ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1793/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 445 din 4 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă (în rejudecarea cauzei după casarea deciziei de apel pronunțate în ciclul procesual anterior și anularea sentinței din primul ciclu procesual) s-a respins ca nefondată cererea reclamantei SC F. SRL. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a înregistrat la O.S.I.M. marca „E.G.”, obținând astfel protecție timp de 10 ani pe teritoriul României, în timp ce pârâta a decis înregistrarea emblemei „E.G.” în urma verificărilor efectuate privind disponibilitatea acesteia, deci cu respectarea prevederilor legale în materie, ulterior procedând la schimbarea denumirii societății „SC R.P.

SRL” în „SC E.G.G. SRL”. Potrivit prevederilor legale în materie, care diferențiază emblema de marcă, pârâta a procedat legal la înregistrarea emblemei sale, conform prevederilor Legii nr. 26/1990, fără a săvârși ulterior fapte care să poată fi încadrate între cele prevăzute de art. 35 din Legea nr. 84/1998. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța de fond a interpretat restrictiv noțiunea de contrafacere și nu a respectat principiul opozabilității unei mărci anterioare la înregistrarea, respectiv folosirea unui însemn cu titlu de nume comercial, că nu este necesară stabilirea unor acte concrete de folosire a numelui comercial, simpla sa înregistrare constituind un act de contrafacere a mărcii anterioare, cu atât mai mult cu cât din probe rezultă că pârâta folosește denumirea „E.G.” pentru a-și identifica activitatea sau produsele pe care le comercializează.

Susține, de asemenea, că în mod greșit a fost respinsă cererea de daune cominatorii de 3.000 lei pe zi de întârziere, deoarece numai prin constrângerea debitoarei pe această cale s-ar realiza scopul urmărit și anume ocrotirea dreptului de proprietate intelectuală. Curtea de Apel București a admis apelul, a schimbat în tot sentința și a admis în parte cererea reclamantei SC F. SRL, interzicând pârâtei utilizarea în activitatea sa comercială a numelui comercial și a emblemei „E.G.”. A respins cererea reclamantei privind acordarea daunelor cominatorii ca inadmisibilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că pârâta este constituită ca societate comercială din anul 2002, că prestează servicii de alimentație publică prin restaurantul „E.G.” deschis în București, că a folosit și folosește în continuare semnul „E.G.” atât cu titlul de nume comercial, cât și ca emblemă.

În aceste condiții numele comercial a intrat în conflict cu o marcă anterioară, în cauză fiind dovedită folosirea cu titlu de marcă a numelui comercial „E.G.”. De asemenea, instanța a reținut că reclamanta a notificat pârâta cu privire la calitatea sa de titular al mărcii „E.G.”, solicitându-i încetarea folosirii semnului și că după primirea acestei notificări s-a produs schimbarea denumirii societății din SC R.P. SRL în SC E.G. Group SRL, ceea ce denotă intenția de acaparare a unui segment de piață prin folosirea denumirii identice a mărcii. În ceea ce privește daunele cominatorii, instanța de apel a apreciat că acestea reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului pentru executarea unei obligații decurgând dintr-un titlu executoriu, inclusiv dintr-o hotărâre judecătorească, astfel încât raportat la cauza de față cererea este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta. Recursul reclamantei vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 580 3 C. proc. civ. raportat la Decizia XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că această din urmă decizie își produce efectele și după apariția Legii nr. 459/2006, cererea de acordare a daunelor cominatorii fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1075 C. civ. Pârâta SC E.G.G. SRL a invocat greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 26/1990 și Legii 84/1998, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că prin decizia pronunțată instanța de apel a confundat drepturile conferite pe de o parte de Legii nr. 26/1990 cu privire la emblema comercială și pe de altă parte de Legea nr. 84/1998 cu privire la marcă, nesurprinzând distincția dintre cele două și lipsa legăturii dintre acestea.

Arată că înregistrarea emblemei s-a realizat în conformitate cu prevederile Legii nr. 26/1990, verificarea disponibilității emblemei fiind efectuată de Oficiul Registrului Comerțului în raport de emblemele deja înregistrate și nu în raport de mărcile existente, iar de la data înscrierii acesteia la Registrul Comerțului societatea comercială SC E.G.G. SRL a dobândit dreptul de folosință exclusivă asupra emblemei. Pentru aceste considerente a apreciat că înregistrarea emblemei a îndeplinit condițiile prevăzute de lege, fiind disponibilă, distinctivă și licită, astfel încât nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 25 din Legii nr. 26/1990. Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed: Critica formulată de reclamantă, ce poate fi încadrată formal în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 580 3 C. proc. civ., nu poate fi primită. Doctrina și jurisprudența au admis, chiar în lipsa unei reglementări cadru în acest sens, posibilitatea obligării la plata de daune cominatorii a debitorului obligației de a face, care presupune faptul său personal și care au ca scop să înfrângă rezistența acestuia prin amenințarea pe care o reprezintă cumularea lor pe o unitate de timp ce nu este de la început determinată.

În mod corect instanța de apel a reținut că în prezent sediul reglementării vizând executarea silită a obligațiilor de a face sau a nu face izvorâte dintr-un titlu executoriu este reprezentat de Secțiunea a IV-a din Capitolul VI al Codului de procedură civilă, în cuprinsul căruia se regăsește și art. 580 3 care, în alin. (5), prevede că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în această normă nu se pot acorda daune cominatorii, unica procedură posibilă în cauza de față fiind aplicarea unei amenzi civile în condițiile prescrise de text. Decizia XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, prin care s-au socotit admisibile cererile de acordare a daunelor cominatorii și după intrarea în vigoare a dispozițiilor 580 3 C. proc.

civ., nu-și mai poate produce efectele în condițiile modificării dispozițiilor procedurale prin Legea nr. 459/2006, intervenită după pronunțarea acesteia. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte observă că pentru prima dată în recurs reclamanta a înțeles să precizeze temeiul juridic al acordării daunelor cominatorii ca fiind dispozițiile art. 1075 C. civ., iar nu dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 1075 C. civ., care consacră executarea indirectă a obligațiilor, orice obligație de a face sau a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului. Prin urmare, această modalitate de executare constă în obligarea debitorului care nu a executat integral, în mod corespunzător sau la timp, la plata de daune-interese pentru a repara prin echivalent prejudiciul suferit de creditor.

În speță, nefiind făcută dovada că și după rămânerea irevocabilă a hotărârii pârâta va folosi în continuare denumirea „E.G.”, ceea ce ar echivala cu o neexecutare a obligației de a nu face, dispozițiile art. 1075 C. civ. nu sunt aplicabile. Pentru aceste considerente, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat. Nici criticile formulate de pârâtă, vizând greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 26/1990 și ale Legii nr. 84/1998, nu pot fi reținute. Principala susținere a recurentei-pârâte a constat în faptul că sintagma „E.G.” reprezintă și este folosită ca emblemă, derivând din denumirea societății, respectiv SC E.G.G. SRL, emblemă ce este aplicată doar la intrarea în restaurantul propriu, cu specific grecesc, iar nu și pe produse.

Potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legii nr. 26/1990, emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi așezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afișe, publicații și în orice alt mod, numai dacă vor fi însoțite în mod vizibil de firma comerciantului. În continuare, alin. (3) stabilește caracterele cu care vor fi scrise emblema și firma, în condițiile în care emblema cuprinde o denumire. Or, din probele administrate în cauză rezultă în mod indubitabil că recurenta-pârâtă nu a folosit emblema în condițiile prevăzute de lege. Înregistrarea legală a emblemei, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 26/1990, respectiv îndeplinirea condițiilor privind caracterul distinctiv, licit și de disponibilitate, nu scutește pârâta de îndeplinirea obligațiilor legale cu privire la modalitatea de folosire a acesteia.

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a reținut că din perspectiva dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998 numele comercial poate intra în conflict cu o marcă anterioară, atunci când semnul ce constituie numele comercial sau emblema este folosit asemenea unei mărci, pentru identificarea provenienței produselor sau serviciilor. Înalta Curte observă că nu însăși înregistrarea numelui comercial sau a emblemei este de natură să aducă atingere drepturilor dobândite asupra unei mărci anterioare, ci modul de utilizare a acesteia în activitatea comercială, în condițiile în care norma se referă expres la folosirea semnului ce constituie un element de identificare a comerciantului.

Analizând probele administrate în cauză, respectiv planșele fotografice de la filele 23-24 din Dosarul nr. 3363/2005 al Curții de Apel București, se constată că semnul „E.G.” este alăturat denumirii „Restaurant”, scris cu aceleași caractere, pe fațada clădirii ce marchează intrarea în restaurant. Principiile de drept stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție în aprecierea conflictului dintre marcă și nume comercial (emblemă) sunt aplicabile în speță, scopul articolului 5 alin. (1) din Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EEC, transpus în legislația română prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, fiind acela de a proteja funcția mărcii de indicare a originii comerciale.

În toate situațiile în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terț, se aplică regulile art. 35, indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, tocmai pentru a se putea evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii și cel care folosește semnul. Chiar și atunci când semnul nu este fixat pe produsul oferit în mod efectiv spre comercializare, există o folosire a acestuia „în legătură cu bunurile sau serviciile” în sensul Directivei, atunci când un terț folosește semnul într-un asemenea mod încât se stabilește o legătură între semnul care constituie numele comercial al terțului și bunurile comercializate sau serviciile pe care le prestează.

În situația în care semnul este un nume comercial trebuie avute în vedere prevederile art. 6 din Directivă (corespunzător art. 38 din legea română), care impun condiția suplimentară a verificării loialității folosirii semnului. Or, în cauză s-a făcut dovada că la 24 septembrie 2004 reclamanta a notificat pârâta cu privire la calitatea sa de titular al mărcii „E.G.”, solicitându-i încetarea folosirii semnului. După emiterea notificării se poate concluziona că pârâta a folosit numele comercial și emblema cu ignorarea drepturilor reclamantei asupra mărcii, de existența căreia fusese anterior înștiințată. Instanța are obligația de a trata numele comercial ca pe orice semn distinctiv și de a stabili dacă prin modul de folosire al acestuia de către recurenta-pârâtă, acesta putea fi perceput ca și marcă pentru serviciile oferite clienților.

Numele comercial identifică comerciantul, în mod direct, în relațiile sale cu clienții și partenerii de afaceri, iar marca identifică comerciantul prin prisma produselor și serviciilor acestuia, individualizându-l în raport cu alți comercianți. În cazul serviciilor, marca este acel semn pe care comerciantul îl aduce la cunoștința consumatorului, pe orice cale, pentru a realiza în acest fel o asociere între serviciul oferit și un anumit semn distinctiv, altul decât numele comercial. Așa fiind, în mod corect instanța de apel a apreciat că folosirea cu titlu de marcă de către pârâtă a semnului „E.G.” nu este conformă cu practicile loiale, motiv pentru care cererea în contrafacere este întemeiată.

Pentru considerentele ce preced, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat și recursul declarat de pârâtă, cu consecința menținerii ca legală a deciziei instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC F. SRL și pârâta S.C. E.G. GRUP S.R.L. împotriva deciziei nr. 14/ A din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2010.