtei era SC P. SA, societate comercială care era proprietara mărcii naționale V. nr. 24385/1994, dobândită prin contractul de cesiune nr. 5/2004 de la o terță societate, SC V.T.C. Cesiunea a fost înscrisă în Registrul Național al Mărcilor prin Decizia OSIM nr. 501082 din 27 iulie 2004. Marca națională V. a fost proprietatea pârâtei până la data de 16 martie 2006, când a fost pronunțată Decizia civilă nr. 37A din 16 martie 2006 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus, cu caracter definitiv, decăderea pârâtei SC P. SA din drepturile asupra mărcii.

Ca urmare, în cauză s-a apreciat că nu se poate reține că înregistrarea numelui comercial al pârâtei aduce atingere mărcilor înregistrate ulterior de către reclamantă. Marca combinată cu element figurativ V. Vrancea România a fost înregistrată la data de 18 octombrie 2005, nefiind relevantă data depozitului național, aceea de 18 noiembrie 2003, ci, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, momentul publicării mărcii. Aceasta întrucât, conform art. 37 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere să se interzică terților să efectueze actele prevăzute la art. 36 alin. (2) numai după publicarea mărcii, data depozitului fiind relevantă atunci când se solicită înregistrarea a două mărci identice de către persoane diferite.

În același timp, marca comunitară V. este ulterioară, atât în privința datei publicării, cât și a momentului înregistrării numelui comercial V.T.M. Din această perspectivă, s-a constatat că înregistrarea numelui comercial s-a realizat în cauză cu respectarea condițiilor referitoare la disponibilitate și distinctivitate. La data de 25 aprilie 2005, acest nume comercial era susceptibil de a fi apropriat, neaparținând altui comerciant, prin înregistrarea anterioară în registrul comerțului, pentru același obiect social și pentru aceeași arie teritorială de activitate. De asemenea, era constituit dintr-o denumire specifică, deosebită de cele existente, care să nu fie generică sau uzuală și nici identică sau similară cu alte firme înregistrate anterior.

Așadar, s-a reținut că numele comercial SC V.T.M. SA nu încalcă drepturile reclamantei derivând din calitatea de titulară a mărcilor în cauză, aceste drepturi fiind ulterioare, în timp ce utilizarea numelui comercial generează drepturi predominante asupra drepturilor obținute prin înregistrarea unei mărci. Atunci când data înregistrării numelui comercial este anterioară înregistrării mărcii, preferință va avea marca numai în ipoteza în care marca respectivă este notorie în România la data înregistrării numelui comercial, situație care nu se regăsește în speță. Pe de altă parte, tribunalul a mai reținut că marca combinată cu element figurativ V. Vrancea România, înregistrată la data de 18 octombrie 2005, conferă reclamantei un drept exclusiv asupra acestei denumiri combinate, nu și asupra fiecărui element component în parte, elementele de deosebire înlăturând riscul de confuzie.

În plus, pârâta nu folosește numele comercial ca marcă, prin aplicarea pe produse sau servicii, desfacerea produselor pârâtei realizându-se începând din anul 2006 sub denumirea R. Pentru considerentele expuse, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, în termenul legal a formulat apel reclamanta SC V. SA, criticând-o ca netemeinică și nelegală, solicitând admiterea apelului și, în principal, desființarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe; în subsidiar, s-a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul de a se respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Oficiului Național al Registrului Comerțului și a Oficiului Registrului Comerțului Vrancea și a fi admisă cererea de chemare în judecată precizată; totodată, s-a solicitat a fi păstrată sentința în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii invocate de SC V.T.M.

SA. Intimata Oficiul Național al Registrului Comerțului, în nume propriu, dar și pentru Oficiul Registrului Comerțului Vrancea, în termenul legal, a formulat întâmpinare prin care a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a solicitat, în esență, respingerea apelului ca nefondat; de asemenea, și intimata SC V.T.M. SA a formulat întâmpinare la termenul de judecată din 30 mai 2012, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat. Prin Decizia civilă nr. 151A din 17 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul formulat de reclamantă a fost admis, sentința apelată a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în motivarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta s-a întemeiat pe trei motive principale de nelegalitate a înregistrării de către intimata pârâtă a numelui său comercial, astfel: că este titulara numelui comercial anterior "V." înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vrancea în baza certificatului preschimbat la data de 12 mai 2003, numele comercial al intimatei fiind înregistrat cu încălcarea celui al apelantei, sens în care au fost invocate prevederile art. 30 alin. (4) și art. 38 din Legea nr. 26/1990; cel de-al doilea argument a fost acela că intimata și-a înregistrat numele său comercial la O.R.C.

Vrancea cu rea-credință; iar cel de-al treilea argument l-a constituit faptul că apelanta este titulară a unor mărci anterioare numelui comercial folosit de către pârâtă, respectiv al mărcii naționale V. Vrancea România nr. 060715, publicată în BOPI 10/2004, la data de 31 octombrie 2004, data de depozit 18 noiembrie 2003, iar pe de altă parte al mărcii comunitare V. nr. 004791323. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 30 alin. (4) și art. 38 din Legea nr. 26/1990, ale art. 35 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, ale art. 8 din Convenția de la Paris din 1883, ale Regulamentul CE nr. 40/1994 privind marca comunitară abrogat și înlocuit de Regulamentul CE 207/2009 privind marca comunitară.

În raport de cadrul procesual obiectiv și subiectiv astfel determinat de către reclamantă, instanța de apel a apreciat ca fiind fondate criticile apelantei formulate în cadrul primului motiv de apel, referitoare la greșita admitere de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a Oficiului Național al Registrului Comerțului (O.N.R.C.) și a Oficiului Registrului Comerțului Vrancea (O.R.C.

Vrancea), deoarece prima instanță nu a avut în vedere la soluționarea acestei excepții decât solicitarea de anulare a numelui comercial în raport de prevederile art. 35 din Legea nr. 84/1998 în forma legii de la data săvârșirii actului pretins nelegal, iar nu întregul temei de drept al acțiunii, în condițiile în care cererea precizată a fost fondată și pe prevederile Convenției de la Paris din 1883 (art. 8) și pe dispoziții Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului în raport de invocarea anteriorității numelui comercial al apelantei și al înregistrării de către intimată a numelui său comercial cu rea-credință.

Instanța de apel a apreciat că în sensul tezei expuse sunt și prevederile art. 26 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, astfel cum a fost introdusă această nouă dispoziție prin Legea nr. 441/2006, dispoziție ce conferă legitimare procesuală activă Oficiului Național al Registrului Comerțului ce poate interveni în orice proces privind înregistrări în Registrul Comerțului, în scopul respectării cerințelor generale de legalitate a activității comerciale. Totodată, contrar celor reținute de către prima instanță, curtea de apel a apreciat că participarea procesuală a intimatelor pârâte O.N.R.C și O.R.C.

de pe lângă Tribunalul Vrancea este necesară pentru opozabilitatea hotărârii ce urmează a se pronunța în prezentul litigiu față de aceste intimate, dat fiind că efectele hotărârilor judecătorești se produc doar între părțile litigante, iar față de terți acestea se opun cu valoarea unui fapt juridic, fiind doar un mijloc de probă; prin urmare, dat fiind faptul că hotărârile judecătorești nu sunt opozabile erga omnes în privința obligațiilor pe care le constată, ci doar între părțile litigante, singura modalitate prin care intimatele pot fi obligate în cauză, o constituie atragerea lor în proces în calitate de pârâte, astfel că pentru pârâtele O.N.R.C și O.R.C.

de pe lângă Tribunalul Vrancea, instanța de apel a confirmat calitatea procesuală pasivă a acestora; s-a mai reținut că în sensul acestei dezlegări sunt și dispozițiile art. 25 alin. (6) din Normele metodologice nr. 608/1998 și nr. 773/1998, precum și art. 29 din Norma metodologică din 10 octombrie 2008 privind modul de ținere a registrelor comerțului, publicată în M.Of. nr. 704/2008 prin care se stabilește obligația O.N.R.C. și O.R.C. arondate tribunalelor, de a verifica dacă prin înregistrarea unei societăți comerciale se respectă normele privind ordinea publică, bunele moravuri și concurența loială, precum și pe aceea de a se refuza înregistrarea numelor comerciale ilicite.

De asemenea, instanța de apel a găsit întemeiat și cel de-al doilea motiv de apel referitor la omisiunea primei instanțe de a cerceta toate motivele de nelegalitate a înregistrării de către intimata pârâtă a numelui comercial și a emblemei sale, în condițiile în care, deși s-a invocat atât conflictul cu numele comercial anterior al apelantei-reclamante V., conflictul numelui comercial al intimatei cu mărcile anterioare ale apelantei, susținându-se totodată și înregistrarea de către intimată a numelui său comercial la O.R.C. Vrancea cu rea-credință, sens în care au fost invocate și prevederile art. 30 alin. (4) și art. 38 din Legea nr. 26/1990, ale art. 8 din Convenția de la Paris din 1883, ale Regulamentul CE nr. 40/1994 privind marca comunitară abrogat și înlocuit de Regulamentul CE 207/2009 privind marca comunitară, prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat decât cu privire la conflictul dintre numele comercial al intimatei și marca națională a apelantei.

În aceste condiții, deși a fost învestit cu motivele de nelegalitate mai sus menționate, s-a apreciat că tribunalul a soluționat parțial cererea precizată, fără a intra în cercetarea fondului cauzei, în condițiile în care nu s-au analizat pretinsele motive de nelegalitate a înregistrării numelui comercial al intimatei în raport de invocarea conflictului cu numele comercial anterior al apelantei-reclamante V. SA, deși se invocaseră prevederile Convenției de la Paris (art. 8), în raport de motivul vizând înregistrarea cu rea-credință a numelui comercial ulterior V.T.M., de pretinsa încălcare dispozițiilor comunitare incidente (Regulamentul CE 40/1994) în ceea ce privește conflictul dintre numele comercial ulterior V.T.M.

și marca comunitară V. Ca atare, având în vedere că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei cu privire la aceste aspectele anterior menționate, curtea de apel a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în caz contrar reclamanta ar fi lipsită de un grad de jurisdicție prin soluționarea acestor susțineri direct în faza procesuală a apelului; pe de altă parte, dat fiind faptul că s-a apreciat în sensul desființării cu trimitere spre rejudecare, instanța de apel nu a mai analizat criticile apelantei referitoare la pretinsa netemeinicie a respingerii de către prima instanță a motivului de nelegalitate privind conflictul dintre mărcile sale și numele comercial al intimatei în raport de dispozițiile Legii nr. 84/1998 și ale Regulamentului nr. 40/1994 privind marca comunitară, întrucât cele referitoare la conflictul dintre cele două nume comerciale, la reaua-credință a intimatei-pârâte V.T.M.

SA la înregistrarea (schimbarea) numelui său comercial și cele referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, nu au făcut obiectul judecății în primă instanță. Pentru aceste considerente, instanța de apel, în temeiul prevederilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., având în vedere solicitarea expresă a apelantei în acest sens, a admis apelul, a anulat în tot sentința apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanta SC V. SA, cât și pârâta SC V.T.M. SA, prin administrator judiciar C.I.I. B.Ș. I. Recurenta reclamantă, prin memoriul său de recurs, s-a prevalat de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor sale, recurenta susține că prin motivele de apel cu care a învestit instanța de apel a solicitat păstrarea sentinței apelate în ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta SC V.T.M. SA, însă, deși apelul a fost admis în baza criticilor sale, s-a dispus anularea în tot a sentinței atacate, așadar, și în ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, soluție adoptată de prima instanță. Procedând astfel, rezultă că instanța de apel s-a pronunțat asupra unui aspect cu care nu a fost învestită, respectiv soluția primei instanțe cu privire la excepția inadmisibilității, încălcând principiul disponibilității prevăzut de 295 rap.

la art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Deși reclamanta a solicitat în mod expres păstrarea sentinței în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și deși intimatele V.T.M. ori O.N.R.C. nu formulaseră apel cu privire la acest aspect, în mod nelegal sentința apelată a fost anulată integral, deci, și asupra unei chestiuni care era intrată sub puterea lucrului judecat, context în care recurenta reclamantă susține că este întrunit și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin urmare, s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129, art. 296 și art. 297 C. proc. civ. Recurenta face trimitere la toate argumentele anterior menționate, care reprezintă și argumente în susținerea motivului de recurs privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 298 rap.

la art. 129 alin. (6) C. proc. civ. de la 1865, a art. 296 teza a doua și a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865. Așadar, curtea de apel a încălcat și principiul non reformatio in pejus reglementat în mod expres prin art. 296 teza a doua C. proc. civ., principiu potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată. Pe de altă parte, recurenta mai arată că nicio dispoziție legală nu stabilește vreo interdicție pentru instanța de apel de a anula sentința atacată doar în parte, ci, dimpotrivă, chiar textul de la art. 297 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. prevede posibilitatea anulării în parte a sentinței atacate, după cum o asemenea interdicție nu există nici raportat la circumstanțele concrete ale speței.

II. Recurenta pârâtă, prin memoriul său de recurs, s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, recurenta susține că hotărârea recurată este insuficient motivată, arătând că, potrivit art. 26 1 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care apărările părților au fost înlăturate. Or, arată recurenta, apărările sale din fața instanței de apel față de apelul formulat de reclamantă nu au fost analizate în niciun mod. Astfel, recurenta arată că în cuprinsul întâmpinării formulate, a invocat argumente proprii pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive a O.N.R.C.

și a O.R.C. Vrancea trebuia admisă; în acest sens, invocă faptul că litigiul cu care este învestită instanța este un litigiu de proprietate intelectuală, iar nu unul comercial, temeiul acțiunii fiind art. 35 din Legea nr. 84/1998, astfel cum s-a reținut cu autoritate de lucru judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia de casare 1136 din 19 martie 2010. Or, într-un asemenea cadru procesual O.N.R.C. și O.R.C. nu au calitate procesuală, întrucât opozabilitatea unei eventuale hotărâri privind radierea mențiunii numelui comercial al pârâtei se realizează prin efectul legii conform art. 7 din Legea nr. 26/1990, astfel că nu este necesară introducerea în proces a O.N.R.C.; acest argument legal nu a fost analizat de instanța de apel.

Pe de altă parte, recurenta arată că prima instanță a analizat conflictul dintre cele două nume comerciale, contrar celor constatate de instanța de apel, sens în care recurenta citează penultima frază a sentinței tribunalului. Și referitor la acest aspect, recurenta a invocat atare apărare prin întâmpinarea la motivele de apel, însă curtea de apel nu le-a analizat nici pe acestea și, drept urmare, le-a înlăturat fără nicio motivare. Recurenta susține, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. că instanța de apel a aplicat greșit legea, încălcându-i-se dreptul la apărare și egalitatea procesuală, prin respingerea probelor pe care le-a solicitat în combaterea motivelor de apel, în timp ce aceleași probe au fost încuviințate apelantei.

Astfel, după ce inițial au fost admise în totalitate probele solicitate de apelanta-reclamantă și s-a pronunțat decăderea intimatei din dreptul de a propune probe, instanța a revenit și a acceptat înscrisurile depuse de intimată, respingând însă, în mod nejustificat, celelalte probe. În acest context, pârâta susține că dreptul de apărare i-a fost încălcat, iar părțile cauzei nu s-au aflat pe poziții de egalitate procesuală. Tot în baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă dezvoltă critici privind fondul cauzei deduse judecății și conflictul dintre drepturile de proprietate intelectuală opuse de părți. Însă, având în vedere că prin decizia recurată instanța de apel nu a evocat fondul cauzei, asemenea motive nu ar putea fi analizate de această instanță de recurs omisso medio, câtă vreme ele nu se circumscriu controlului de legalitate permis de prevederile art. 304 C. proc.

civ., întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra lor în cadrul căii de atac devolutive. Drept urmare, în acest context, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune nici reproducerea acestora în cuprinsul prezentei decizii, astfel cum ele au fost concepute de recurenta pârâtă; de altfel, în baza aceluiași raționament recurenta reclamantă a invocat excepția inadmisibilității recursului pârâtei, referindu-se însă doar la motivele de recurs ce vizau fondul cauzei, excepție respinsă în practicaua prezentei decizii, potrivit celor acolo menționate, sancțiunea fiind cea a inadmisibilității acestor critici, iar nu a recursului în întregul său, astfel cum recurenta reclamantă a susținut această excepție, calea de atac având un caracter unitar, indivizibil și, prin urmare nesusceptibil de divizare în raport de motivele de recurs concepute de titularul căii de atac.

În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe. Recursurile formulate sunt fondate, potrivit celor ce succed. Recursul pârâtei va fi analizat cu prioritate, pe de o parte, față de soluția preconizată prin invocarea unor motive de recurs prin care se tinde a se demonstra, între altele, că instanța de apel în mod nelegal nu a analizat fondul cauzei, iar pe de altă parte, pentru aceea că motivele de casare sunt prioritare față de cele de modificare, astfel cum prevede art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ., respectiv cele susținute de reclamantă.

Cererea dedusă judecății are ca obiect anularea înregistrării numelui comercial al recurentei pârâte (V.T.M.) și emblemei acesteia și obligarea pârâtei să își schimbe numele comercial într-o denumire care să nu mai includă sub nicio formă și în nicio combinație mărcile înregistrate și numele comercial V., dar și îndeplinirea anumitor formalități de publicitate a hotărârii ce se va pronunța, solicitare în sprijinul căreia reclamanta a invocat trei motive de nulitate: încălcarea drepturilor conferite de înregistrarea anterioară a numelui său comercial (V.), efectuarea înregistrării din 21 aprilie 2005 de către pârâtă a numelui comercial cu rea-credință (V.T.M.), dar și încălcarea drepturilor reclamantei de proprietate intelectuală decurgând din înregistrarea anterioară (18 noiembrie 2003, data depozitului) a mărcii naționale V. Vrancea România, marcă combinată, cu element figurativ; de asemenea, reclamanta s-a prevalat și de drepturile dobândite prin înregistrarea mărcii comunitare V. nr. 004791323, înregistrare definitivă din 26 ianuarie 2007. Astfel cum a constatat și instanța de apel, cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi) a fost una complexă, recurenta reclamantă prevalându-se atât de dispozițiile din Legea nr. 26/1990 [art. 25, 30 alin. (4) și 38],

dar și de prevederile art. 35 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 84/1998 (formă a legii anterioară modificării și republicării după adoptarea Legii nr. 66/2010, dată fiind formularea cererii de chemare în judecată la data de 26 iunie 2007), după cum s-a invocat ca temei al cererii și art. 8 din Convenția de la Paris de la 1883, precum și dispozițiile Regulamentului CE nr. 40/1994 privind marca comunitară (în prezent, abrogat și înlocuit de Regulamentul CE 207/2009).

Cu alte cuvinte, recurenta reclamantă a invocat atât conflictul cu numele său comercial anterior (1999) pentru încălcarea de către pârâtă a normelor referitoare la disponibilitatea și distinctivitatea unui nume comercial susceptibil de apropriere ulterioară de către o altă societate, cât și conflictul cu mărcile sale cu privire la care invocă drepturi exclusive - marca națională anterioară (18 noiembrie 2003, data depozitului) înregistrării numelui comercial al pârâtei ca urmare a schimbării denumirii sale la data de 25 aprilie 2005, dar și marca comunitară înregistrată definitiv în favoarea sa la 26 ianuarie 2007. În raport de acest obiect, pentru a pronunța soluția recurată, instanța de apel a reținut că tribunalul a analizat doar conflictul dintre numele comercial al pârâtei și marca națională a reclamantei, fără a intra în cercetarea fondului celorlalte temeiuri invocate în susținerea cererii de chemare în judecată - conflictul cu numele comercial anterior al reclamantei, înregistrarea numelui comercial cu rea-credință de către pârâtă, ca și conflictul cu marca comunitară a reclamantei.

În aceste condiții, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., dispunându-se anularea în tot a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare; se constată însă că în mod greșit s-a făcut referire la cerința acordului părților necesar în termenii acestor norme (chiar dacă această cerință s-a verificat doar în ce o privește pe apelantă), condiție inserată prin modificarea acestui text prin Legea nr. 202/2010, având în vedere că prima instanță a fost învestită cu cererea de chemare în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, date fiind cele dezlegate prin recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 2/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată însă a fi fondate criticile recurentei pârâte cu privire la neanalizarea apărărilor sale formulate prin întâmpinare referitoare la aceste susțineri ale apelantei reclamante, anume - omisiunea instanței de a cerceta toate motivele de nelegalitate a înregistrării numelui comercial al pârâtei, după cum în cuprinsul sentinței apelate pot fi identificate argumente distincte pentru fiecare dintre motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, la 12 aprilie 2011, chiar dacă unele sunt exprimate mai sumar.

Astfel, Înalta Curte constată că tribunalul a analizat nu numai conflictul dintre marca națională a reclamantei despre care a reținut că poate fi opusă de la data publicării sale - 18 octombrie 2005, potrivit celor prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 (formă anterioară Legii nr. 66/2010), iar nu de la data depozitului național reglementar - 18 noiembrie 2003 și numele comercial al pârâtei, dar și conflictul dintre cele două nume comerciale, precum și posibilitatea reclamantei de a opune pârâtei la data înregistrării schimbării numelui său comercial (25 aprilie 2005) a drepturilor dobândite prin înregistrarea mărcii comunitare, în privința căreia s-a reținut de asemenea, că este ulterioară înregistrării de către pârâtă a modificării numelui său comercial din SC P. SA în SC V.T.M.

SA. Prin urmare, se reține că prima instanță a stabilit că mărcile reclamantei pot fi opuse în mod valabil doar de la date ulterioare înregistrării numelui comercial al pârâtei. În ce privește conflictul dintre cele două nume comerciale, tribunalul a constatat că înregistrarea numelui comercial de către pârâtă s-a realizat cu respectarea condițiilor referitoare la disponibilitate și distinctivitate, apreciind că la data de 25 aprilie 2005 acest nume comercial era susceptibil de a fi apropriat, întrucât nu aparținea altui comerciant prin înregistrarea anterioară în registrul comerțului, pentru același obiect social și pentru aceeași arie teritorială de activitate. De asemenea, s-a apreciat că acesta este constituit dintr-o denumire specifică, deosebită de cele existente, care nu este generică sau uzuală și nici identică sau similară cu alte firme înregistrate anterior.

Or, cele anterior redate din cuprinsul motivării sentinței, reprezintă tocmai o analiză ce se circumscrie condițiilor prevăzute de art. 38 alin. (1) și (2) din Legea nr. 26/1990 și ține de esența analizei conflictului dintre cele două nume comerciale, dat fiind că firma sau denumirea socială are ca obiect identificarea unei societăți, în timp ce numele comercial și emblema au ca obiect desemnarea unui fond de comerț; pe de altă parte, se are în vedere că cerințele pentru disponibilitatea și distinctivitatea numelui comercial (V. vs. V.T.M.) sunt aceleași pentru disponibilitatea și distinctivitatea firmei (SC V. SA vs. SC V.T.M. SA).

Referitor însă la legalitatea și, cu atât mai mult, la temeinicia acestor dezlegări ale tribunalului, cu privire la cele anterior evidențiate, Înalta Curte nu va putea face aprecieri omisso medio, întrucât instanța de apel nu a analizat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, astfel cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește motivul de anulare a numelui comercial pentru rea-credință, Înalta Curte apreciază că o astfel de susținere este menită a contura, în opinia reclamantei, conduita pârâtei în sensul îndepărtării acesteia de la uzanțele comerciale unanim acceptate și practicile loiale oneste ce trebuie să caracterizeze activitatea oricărui profesionist care are îndatorirea de a se abține de la uzurparea unor drepturi anterior dobândite și în condiții legale; asupra acestui aspect însă, dacă va considera că este necesar, instanța de apel va solicita lămuriri apelantei reclamante în sensul indicării cărui temei de drept dintre cele invocate în cererea introductivă sau în cea precizatoare din 12 aprilie 2011, se circumscrie acest motiv de anulare a numelui comercial.

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte constată fondat primul motiv de recurs susținut de recurenta pârâtă - greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și, drept urmare, întrunită teza de nelegalitate prevăzută la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce a condus la nelegala trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță; în consecință, raportând această constatare la decizia recurată, rezultă că devin incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat criticile reclamantei din cuprinsul motivelor de apel ce vizează fondul cauzei și dezlegările date de tribunal prin sentința apelată diferitelor aspecte litigioase ale pricinii.

Urmează însă a fi înlăturate ca nefondate motivele de recurs dezvoltate de recurenta pârâtă pe temeiul art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte constată, pe de o parte, că decizia instanței de apel este motivată, arătându-se argumentele pentru care s-a adoptat soluția prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (omisiunea primei instanțe de a cerceta toate motivele de nelegalitate a înregistrării numelui comercial al pârâtei), nefiind astfel întrunită ipoteza de la art. 304 pct. 7; pe de altă parte, respingerea unor probe solicitate de pârâtă în fața instanței de apel (critică susținută din perspectiva încălcării dreptului său la apărare și a egalității armelor și, drept urmare, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5), la acest moment procesual, nu are aptitudinea de a antrena o vătămare procesuală, condiție prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., având în vedere soluția acestei instanțe de recurs de casare a deciziei recurate pentru cele deja reținute. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Oficiului Național al Registrului Comerțului și a Oficiului Registrului Comerțului Vrancea a fost legal dezlegată de instanța de apel, în mod corect reținându-se că în cauză calitatea procesuală pasivă a fost analizată de prima instanță doar prin referire la dispozițiile Legii nr. 84/1998, fără a se lua în considerare și temeiul juridic reprezentat de prevederile Legii nr. 26/1990.

Pe de altă parte, printr-o corectă interpretare a dispozițiilor Legii nr. 26/1990, pornindu-se de la obiectul cererii de chemare în judecată care, în esență, privește valabilitatea unei înregistrări în registrul comerțului și, observându-se chiar legitimarea procesuală activă a Oficiului Național al Registrului Comerțului prin prevederile art. 26 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 441/2006 în cauze ce vizează respectarea cerințelor generale de ale activității comerciale, curtea de apel în mod legal a infirmat soluția tribunalului de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a celor două entități cu atribuții de evidență a registrului comerțului.

Referirea recurentei pârâte la prevederile art. 7 din Legea nr. 26/1990 nu infirmă soluția participării în proces a oficiilor registrului comerțului (deci, și a structurii județene Vrancea, nu numai a O.N.R.C.), întrucât obligația instanței de a comunica oficiului registrului comerțului copii legalizate de pe hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte și mențiuni a căror înregistrare în registrul comerțului o dispun, conform legii ca și obligația de a dispune efectuarea acestor înregistrări în registrul comerțului, nu contravine participării în proces a acestora pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești; în plus, aceste entități juridice nu au fost chemate în judecată în calitate de subiecte obligate în raportul de drept substanțial dedus judecății, ci în temeiul atribuțiilor lor de a ține aceste evidențe publice în care, dacă va fi cazul, va trebui să își găsească reflectarea și hotărârea irevocabilă ce se va pronunța în cauza de față.

Înalta Curte mai constată că și în condițiile soluționării de către tribunal a unei cereri necontencioase în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, se prevede în mod expres soluționarea ei cu citarea oficiului registrului comerțului [art. 25 alin. (3)], ceea ce înseamnă că, în contextul prezentei cereri cu caracter contencios, dar circumscris aceleiași finalități a radierii unei înregistrări păgubitoare din registrul comerțului [în sensul celor dezlegate prin Decizia nr. X din 20 martie 2006 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru interpretarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990], cu atât mai mult este necesară citarea oficiului registrului comerțului.

Prin urmare, se va înlătura ca nefondată și această critică dezvoltată de recurenta pârâtă pe temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta nefiind nici titularul excepției, după cum și participarea ori neparticiparea în proces a registrului comerțului îi este o împrejurare indiferentă, nefiind susceptibilă să antreneze vreo vătămare procesuală în sarcina sa. Înalta Curte reține însă a fi fondat și recursul reclamantei, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; se reține, pe de altă parte, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 nu este incident întrucât soluția dată unei excepții procesuale nu echivalează cu cadrul obiectiv al judecății (cererile ori pretențiile formulate).

Astfel, tribunalul prin sentința apelată a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Oficiul Național al Registrului Comerțului și Oficiul Registrului Comerțului Vrancea, iar pe fond, în contradictoriu cu pârâta SC V.T.M. SA, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a fost respinsă ca neîntemeiată. Apelul a fost declarat doar de către reclamantă care, în mod evident, nu a formulat critici și împotriva dispozițiilor din sentință care îi erau favorabile, precum cea de respingere a excepției inadmisibilității cererii; în consecință, în mod corect susține recurenta că devoluțiunea în apel nu a operat și cu privire la soluția adoptată de prima instanță în privința acestei excepții.

Prin urmare, soluția pronunțată de instanța de apel nu putea să încalce regula tantum devolutum quantum apellatum, expres înscrisă în dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., așa încât anularea sentinței nu putea privi și dispoziția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității cererii. Deși față de soluția adoptată de această instanță de recurs în calea de atac a pârâtei (casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare apelului) pare că această critică a reclamantei ar fi lipsită de interes, atare dezlegare interesează în rejudecare, din perspectiva prevederilor art. 315 C. proc. civ. Față de cele arătate, Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) rap.

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite ambele recursuri și va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantei aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC V. SA Focșani și de pârâta SC V.T.M. SA prin Administrator Judiciar C.I.I. B.Ș. împotriva Deciziei nr. 151A din 17 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2013. Procesat de GGC - GV