ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1793/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1793/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr.

445 din 4 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

(în rejudecarea cauzei după casarea deciziei de apel pronunțate în ciclul

procesual anterior și anularea sentinței din primul ciclu procesual) s-a respins

ca nefondată cererea reclamantei SC F. SRL.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a înregistrat la O.S.I.M.

marca „E.G.”, obținând astfel protecție timp de 10 ani pe teritoriul României,

în timp ce pârâta a decis înregistrarea emblemei „E.G.” în urma verificărilor

efectuate privind disponibilitatea acesteia, deci cu respectarea prevederilor

legale în materie, ulterior procedând la schimbarea denumirii societății „SC

R.P. SRL” în „SC E.G.G. SRL”. Potrivit prevederilor legale în materie, care

diferențiază emblema de marcă, pârâta a procedat legal la înregistrarea

emblemei sale, conform prevederilor Legii nr. 26/1990, fără a săvârși ulterior

fapte care să poată fi încadrate între cele prevăzute de art. 35 din Legea nr.

84/1998.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, susținând că instanța de fond a interpretat restrictiv noțiunea

de contrafacere și nu a respectat principiul opozabilității unei mărci

anterioare la înregistrarea, respectiv folosirea unui însemn cu titlu de nume

comercial, că nu este necesară stabilirea unor acte concrete de folosire a

numelui comercial, simpla sa înregistrare constituind un act de contrafacere a

mărcii anterioare, cu atât mai mult cu cât din probe rezultă că pârâta

folosește denumirea „E.G.” pentru a-și identifica activitatea sau produsele pe

care le comercializează. Susține, de asemenea, că în mod greșit a fost respinsă

cererea de daune cominatorii de 3.000 lei pe zi de întârziere, deoarece numai

prin constrângerea debitoarei pe această cale s-ar realiza scopul urmărit și

anume ocrotirea dreptului de proprietate intelectuală.

Curtea

de Apel București a admis apelul, a schimbat în tot sentința și a admis în

parte cererea reclamantei SC F. SRL, interzicând pârâtei utilizarea în

activitatea sa comercială a numelui comercial și a emblemei „E.G.”. A respins

cererea reclamantei privind acordarea daunelor cominatorii ca inadmisibilă.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a reținut că pârâta este constituită ca

societate comercială din anul 2002, că prestează servicii de alimentație

publică prin restaurantul „E.G.” deschis în București, că a folosit și

folosește în continuare semnul „E.G.” atât cu titlul de nume comercial, cât și

ca emblemă. În aceste condiții numele comercial a intrat în conflict cu o marcă

anterioară, în cauză fiind dovedită folosirea cu titlu de marcă a numelui

comercial „E.G.”. De asemenea, instanța a reținut că reclamanta a notificat

pârâta cu privire la calitatea sa de titular al mărcii „E.G.”, solicitându-i

încetarea folosirii semnului și că după primirea acestei notificări s-a produs

schimbarea denumirii societății din SC R.P. SRL în SC E.G. Group SRL, ceea ce

denotă intenția de acaparare a unui segment de piață prin folosirea denumirii

identice a mărcii.

În

ceea ce privește daunele cominatorii, instanța de apel a apreciat că acestea

reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului pentru executarea unei

obligații decurgând dintr-un titlu executoriu, inclusiv dintr-o hotărâre

judecătorească, astfel încât raportat la cauza de față cererea este

inadmisibilă.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și

pârâta.

Recursul

reclamantei vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 580

3

C.

proc. civ. raportat la Decizia XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, susținând că această din urmă decizie își produce efectele

și după apariția Legii nr. 459/2006, cererea de acordare a daunelor cominatorii

fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1075 C. civ.

Pârâta

SC E.G.G. SRL a invocat greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 26/1990 și

Legii 84/1998, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că prin decizia pronunțată instanța de apel a confundat drepturile

conferite pe de o parte de Legii nr. 26/1990 cu privire la emblema comercială

și pe de altă parte de Legea nr. 84/1998 cu privire la marcă, nesurprinzând

distincția dintre cele două și lipsa legăturii dintre acestea. Arată că

înregistrarea emblemei s-a realizat în conformitate cu prevederile Legii nr. 26/1990,

verificarea disponibilității emblemei fiind efectuată de Oficiul Registrului

Comerțului în raport de emblemele deja înregistrate și nu în raport de mărcile

existente, iar de la data înscrierii acesteia la Registrul Comerțului societatea comercială SC E.G.G. SRL a dobândit dreptul de folosință

exclusivă asupra emblemei. Pentru aceste considerente a apreciat că

înregistrarea emblemei a îndeplinit condițiile prevăzute de lege, fiind disponibilă,

distinctivă și licită, astfel încât nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 25

din Legii nr. 26/1990.

Analizând

recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea

sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:

Critica

formulată de reclamantă, ce poate fi încadrată formal în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 580

3

C. proc. civ., nu poate fi primită.

Doctrina

și jurisprudența au admis, chiar în lipsa unei reglementări cadru în acest

sens, posibilitatea obligării la plata de daune cominatorii a debitorului

obligației de a face, care presupune faptul său personal și care au ca scop să

înfrângă rezistența acestuia prin amenințarea pe care o reprezintă cumularea

lor pe o unitate de timp ce nu este de la început determinată.

În

mod corect instanța de apel a reținut că în prezent sediul reglementării vizând

executarea silită a obligațiilor de a face sau a nu face izvorâte dintr-un

titlu executoriu este reprezentat de Secțiunea a IV-a din Capitolul VI al

Codului de procedură civilă, în cuprinsul căruia se regăsește și art. 580

3

care, în alin. (5), prevede că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute

în această normă nu se pot acorda daune cominatorii, unica procedură posibilă

în cauza de față fiind aplicarea unei amenzi civile în condițiile prescrise de

text.

Decizia

XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată

într-un recurs în interesul legii, prin care s-au socotit admisibile cererile

de acordare a daunelor cominatorii și după intrarea în vigoare a dispozițiilor

580

3

C. proc. civ., nu-și mai poate produce efectele în condițiile

modificării dispozițiilor procedurale prin Legea nr. 459/2006, intervenită după

pronunțarea acesteia.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte observă că pentru prima dată în

recurs reclamanta a înțeles să precizeze temeiul juridic al acordării daunelor

cominatorii ca fiind dispozițiile art. 1075 C. civ., iar nu dispozițiile art.

580

3

C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 1075 C. civ., care consacră executarea indirectă a

obligațiilor, orice obligație de a face sau a nu face se schimbă în dezdăunări,

în caz de neexecutare din partea debitorului.

Prin

urmare, această modalitate de executare constă în obligarea debitorului care nu

a executat integral, în mod corespunzător sau la timp, la plata de

daune-interese pentru a repara prin echivalent prejudiciul suferit de creditor.

În

speță, nefiind făcută dovada că și după rămânerea irevocabilă a hotărârii

pârâta va folosi în continuare denumirea „E.G.”, ceea ce ar echivala cu o

neexecutare a obligației de a nu face, dispozițiile art. 1075 C. civ. nu sunt

aplicabile.

Pentru

aceste considerente, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

Nici

criticile formulate de pârâtă, vizând greșita aplicare a dispozițiilor Legii

nr. 26/1990 și ale Legii nr. 84/1998, nu pot fi reținute.

Principala

susținere a recurentei-pârâte a constat în faptul că sintagma „E.G.” reprezintă

și este folosită ca emblemă, derivând din denumirea societății, respectiv SC

E.G.G. SRL, emblemă ce este aplicată doar la intrarea în restaurantul propriu,

cu specific grecesc, iar nu și pe produse.

Potrivit

dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legii nr. 26/1990, emblemele vor putea fi

folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi așezate, pe facturi, scrisori,

note de comandă, tarife, prospecte, afișe, publicații și în orice alt mod,

numai dacă vor fi însoțite în mod vizibil de firma comerciantului.

În

continuare, alin. (3) stabilește caracterele cu care vor fi scrise emblema și

firma, în condițiile în care emblema cuprinde o denumire.

Or,

din probele administrate în cauză rezultă în mod indubitabil că

recurenta-pârâtă nu a folosit emblema în condițiile prevăzute de lege.

Înregistrarea

legală a emblemei, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 26/1990, respectiv

îndeplinirea condițiilor privind caracterul distinctiv, licit și de

disponibilitate, nu scutește pârâta de îndeplinirea obligațiilor legale cu

privire la modalitatea de folosire a acesteia.

În

aceste condiții, în mod corect instanța de apel a reținut că din perspectiva

dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998 numele comercial poate intra în

conflict cu o marcă anterioară, atunci când semnul ce constituie numele

comercial sau emblema este folosit asemenea unei mărci, pentru identificarea

provenienței produselor sau serviciilor.

Înalta

Curte observă că nu însăși înregistrarea numelui comercial sau a emblemei este

de natură să aducă atingere drepturilor dobândite asupra unei mărci anterioare,

ci modul de utilizare a acesteia în activitatea comercială, în condițiile în

care norma se referă expres la folosirea semnului ce constituie un element de

identificare a comerciantului.

Analizând

probele administrate în cauză, respectiv planșele fotografice de la filele

23-24 din Dosarul nr. 3363/2005 al Curții de Apel București, se constată că

semnul „E.G.” este alăturat denumirii „Restaurant”, scris cu aceleași

caractere, pe fațada clădirii ce marchează intrarea în restaurant.

Principiile

de drept stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție în aprecierea

conflictului dintre marcă și nume comercial (emblemă) sunt aplicabile în speță,

scopul articolului 5 alin. (1) din Directiva Consiliului Europei nr.

89/104/EEC, transpus în legislația română prin dispozițiile art. 35 din Legea

nr. 84/1998, fiind acela de a proteja funcția mărcii de indicare a originii

comerciale.

În

toate situațiile în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn

folosit în activitatea comercială de către un terț, se aplică regulile art. 35,

indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, tocmai pentru a se putea

evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii și cel care

folosește semnul.

Chiar

și atunci când semnul nu este fixat pe produsul oferit în mod efectiv spre

comercializare, există o folosire a acestuia „în legătură cu bunurile sau

serviciile” în sensul Directivei, atunci când un terț folosește semnul într-un

asemenea mod încât se stabilește o legătură între semnul care constituie numele

comercial al terțului și bunurile comercializate sau serviciile pe care le

prestează.

În

situația în care semnul este un nume comercial trebuie avute în vedere

prevederile art. 6 din Directivă (corespunzător art. 38 din legea română), care

impun condiția suplimentară a verificării loialității folosirii semnului.

Or,

în cauză s-a făcut dovada că la 24 septembrie 2004 reclamanta a notificat

pârâta cu privire la calitatea sa de titular al mărcii „E.G.”, solicitându-i

încetarea folosirii semnului. După emiterea notificării se poate concluziona că

pârâta a folosit numele comercial și emblema cu ignorarea drepturilor

reclamantei asupra mărcii, de existența căreia fusese anterior înștiințată.

Instanța

are obligația de a trata numele comercial ca pe orice semn distinctiv și de a

stabili dacă prin modul de folosire al acestuia de către recurenta-pârâtă,

acesta putea fi perceput ca și marcă pentru serviciile oferite clienților.

Numele

comercial identifică comerciantul, în mod direct, în relațiile sale cu clienții

și partenerii de afaceri, iar marca identifică comerciantul prin prisma

produselor și serviciilor acestuia, individualizându-l în raport cu alți

comercianți.

În

cazul serviciilor, marca este acel semn pe care comerciantul îl aduce la

cunoștința consumatorului, pe orice cale, pentru a realiza în acest fel o

asociere între serviciul oferit și un anumit semn distinctiv, altul decât

numele comercial.

Așa

fiind, în mod corect instanța de apel a apreciat că folosirea cu titlu de marcă

de către pârâtă a semnului „E.G.” nu este conformă cu practicile loiale, motiv

pentru care cererea în contrafacere este întemeiată.

Pentru

considerentele ce preced, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat și recursul declarat de pârâtă, cu

consecința menținerii ca legală a deciziei instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de

reclamanta SC F. SRL și pârâta S.C. E.G. GRUP

S.R.L. împotriva deciziei nr. 14/ A din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 martie 2010.