ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2554/2010

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 693 din 5 noiembrie 2008, Curtea

de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată de reclamanta B.G. în contradictoriu cu C.J.P. Cluj, a anulat

hotărârea nr. 23.116 din 23 iulie 2008 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta

să recunoască reclamantei calitatea de soție supraviețuitoare a unei persoane refugiate

în perioada 15 octombrie 1940 – 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile cuvenite

în această calitate, începând cu data de 1 august 2008.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin hotărârea contestată,

pârâta a respins cererea reclamantei de acordare a drepturilor cuvenite potrivit

prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, în calitate

de soț supraviețuitor, cu motivarea că datele invocate în dovedirea calității sunt

contradictorii.

Din declarațiile notariale

ale martorilor B.I. și D.I., dintre care B.I. este beneficiar al prevederilor O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că soțul decedat

(B.A.) al reclamantei, împreună cu familia s-a refugiat în luna octombrie 1940 din

localitatea de domiciliu urmarea persecuțiilor din motive etnice exercitate într-o

altă localitate, revenirea familiei în localitatea de domiciliu având loc în luna

aprilie 1945.

Conform dispozițiilor

art. 129 alin. (4) și (5) din

C. proc. civ.

, instanța

a dispus din oficiu audierea martorilor, prezentându-se la termenul de judecată

din 5 noiembrie 2008 numai D.I., care a declarat că era consătean cu soțul decedat

al reclamantei, pe care îl cunoștea foarte bine, și știe că acesta împreună cu familia

s-a refugiat în luna octombrie 1940 în localitatea C., iar ulterior în localitatea

T., refugiul fiind determinat de faptul că autoritățile maghiare aveau o atitudine

ostilă față de persoanele de etnie română, prin agresiuni fizice și vandalizarea

locuințelor.

A reținut Curtea de apel

că declarația dată în fața instanței de martorul D.I. este pertinentă și relevă

detalii ale refugiului soțului decedat al reclamantei, probă analizată în contextul

istoric al epocii și în considerarea jurisprudenței în care s-a reținut că efectele

refugiului se produc direct și nemijlocit și asupra persoanelor minore la data refugiului.

Împotriva sentinței pronunțată

de Curtea de apel, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiile „art. 299 și urm.”

și ale art. 304

1

din C. proc. civ.

În motivarea recursului,

recurenta-pârâtă C.J.P. Cluj a susținut, în esență, că instanța de fond în mod greșit

a acordat reclamantei drepturile solicitate în baza declarațiilor date de martori,

care nu sunt clare și nu se susțin reciproc și în condițiile în care, în prezent

90% din dosarele de refugiat se întemeiază pe declarații de martori și pe faptul

că la Arhivele Naționale nu există înscrisuri oficiale doveditoare.

În plus, a arătat că în

privința reclamantei datele sunt insuficiente și contradictorii pentru a justifica

acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999 și că declarațiile notariale

date de martori sunt dovezi precare și pot face dovada până la înscrierea în fals.

Totodată, a susținut că

hotărârea instanței de fond se întemeiază pe o singură depoziție de martor, probă

insuficientă în raport cu dispozițiile legale.

Prin decizia nr. 2172

din 10 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de C.J.P. Cluj, a casat sentința recurată și

a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Înalta Curte a constatat că prima instanță și-a format convingerea exclusiv

pe declarațiile martorilor B.I. și D.I., dintre care însă numai B.I. are calitatea

de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, conform hotărârii nr. 13882 din 17 martie 2004 emisă de C.J.P. Cluj,

în timp ce D.I. nu are calitatea de beneficiar al ordonanței și chiar prin depoziția

dată în fața instanței, precizează că nu a părăsit localitatea de domiciliu – B.

în timpul ocupației maghiare, că îl cunoștea bine pe soțul decedat al reclamantei

întrucât erau născuți în același an – 1929 și că din povestirile lui B.A., la întoarcerea

în localitatea B., cunoaște că familia acestuia s-a stabilit inițial în localitatea

C. și ulterior în localitatea T.

În același timp, din declarația

martorului B.I., singurul care are calitatea de beneficiar al prevederilor O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că familia soțului

decedat al reclamantei s-a refugiat prin localitatea G., în localitatea C.

În concluzie, Înalta Curte

a constatat că instanța de fond s-a pronunțat în principal pe baza declarației martorului

D.I., care nu are calitatea de persoană refugiată pentru a putea relata cu privire

la aspecte pe care le-a cunoscut în mod direct și nemijlocit, astfel că se impunea

ca instanța să lămurească printr-un probatoriu suplimentar aspectele legate de refugiul

numitului B.A. prin prisma unor mijloace de probă neîndoielnice în ceea ce privește

calitatea persoanei care depune mărturie în calitate de martor.

Rejudecând cauza în fond,

după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 571 din 11 noiembrie 2009 a admis acțiunea

reclamantei B.G., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, a anulat hotărârea

nr. 23.116 din 23 iulie 2008 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască

reclamantei drepturile cuvenite soțului supraviețuitor, potrivit art. 3 din O.G.

nr. 105/1999 pentru perioada 15 octombrie 1940 - 6 martie 1945, ca urmare a decesului

soțului B.A., începând cu data de 01 august 2008.

Cu respectarea dispozițiilor

art. 315 alin. (1) din

C. proc. civ.

, Curtea de

apel a suplimentat probatoriul administrat în cauză și a procedat la audierea martorilor

F.M. și B.T. acesta din urmă, beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, prin hotărârea nr. 11.213/2003 emisă de C.J.P. Cluj.

Curtea de apel a înlăturat

de la stabilirea situației de fapt depoziția martorului B.I., audiat în ședința

publică din 21 octombrie 2009, acesta declarând că nu o cunoaște pe reclamantă.

Din analiza coroborată

a depozițiilor martorilor F.M. și B.T., Curtea de apel a reținut că soțul reclamantei,

numitul B.A. s-a refugiat împreună cu familia din localitatea de domiciliu, urmare

a persecuțiilor etnice instituite, într-o altă localitate în luna octombrie 1940,

reîntoarcerea având loc în cursul lunii aprilie 1945.

Concluzionând, Curtea

de apel a apreciat că probele existente la dosar atestă cu carater unitar că reclamanta

se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000, fiind soție supraviețuitoare a

celui refugiat, iar din declarația acesteia rezultă faptul că nu s-a recăsătorit.

Împotriva sentinței menționate,

a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304

1

din C. proc. civ.

Prin criticile aduse sentinței

recurate, recurenta-pârâtă a arătat că în cazul soției supraviețuitoare, instanța

nu poate stabili un interval de refugiu, deoarece reclamanta nu a fost ea însăși

refugiată, suma stabilită de lege fiind una fixă în cazul urmașilor, indiferent

de perioada de refugiere a soțului decedat.

În același timp, a arătat

că martorul B.I. a fost refugiat în perioada septembrie 1940 – mai 1945 din S.,

în B. și în felul acesta nu putea să aibă cunoștință despre situația declarată.

În plus, a dat declarații de martor privind refugieri în mai multe cauze.

Intimata-reclamantă nu

a formulat întâmpinare în cauză.

Examinând sentința Curții

de apel prin prisma recursului declarat, cât și sub toate aspectele, în baza

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală, așa încât

o va menține.

În raport de situația

factuală, prima instanță a stabilit în mod corect că intimata-reclamantă B.G. se

încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000, în calitate de soție supraviețuitoare

a celui refugiat, în speță, a soțului decedat B.A.

Cu respectarea dispozițiilor

art. 315 alin. (1) din

C. proc. civ.

, Curtea de

apel a suplimentat probatoriul administrat în cauză și a procedat la audierea martorilor

F.M. și B.T. acesta din urmă, beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, prin hotărârea nr. 11.213/2003 emisă de C.J.P. Cluj.

Coroborând declarațiile

celor doi martori, prima instanță a ajuns la o concluzie justă pe care instanța

de recurs și-o însușește.

Cu referire concretă la

motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

În cauză, la termenul

din 21 octombrie 2009 a fost audiat nemijlocit de instanță și martorul B.I., a cărui

depoziție a fost consemnată și atașată la dosar.

Înalta Curte reține că

instanța de fond a înlăturat depoziția acestui martor din ansamblul probator administrat

în cauză, aspect menționat, de altfel și în considerentele sentinței recurate, așa

încât, critica recurentei cu privire la valoarea probatorie a declarației acestui

martor nu prezintă relevanță.

În ce privește critica recurentei ce vizează stabilirea în mod

greșit a unui interval de refugiu în cazul soției supraviețuitoare, într-adevăr,

în dispozitivul sentinței recurate Curtea de apel a dispus acordarea drepturilor

cuvenite reclamantei, în calitate de soție supraviețuitoare pentru perioada

15 octombrie 1940 – 6

martie 1945.

Înalta Curte apreciază

însă că

acest aspect nu poate

conduce la reformarea sentinței, ci reprezintă o eroare materială, prin adăugare,

în condițiile în care,

din

considerentele sentinței rezultă cu claritate că aceste drepturi i-au fost acordate

reclamantei în temeiul dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 105/1999, începând cu 01

august 2008 (luna următoare celei în care a formulat cererea).

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, neexistând

motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul

art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va

respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.J.P. Cluj împotriva sentinței nr. 571 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 mai 2010.