ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2559/2010

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 169 din 16 octombrie 2009, Curtea

de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 188/1999 de reclamantul G.G. în contradictoriu

cu pârâta A.N.R.S. – Unitatea Teritorială 315 B., județul Botoșani și a obligat

pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând suplimentul

postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% fiecare,

pentru perioada 23 mai 2006 – 23 mai 2007, actualizate cu aplicarea indicelui de

inflație la data plății.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut că temeiul legal al drepturilor salariale pretinse

prin acțiune îl constituie dispozițiile art. 29 din Legea nr. 188/1999 modificată,

care în forma actuală prevede că salariul funcționarului public este compus din

salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

Această componentă a salariului

a fost introdusă prin art. 13 din Titlul III – Reglementări privind funcția publică

și funcționarii publici- din Legea nr. 161/2003, care prin art. 25 a modificat prevederile

art. 29 Legea nr. 188/1999, în sensul stabilirii datei de la care se face aplicarea

acestui text de lege, respectiv 01 ianuarie 2004.

În ce privește efectul

suspendării sporurilor pentru perioada 2004 – 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 și O.G.

nr. 2/2006, instanța a constatat că acestea nu au fost abrogate, iar în prezent

sunt de drept în vigoare, conform art. 64 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000

privind tehnica legislativă.

A fost menționat și principiul,

potrivit căruia, o normă legală din moment ce a fost reglementată trebuie să producă

efecte, deoarece este împotriva rațiunii de a exista a legilor să aibă doar caracter

formal.

Dreptul reclamantului

la sporurile salariale solicitate este un drept de creanță și prin urmare, poate

fi privit ca un „bun” în sensul prevederilor art. 1 din Protocolului adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar atâta timp cât nu s-a dovedit

existența unei cauze de utilitate publică pentru nerespectarea dispozițiilor legale

în vigoare, instanța a apreciat că pârâta urmează a fi obligată la plata sumelor

solicitate prin acțiunea principală.

Cât privește suspendarea

aplicării dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999,

republicată, prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004, s-a reținut că măsura suspendării

s-a dispus cu încălcarea dispozițiilor constituționale ce reglementează drepturile

persoanelor încadrate în muncă, care au avut un caracter temporar fără a duce la

stingerea dreptului.

Împotriva sentinței sus-menționate,

a declarat recurs, în termenul legal, pârâta A.N.R.S. – Unitatea Teritorială 315

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 din

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă

susține, în esență, că soluția

instanței de fond este greșită, întrucât drepturile solicitate au fost suspendate

pentru perioada 2004 – 2006 prin O.U.G. nr. 92/2004 și O.G. nr. 2/2006.

Drepturile salariale ale

funcționarilor publici au fost reglementate anual prin legi speciale, astfel:

-  pentru anul 2004, sistemul

de salarizare a fost reglementat prin O.U.G. nr. 82/2004;

- pentru anul 2005, sistemul

de salarizare a fost reglementat prin O.U.G. nr. 92/2004, aprobată prin Legea

nr. 76/2005;

- pentru anul 2007, prin

O.G. nr. 6/2007, iar pentru anul 2008 drepturile salariale au fost reglementate

de O.G. nr. 9/2008, aprobată prin Legea nr. 232/2007.

Recurenta susține că prin

aceste acte normative nu au mai fost cuprinse cele două elemente prevăzute de Legea

nr. 188/1999, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei

de salarizare, așa cum au fost prevăzute prin art. 31 alin. (1) lit. c) și d) și

cu toate că, începând cu data de 01 ianuarie 2007, niciun act normativ nu mai prevede

suspendarea acestor drepturi, nu există o reglementare legală în aplicarea acestui

text de lege cu privire la modul de acordare și cuantumul lor.

Prin urmare, recurenta

susține că sentința recurată este nelegală și netemeinică, deoarece judecătorul

nu se poate substiui legiuitorului, singurul în măsură să promoveze un act normativ

cu forță juridică de lege.

Prin întâmpinarea formulată,

intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate

ca temeinică și legală.

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și

art. 304

1

din

C. proc. civ.

, precum

și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este fondat

pentru considerentele arătate în continuare.

Într-adevăr, potrivit

art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată,

cu modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime

în muncă;

c) suplimentul postului;

d) suplimentul corespunzător

treptei de salarizare.

(2)  Funcționarii publici

beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor

publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului

unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul

că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin

O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul

2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul

2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat

că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare

actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză,

d

reptul la

salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul

5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31

alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii

privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare

în perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost prevăzut nici suplimentul

postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel, în mod greșit

instanța de fond a obligat pârâta să acorde reclamantului suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază,

în lipsa unor reglementări și criterii legale care să stabilească procentual cuantumul

celor două sporuri.

O asemenea situație echivalează

cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate constituțional la aplicarea

legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii

legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici,

ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare

a executării reglementărilor în litigiu.

În plus, în mod greșit

a reținut Curtea de apel că dreptul solicitat prin acțiune reprezintă un drept de

creanță și constituie un ,,bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile

de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva

Spaniei).

Or, în cauză, dreptul

solicitat de reclamant la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător

treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală,

nu reprezintă, în sensul jurisprudenței Curții Europenen a Drepturilor Omului, o

creanță care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La pronunțarea deciziei,

în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală din

C. proc.

civ.

, Înalta Curte are în vedere decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a

secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind

statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări

legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Având în vedere toate

considerentele menționate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și

al art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va

modifica sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de A.N.R.S. – Unitatea Teritorială 315 împotriva sentinței nr. 169 din 16

octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 mai 2010.