ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1070/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1070/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția comercială, la nr. 1198/90/2008

din 18 aprilie 2008, reclamanta SC V. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC

R.V.E.R.V. SRL., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

constate că denumirea de comerciant a pârâtei încalcă dreptul la marcă al

reclamantei și să se interzică folosirea de către pârâtă a mărcii V. în

denumirea sa comercială.

Prin

sentința civilă nr. 894 din 23 octombrie 2008 Tribunalul Vâlcea, secția civilă,

a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată și a obligat-o pe aceasta la

plata sumei de 1.883,47 lei în favoarea pârâtei, sumă ce reprezintă cheltuieli

de judecată.

Pentru

a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Examinând

denumirile celor două firme, că nu se poate reține existența unei asemănări

care să poată crea confuzie în rândul consumatorilor.

Cuvântul

menționat, „V." este combinat de pârâtă cu elemente în plus, respectiv

cele două cuvinte „R.V.E." și "R.O.M.", dar și liniuța de unire

între ele, R.V.E. - R.O.M.V.

Atribuirea

mențiunilor în plus prin adaosul celor două cu separate prin liniuță în

componența de numire asigură pârâtei un caracter propriu și inconfundabil,

stabilind diferența între denumirea sa comercială și marca înregistrată de

reclamantă.

Cele

două societăți comerciale sunt distincte și prin sediile situate în localități

diferite, prin obiectul de activitate, prin emblemele sub care acestea își

desfășoară activitatea și se angajează în raporturi cu terții, care nu au

niciun fel de asemănare. Cuvintele din cuprinsul acestor embleme sunt redactate

diferit, cu caractere diferite și cu o înălțime a literelor diferită. Pentru

reclamantă, la mijlocul emblemei de formă dreptunghiulară scrisul este cu

litere mari de tipar - în linie dreaptă, în timp ce la pârâtă scrisul este în

formă de cerc, având în mijloc un element figurativ ce sugerează un pahar cu

vin de culoare roșie, purtând deasupra mențiunea „R.V.E.".

Situația

prezentată de reclamantă nu se încadrează în dispozițiile art. 35 alin. (2) din

Legea nr. 84/1998, aceasta nefacând dovada că sunt îndeplinite cumulativ

prevederile acestui text de lege și nici intenția pârâtei de a-și apropria

semnul distinctiv utilizat de reclamantă.

În

consecință, câtă vreme pârâta nu încalcă nicio prevedere legală sau un drept al

intimatei care să poată conduce la măsura solicitată de reclamantă, tribunalul

a respins cererea ca neîntemeiată.

Prin

decizia civilă nr. 35 din 12 februarie 2009 Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale și

pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantă, a

schimbat în tot a sentința, a admis acțiunea, a constatat că numele comercial

al pârâtei SC R.V.E.-R.O.M.V. S.R.L. încalcă drepturile exclusive asupra mărcii

reclamantei S.C V. SRL, pentru care există certificatul de înregistrare la

O.S.I.M. nr. 60671 din 18 decembrie 2003 și a obligat-o pe pârâtă la încetarea

folosirii denumirii, ca nume comercial în activitatea economică.

Pentru

a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Principiile

de drept stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție în aprecierea

conflictului dintre marcă și nume comercial sunt aplicabile în speță, scopul

art. 5 alin. (1) din Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EEC, transpus în

legislația română prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, fiind acela

de a proteja funcția mărcii de indicare a origini comerciale.

În

toate situațiile în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn

folosit în activitatea comercială de către un terț se aplică regulile din art.

35, indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, tocmai pentru a se putea

evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii și cel care

folosește semnul.

În

situația în care semnul este un nume comercial sunt avute în vedere prevederile

art. 6 din Directivă (corespunzător art. 38 din lege română), care impun o

condiție suplimentară: verificarea loialității folosii semnului.

Conform

jurisprudenței constante a C.J.C.E., respectiv a deciziei cadru în această

materie (cazul C-17/06 Celine) există patru condiții pentru aplicarea

protecției mărcii în conflictul cu un semn, pentru toate cazurile prevăzute la

art. 5 lit. a) și lit. b), toate acestea fiind îndeplinite în speță.

Astfel,

nu s-a contestat că pârâta își folosește numele comercial în activitatea

comercială. Ca atare, este îndeplinită prima condiție a folosirii însemnului ca

nume comercial în activitatea comercială.

Cea

de a doua condiție, a folosirii fără consimțământul titularului mărcii este, de

asemenea, îndeplinită, neafirmându-se că ar fi existat consimțământul

reclamantei la înregistrare.

Pârâta

a avut inițial denumirea identică cu a reclamantei și urmare a notificării

trimise de reclamantă, prin care i-a solicitat schimbarea denumirii inițiale, din

S.C. V. S.R.L., s-a conformat acestei solicitări, modificând astfel denumirea

în S.C R.V.E. – R.O.M.V., considerând astfel că emblemele și denumirile celor

două societăți distincte, determinat și de faptul că au sediile în localități

diferite, dar și obiectul de activitate.

Această

operațiune a fost efectuată la data de 11 aprilie 2006, conform certificatului

de înmatriculare preschimbat, sediul societății pârâte fiind stabilit în municipiul

Drăgășani, județul Vâlcea.

Chiar

și atunci când semnul nu este fixat pe produsul oferit în mod efectiv spre

comercializare, există o folosire a acestuia „în legătură cu bunurile sau

serviciile” în sensul Directivei.

Contrar

celor reținute de prima instanță, se constată că atunci când un terț folosește

semnul într-un asemenea mod, se stabilește o legătură între semnul care

constituie numele comercial al terțului și bunurile comercializate sau

serviciile pe care le prestează terțul.

In

speță, se constată că prin înregistrarea de către pârâtă a denumirii V. în

componența denumirii sale mai sus arătate, au fost încălcate dispozițiile art. 8

din Legea nr. 148/2000, care interzice publicitatea de natură a crea confuzie

pe piață între cel care apelează la această operațiune și un concurent sau

între mărcile de comerț, denumirile comerciale sau alte semne distinctive,

profitându-se astfel de renumele unei mărci de comerț și denumirea comercială,

creându-se astfel un prejudiciu titularului mărcii.

Numele

comercial este folosit de către pârâtă în activitatea comercială, pentru a

desemna și a face cunoscute potențialilor clienți serviciile prestate de

aceasta.

Și

condiția care privește capacitatea semnului de a afecta funcția mărcii de

garantare a originii a fost analizată în mod greșit de către tribunal, deși era

îndeplinită.

În

aplicarea condiției menționate se poate face distincție după cum marca și

semnul sunt sau nu identice sau numai similare, riscul de confuzie fiind sau nu

prezumat și în funcție de identitatea produselor.

Tribunalul

a ignorat criteriile stabilite de CJCE în jurisprudență și a făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 35 lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Existența

sau inexistența riscului de confuzie, ce trebuie stabilită în funcție de

identitatea sau similaritatea semnului cu marca, este o chestiune distinctă,

care nu înlătură aplicarea criteriilor menționate.

Câtă

vreme elementele dominante ale mărcii și semnului sunt identice – V. -

existența riscului de confuzie nu poate fi pusă la îndoială.

Prima

instanță a reținut în mod eronat că emblemele sub care cele două societăți își

desfășoară activitatea și se angajează în raporturi cu terții sunt diferite,

neavând nicio asemănare, cuvintele din embleme fiind redactate diferit, având

caractere diferite, iar înălțimea literelor folosite este alta, constatând

astfel că nu poate exista conflict între marca anterior înregistrată și numele

comercial, de vreme ce cele două semne comerciale au funcții diferite potrivit

legii.

Considerentele

deciziei apelate în acest sens contravin principiilor de drept menționate,

instanța având obligația de a trata numele comercial ca pe orice semn

distinctiv și de a stabili dacă prin modul de folosire al acestuia de către

intimată, acesta putea fi perceput ca și marcă pentru serviciile oferite

clienților.

Numele

comercial identifică comerciantul, în mod direct, în relațiile sale cu clienții

și partenerii de afaceri, iar marca identifică comerciantul prin prisma

produselor și serviciilor acestuia, individualizându-l în raport cu alți

comercianți.

Specificul

speței constă în faptul că societatea pârâtă își desfășoară activitatea în

domeniul fabricării băuturilor alcoolice distilate, a alcoolului etilic de

fermentație, a vinurilor, a cidrului și a altor vinuri din fructe. In obiectul

de activitate intră și comerțul cu ridicata, nespecializat de produse

alimentare, băuturi, tutun, comerț cu amănuntul al băuturilor, fără a folosi un

semn distinctiv, altul decât numele comercial.

In

cazul serviciilor, marca este acel semn pe care comerciantul îl aduce la

cunoștința consumatorului, pe orice cale, pentru a realiza în acest fel o

asociere între serviciul oferit și un anumit semn.

Reclamanta

a înregistrat marca „V." S.R.L. la Oficiul Registrului Comerțului

București la data de 4 martie 2004 și la Oficiul de Stat pentru Invenții și

Mărci la data de 18 decembrie 2003, așa cum rezultă din certificatul de

înregistrare nr. 60671, având ca obiect de activitate băuturi alcoolice,

comercializare, publicitate, ambalare, depozitare, transport, sediul firmei

fiind în sector 3, București.

Cuvântul

„V." îndeplinește funcțiile specifice mărcii, de individualizare a

serviciilor și poate intra în conflict cu orice altă marcă anterioară folosită

pentru servicii similare, dovedirea funcției de marcă nefiind în acest caz

intrinsec legată de operațiunea materială de aplicare a semnului pe produs sau

ambalajul acestuia.

Împotriva

deciziei a declarat recurs pârâta SC R.V.E. - R.O.M.V. SRL, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că decizia atacată

încalcă art. 5 din Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EEC, transpusă în

legislația românească prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Conform

jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunității Europene, pentru

aplicarea protecției mărcii în conflictul cu un nume comercial, trebuie

îndeplinite patru condiții, iar în speță nu sunt îndeplinite.

Recurenta

susține că:

Numele

comercial a fost obținut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

Cu

adresa nr. 134439 din 8 august 2007 Oficiul Național al Registrului Comerțului

a comunicat pârâtei că s-a rezervat denumirea societății comerciale SC R.V.E. -

R.O.M.V. SRL după ce s-a primit răspuns de la toate oficiile județene, inclusiv

de la cel al municipiului București.

Între

denumirea pârâtei și cea a reclamantei nu se creează o confuzie referitoare la

siglă, obiect de activitate, etc.

Cuvântul

V. este combinat de pârâtă cu elemente în plus, respectiv R.V.E. și R.O.M. ,

dar și cu cratimă între ele, ceea ce asigură un caracter propriu și

inconfundabil și stabilește diferențe între denumirea comercială și marca

înregistrată.

Cele

două societăți comerciale sunt distincte și prin sediile lor, situate în

localități diferite, prin obiectul lor de activitate, prin emblemele pe care le

folosesc și prin modul de redactare al cuvintelor din cele două embleme.

Reclamanta

nu a făcut dovada existenței condițiilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 84/1998

și nici a intenției pârâtei de a-și apropria în vreun fel semnul distinctiv

utilizat de reclamantă.

Recurenta

solicită admiterea recursului și modificarea deciziei, în sensul respingerii

apelului și obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

La

data de 7 septembrie 2009, recurenta a mai depus la dosar o cerere, intitulată

„precizare la cererea de recurs”, dar care nu poate fi luată în considerare

deoarece, sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., recursul se motivează în termenul de 15 zile de la comunicarea deciziei

prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Prin

urmare, singurele motive de recurs astfel cum au fost dezvoltate, ce pot fi

analizate în prezenta cauză sunt cele depuse în termenul legal, respectiv la 12

martie 2009.

Intimata

S.C. V. S.R.L. nu a depus la dosar întâmpinare dar, prin concluziile scrise

depuse la dosar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea

recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul

este, într-adevăr, nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Pentru

a stabili dacă numele comercial al pârâtei încalcă dreptul la marcă al

reclamantei, curtea de apel a efectuat o analiză pertinentă cu privire la:

anterioritatea mărcii reclamantei, similaritatea celor două semne, produsele și

serviciile protejate de marcă, obiectul de activitate al pârâtei și folosirea

numelui comercial în activitatea comercială a pârâtei.

Aspectele

referitoare la emblemele celor două părți litigante, la comparația dintre

numele lor comerciale, la folosirea mărcii pentru publicitate, deși au fost invocate

de reclamantă în acțiune sau de pârâtă în apărare nu au nicio relevanță în

soluționarea prezentei cauze.

Criticile

formulate de pârâtă în recurs nu pot fi primite, cu consecința modificării

deciziei, deoarece la situația de fapt reținută, au fost corect aplicate

dispozițiile legale incidente în cauză.

1.

Critica referitoare la ignorarea caracterului legal al înregistrării numelui

comercial în raport de dispozițiile incidente și de verificările efectuate de

Oficiul Național al Registrului Comerțului este nefondată, deoarece prin

decizia recurată nu s-a reținut că ar fi fost încălcate dispozițiile Legii nr. 26/1990

privind Registrul Comerțului.

Astfel,

potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, orice firmă nouă trebuie să

se deosebească de cele existente, prin firmă înțelegându-se conform art. 30 alin.

(1) numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită

comerțul.

Potrivit

art. 39 alin. (1) oficiul va refuza înscrierea unei firme care, neintroducând

elemente deosebite în raport cu altele deja înregistrate, poate produce

confuzie cu acestea, iar alin. (8) al aceluiași articol prevede că verificarea

disponibilității firmei se face de către oficiul registrului comerțului înainte

de întocmirea actelor constitutive ori de modificare a firmei.

Așadar,

disponibilitatea verificată de oficiu și care a permis pârâtei să-și

înregistreze numele comercial R.V.E. - R.O.M.V. S.R.L. a privit exclusiv

inexistența unei firme anterioare identice sau similare, și nu existența unei

mărci anterioare cu care ar fi putut intra în conflict.

Or,

ceea ce s-a reținut în speță și a condus la soluția admiterii acțiunii a fost

împrejurarea că la data înregistrării numelui comercial de către pârâtă, 4

martie 2004, exista deja o marcă aparținând reclamantei, ce fusese înregistrată

la data de 18 decembrie 2003 la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, iar

elementul verbal al mărcii V. a fost inclus în numele comercial fără acordul

titularului.

2.

Cu privire la posibilitatea identificării unui conflict între marcă și nume

comercial, curtea de apel a ținut seama în mod corect jurisprudența Curții de

Justiție a Comunităților Europene – actualmente Curtea de Justiție a Uniunii

Europene – reflectată în cauza C-17/06 Celine, iar jurisprudența Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, este în

același sens (dec. nr. 3826/2007, dec. nr. 4705/2007, dec. nr. 2828/2007 etc.)

În

cauza citată, prin hotărârea din 11 septembrie 2007, C.J.C.E. a stabilit că:

Utilizarea

de către un terț care nu a fost autorizat în acest scop a unei denumiri

sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu marca anterioară,

în cadrul unei activități de comercializare a unor produse identice cu cele

pentru care a fost înregistrată această marcă constituie o utilizare pe care

titularul mărcii respective este îndreptățit să o interzică în conformitate cu

art. 5 alin. (1) lit. a) din prima Directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21

decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la

mărci, în cazul în care este vorba de o utilizare pentru produse care aduce

atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii.

În

considerentele acestei decizii Curtea a arătat ce se înțelege prin „utilizare

pentru produse sau servicii” în sensul art. 5 alin. (1) din Directivă:

Are

loc o astfel de utilizare când un terț aplică semnul care constituie denumirea

sa socială, numele său comercial sau emblema sa pe produsele pe care le

comercializează (paragr. 22).

Dar,

chiar în lipsa aplicării semnului are loc o utilizare „pentru produse sau

servicii” în sensul art. 5 alin. (1) din Directivă atunci când terțul

utilizează semnul respectiv astfel încât se stabilește o legătură între semnul

care constituie denumirea socială, numele comercial sau emblema terțului și

produsele comercializate sau serviciile furnizate de terți (paragr.23).

Curtea

a mai arătat că revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă

utilizarea semnului constituie o utilizare pentru produsele respective în sensul

art. 5 alin. (1) din Directivă (paragr. 24) și dacă utilizarea semnului aduce

atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii și, în

special funcției sale esențiale, aceea de a garanta consumatorilor proveniența

produselor sau serviciilor (pargr. 26 și 28).

3.

În speță, curtea de apel a efectuat tocmai o asemenea verificare, comparând

numele comercial al pârâtei cu marca reclamantei, obiectul de activitate al

pârâtei cu produsele și serviciile pentru care s-a înregistrat marca și modul

în care utilizarea numelui comercial, ce include în componența sa marca verbală

a reclamantei, poate afecta identificarea produselor sau serviciilor

reclamantei din punctul de vedere al sursei de proveniență.

Critica

potrivit căreia între numele comercial S.C. R.V.E. - R.O.M.V. S.R.L. și marca V.

nu există risc de confuzie, date fiind diferențele care există între cele două

elemente verbale nu poate fi primită.

În

mod corect s-a reținut nu doar că cele două semne sunt similare, dar că între

ele există o puternică asemănare, dată de elementul dominant comun V. Acest

cuvânt constituie marca reclamantei și a fost inclus practic în numele

comercial al pârâtei.

Adăugarea

grupurilor de litere R.V.E. și R.O.M. nu înlătură similaritatea dintre cele

două semne astfel încât, așa cum susține recurenta, numele său comercial să

dobândească un caracter propriu și inconfundabil.

Ceea

ce contează în analiza riscului de confuzie sunt în primul rând asemănările și

nu deosebirile.

Redarea

elementului verbal al mărcii cu alte caractere ori fonturi, în cadrul unei

embleme comerciale utilizată de pârâtă nu prezintă nicio relevanță. O asemenea

analiză ar fi fost pertinentă în cazul în care s-ar fi pus problema

contrafacerii unui element figurativ.

Între

obiectul de activitate al pârâtei – fabricarea băuturilor alcoolice distilate,

a alcoolului etilic de fermentație, a vinurilor, a cidrului și a altor vinuri

din fructe; comerț cu ridicata, nespecializat de produse alimentare, băuturi,

tutun; comerț cu amănuntul al băuturilor, etc. – și produsele și serviciile

pentru care a fost înregistrată marca reclamantei – băuturi alcoolice,

comercializare, publicitate, ambalare, depozitare, transport – există o strânsă

legătură.

Utilizarea

de către pârâtă în activitatea sa comercială a numelui sub care s-a înregistrat

nu a fost contestată.

Față

de cele reținute, concluzia existenței riscului de confuzie în ceea ce privește

sursa de proveniență a produselor și serviciilor celor doi întreprinzători este

corectă.

Un

consumator mediu din cadrul segmentului de public relevant nu ar putea să

conștientizeze că băuturile alcoolice în legătură cu care se utilizează semnul V.

au o altă sursă de proveniență decât cele în legătură cu care se utilizează

semnul R.V.E.-R.O.M.V.

Prin

urmare, în mod corect s-a reținut că pârâta folosește fără drept marca

reclamantei, pe care a inclus-o în numele comercial, în legătură cu propriile

produse sau servicii, ceea ce atrage incidența art. 35 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 84/1998.

Pentru

aceste considerente, având în vedere că motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, în baza

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul

ca nefondat.

În

baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata

sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând

onorariul avocatului care a întocmit concluziile scrise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta S.C. R.V.E. R.O.M.V. S.R.L. împotriva deciziei nr.

35/A din 12 februarie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă pe recurentă să plătească

intimatei S.C. V. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 19 februarie 2010.